Înfrângerea lui Viktor Orbán în alegerile din Ungaria și problemele tot mai mari cu care se confruntă regimul Erdoğan în Turcia sunt câteva din exemplele care arată că decuplarea de la Occident nu funcționează așa de bine cum spun populiștii suveraniști.
Războiul din Iran îi dă bătăi de cap Ankarei, care e îngrijorată de criza energetică, un posibil nou val de refugiați și o potențială revoltă a kurzilor. Conflictul arată, totodată, că deși Recep Tayyip Erdoğan se erijează în lider regional în Orientul Mijlociu și Caucazul de Sud, Statele Unite rămân puterea dominantă.
Relația UE – SUA traversează unul din cele mai dificile momente din istorie, dar competiția globală cu China le obligă să își coordoneze politicile, lucru care se vede în eforturile de a veni cu alternative la marele proiect de expansiune economică globală al Beijingului, Belt and Road Initiative.
Distanțarea administrației Trump de UE, care reiese și din noua strategie de securitate a SUA, poate duce la un „divorț” în cadrul familiei occidentale. E o variantă din care SUA ar avea de pierdut enorm, inclusiv în contextul competiției globale cu China. UE, pe de altă parte, are potențialul de a ieși cu bine dintr-o astfel de criză.
Grecia și Mediterana de Est devin plăci turnante pentru comerțul global – unde China e în competiție cu SUA – și porți pentru intrarea energiei non-rusești în Europa. În acest nou context, actori ca Ungaria nu mai pot invoca lipsa de alternative, iar opțiunea lor pentru energia rusească devine pur politică.
Aliatul lui Erdoğan în Ciprul de Nord a pierdut categoric alegerile prezidențiale. E un semnal că turcii ciprioți nu susțin politicile Ankarei în regiune, într-un moment în care acestea sunt amenințate și de interesul crescând al SUA și altor puteri pentru Mediterana de Est.
Campania de arestări și acțiuni în instanță care vizează principalele partide de opoziție din Turcia accentuează alunecarea țării spre autoritarism, o tendință tot mai clară în ultimul deceniu.
Acordul armeano-azer mediat de Statele Unite arată că Rusia devine tot mai puțin relevantă în Caucazul de Sud, unde și-a dinamitat atât relația cu Armenia, cât și pe cea cu Azerbaijanul.
Procesul de pace lansat prin disoluția Partidului Muncitorilor din Kurdistan poate schimba fundamental Turcia, dar doar dacă se vor depăși prejudecăți alimentate timp de un secol.
Americanii mobilizează forțe masive în Orient, ceea ce sugerează că regimul de la Teheran a ajuns în punctul în care fie renunță la programul nuclear, fie își riscă propria supraviețuire.
PKK renunță la lupta armată, dar vrea recunoașterea minorității kurde. Dacă Erdoğan acceptă, Turcia își poate salva democrația și relua apropierea de UE, iar schimbarea de politică ar avea și implicații regionale.
Eforturile lui Recep Tayyip Erdoğan de a-și consolida puterea acasă, dar și politica sa externă, au dus atât la erodarea regimului său, cât și la deteriorarea relațiilor Turciei cu partenerii săi tradiționali.
Arestarea liderului opoziției turce și o serie de atacuri împotriva militanților kurzi sugerează că, pentru regimul Erdoğan, păstrarea puterii e mai importantă decât credibilitatea în plan extern.
Pare improbabil ca presiunile SUA (inclusiv tiradele președintelui Trump) să forțeze Kievul să accepte o pace injustă. Cum ziceau recent doi foști prizonieri la ruși, ucrainenii „nu se vor preda niciodată!”
Putin a crezut că, prin invadarea Ucrainei și implicarea în războaiele din Orient, îi redă Rusiei statutul de mare putere. Rezultatul a fost pierderea influenței Moscovei pe termen lung.
Numele vehiculate pentru viitoarea administrație Trump sugerează că Orientul Mijlociu lărgit va rămâne în atenția Washingtonului. O atenție care nu e pe placul Iranului și Turciei.
Caucazul de Sud ocupă o poziție strategică între Asia și Marea Neagră, dar stabilitatea – și prosperitatea sa – sunt blocate de cele trei puteri care își dispută influența acolo: Rusia, Turcia și Iranul.
Rusia amenință cu Armageddonul nuclear, dacă se vor trece anumite „linii roșii”, pentru a împiedica livrarea de arme către Ucraina. Amenințările nu par însă atât de serioase cum vrea Putin să se creadă.
Amenințarea unui război major în Orient s-a redus după ultimul schimb de tiruri Israel – Hezbollah. Extremiști musulmani și israelieni blochează însă pacea în Gaza și soluționarea pe termen lung a disputelor din regiune.
Dacă Partidul Democrat o va nominaliza în august pe actuala vicepreședintă a SUA, Kamala Harris, pentru a candida la alegerile prezidențiale din noiembrie, Donald Trump nu va avea o misiune ușoară.
Sub președinția Rusiei, BRICS se pregătește pentru cel mai mare summit din istoria sa. Organizația care se dorește o alternativă la ordinea economică occidentale nu prea are însă șanse de a o detrona prea curând.
În plin proces de dezvoltare a rutelor comerciale dintre Occident și Orient, Iranul și Turcia, deși plasate strategic între cele două regiuni, riscă să fie ocolite din cauza propriilor politici.
Prin consolidarea regimului prezidențial în dauna statului de drept și sfidarea partenerilor occidentali, Turcia poate genera instabilitate la Marea Neagră și un val de migranți spre UE.
Turcia a refuzat să condamne atacul Hamas și a criticat Israelul în speranța unor câștiguri electorale pentru islamiștii lui Erdoğan. Interesele regionale ale Turciei vor avea însă de suferit.
La un secol de la fondarea republicii turce, aceasta se îndepărtează tot mai mult de valorile laice care au stat la baza sa, în timp ce naționalismul etno-religios câștigă teren.
Dupa victoria în alegeri, președintele Erdoğan a anunțat că Turcia renunță la blocarea candidaturii Suediei la NATO. De ce a luat această decizie și ce a obținut în schimb?
După ultimele alegeri, Turcia pare hotărâtă să își continue politicile combativ/agresive, în timp ce Grecia e tot mai importantă pentru flancul sud-estic al NATO și securitatea energetică a UE.
Victoria regimului autoritar și conservator al lui Erdoğan este victoria turcilor religioși care s-au considerat oprimați de regimurile republicane laice din ultimul secol.
Recep Tayyip Erdoğan și partidul său, AKP, vor avea parte de cele mai dificile alegeri din ultimii douăzeci de ani. Criza economică, cutremurul din 6 februarie, coalizarea opoziției și posibila mobilizare a kurzilor diminuează șansele lui Erdoğan de a se menține la putere. Sfârșitul epocii Erdoğan nu înseamnă că Turcia va deveni o democrație liberală – dar există șanse ca acest lucru să se întâmple.
Cutremurul din 6 februarie ar putea da o lovitură regimului condus de Recep Tayyip Erdoğan, considerat responsabil pentru că nu s-au respectat normele în construcții și criticat pentru răspunsul greoi la acest dezastru, care i-a afectat în principal pe kurzi și pe alevi. Politica externă a Turciei ar putea fi de asemenea afectată, în condițiile în care cei prezentați de Ankara ca adversari și-au arătat solidaritatea.
Recep Tayyip Erdoğan încearcă să își consolideze regimul forțând o a treia candidatură la funcția președinte. Alegerile generale din această primăvară vor avea loc pe fondul unei crize economice profunde, așa că, pentru a-și spori șansele de câștig, islamiștii apelează la pomeni electorale și sabotarea opoziției. Alegerile au loc într-un an special: se împlinește un secol de când Mustafa Kemal Atatürk a proclamat republica, o republică aflată azi în criză și tot mai îndepărtată de viziunea fondatorului său.
În ultimii ani, Turcia a încercat tot mai mult să își proiecteze puterea în afara granițelor sale, fie că vorbim de Marea Mediterană, cu Ciprul și Libia ca piese cheie în politica Ankarei, de Africa sub-sahariană, Orientul Mijlociu sau Caucaz. Pentru a-și atinge obiectivul, Ankara s-a bazat pe o diplomație deseori agresivă, industria sa de apărare și armată. Această politică va continua și în 2023, iar marile ei mize sunt Ciprul de Nord și energia.
Dezinformarea folosește o varietate de tactici de manipulare. Poveștile de dezinformare pot fi create cu ușurință prin combinarea subiectelor provocatoare.
Raportează
