Turcia și regimul politic care o conduce (tot mai) autoritar de peste 23 de ani sunt în fața unei oportunități istorice. Aceasta poate influența pozitiv atât evoluțiile din Orientul Mijlociu, cât și relația Ankarei cu Uniunea Europeană. Este vorba despre oportunitatea de a deveni o democrație capabilă de includerea în mecanismele sale instituționale a milioanelor de kurzi, laolaltă cu celelalte minorități culturale din țară. Turcia poate devenit o astfel de democrație mai funcțională, dar numai dacă închide definitiv capitolul luptei contra militantismului kurd, după ce organizația teroristă PKK a inițiat recent propria dezarmare și dizolvare.
Doar o democrație turcă funcțională, liberală și inclusivă pentru toți cetățenii săi, indiferent de identitățile lor culturale, ar putea avea șanse reale în viitor să adere la Uniunea Europeană. La ora actuală, procesul de aderare este suspendat, Turcia fiind departe de oricare din standardele și valorile democratic-liberale care reprezintă temelia pieței comune europene.
După apelul la disoluția și dezarmarea Partiya Karkaren Kurdistane (PKK; Partidul Muncitorilor din Kurdistan), lansat din închisoare în 27 februarie de către fostul său lider, Abdullah Öcalan, organizația teroristă a avut un congres în nordul Irakului în perioada 5-7 mai. Decizia finală a congresului a fost să răspundă pozitiv la chemarea liderului organizației, dar reiterând și condițiile de la care au început discuțiile cu Ankara.
După mai bine de patru decenii de lupte cu forțele de securitate ale statului turc, soldate cu zeci de mii de morți, organizația teroristă va depune armele și se va dizolva dacă și Ankara va accepta o soluție politică la „chestiunea kurdă”. Or, o astfel de soluție politică nu poate fi decât una negociată politic de ambele părți, adică opusul politicii autoritare de securitate națională adoptată de Turcia de-a lungul întregului secol republican împotriva propriilor cetățeni kurzi. O astfel de politică a forței a însemnat pentru kurzi un secol de negare și multiple campanii de anihilare a identității lor.
Teritoriile kurde, împărțite între patru țări. Turcia – singura care nu îi recunoaște ca minoritate
Populația kurdă, numărând peste 30 de milioane în Orientul Mijlociu, este astăzi împărțită între Iran, Irak, Siria și Turcia.
În Irak, kurzii beneficiază de autonomie teritorială în cadrul Regiunii Autonome din nordul țării, unde limba lor este folosită în administrație împreună cu araba.
Minoritățile din Iran, de asemenea, au dreptul constituțional (articolul 15) de a-și folosi propriile limbi, inclusiv kurda, în publicații și alte forme de activitate publică, în ciuda multor nedreptăți pe care le suferă din partea autorităților.
În Siria post-Assad, Ahmet Al-Sharaa a negociat recent cu liderul kurd din nord-est, Mazlum Abdi „Kobane” un acord care conține recunoașterea, chiar dacă deocamdată doar implicită, a identității kurde.
Turcia continuă să amenințe militar kurzii sirieni conduși de Mazlum Abdi și rămâne deocamdată singura dintre cele patru țări care nu recunoaște legal și explicit nicio minoritate etno-lingvistică pe teritoriul său. Permite folosirea limbilor minoritare în anumite condiții, chiar și în parlament, dar fără a le numi explicit. Uneori autoritățile recurg la catalogarea limbii kurde în documente oficiale ca „limbă necunoscută”, deși este vorbită de un popor de zeci de milioane de oameni, mai vechi decât statul turc sau înaintașul său otoman. S-ar putea însă să asistăm la o schimbare fundamentală în ce privește relația Ankarei cu cetățenii săi kurzi, iar presiunile asupra regimului Erdoğan în acest sens vin atât din interior, cât și din afară.
Donald Trump, pași către pacificarea Orientului Mijlociu. Erdoğan și Netanyahu, doi aliați prea belicoși pentru planurile Washingtonului
Președintele SUA, Donald Trump, a făcut săptămâna trecută un turneu fructuos în Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite (EAU), care are deja consecințe în regiune dincolo de tranzacțiile de mii de miliarde de dolari parafate de președintele american cu partenerii arabi. Astfel, turneul a trimis și mesaje destul de dure și pentru vechi aliați ai Washingtonului, precum Benjamin Netanyahu și Recep Tayyip Erdoğan, percepuți din ce în ce mai clar drept incomozi de către Casa Albă.
Este deja de notorietate că premierul israelian nu mai este în grațiile administrației Trump, fiind tratat mai degrabă ca o „fantomă”, un personaj prea belicos și din ce în ce mai incomod pentru strategia tranzacțională a președintelui SUA în regiune. Un semn clar în acest sens a fost că, evitând să viziteze Israelul și pe primul ministru al acestui stat, Donald Trump a acceptat în schimb o întâlnire la Riad de 30 de minute cu Ahmet al-Sharaa, președintele desemnat interim al Siriei post-Assad. Parcă pentru a pune sare pe rănile deja dureroase ale lui Netanyahu, liderul american i-a propus lui al-Sharaa ridicarea sancțiunilor pentru Siria în schimbul cooperării strânse cu Washingtonul. Și începem să vedem destul că această cooperare înseamnă, de fapt, evitarea cu orice preț a iritării președintelui american, care este la rândul său presat de timp.
Gestul făcut de Donald Trump față de al-Sharaa este un avertisment destul de sofisticat și pentru Recep Tayyip Erdoğan. În ciuda unor zvonuri inițiale, lansate probabil de Ankara, turneul președintelui american nu a inclus Turcia. Iar întâlnirea sa cu președintele interimar al Siriei nu a fost anunțată oficial și a venit ca o surpriză în presa turcă, care este predominant pro-guvern și abia a reușit să schițeze unele comentarii vagi. Anunțând personal ridicarea sancțiunilor, condiționată de respectarea de către Damasc a politicii Casei Albe în Orientul Mijlociu, Trump a preluat practic inițiativa și nu-i lasă lui Erdoğan un spațiu prea mare de acțiune în regiune.
Situația este similară cu cea de la Casa Albă, în aprilie, când Netanyahu a aflat stupefiat chiar la conferința de presă cu gazda sa că SUA începuseră deja negocierile directe cu Iranul, fără a implica Israelul. Și acum pare a plăti, fiind tratat ca o „fantomă”, pentru încăpățânarea de a merge pe o linie de acțiune contrară politicii americane prin continuarea războiului din Gaza. Un Donald Trump hotărât să profite de pe urma păcii în regiune nu pare a fi deloc dispus să tolereze conflicte, chiar – sau, poate, mai ales – dacă ele sunt hrănite de aliați nominali, precum premierul israelian dar și președintele turc.
Agresivitatea față de kurzi, o politică a statului turc pe care Erdoğan a exportat-o și în afara acestuia
Binomul Erdoğan-AKP, la putere din 2002, a instituit începând cu ianuarie 2018 un regim prezidențial autoritar în care toate puterile din stat sunt subordonate șefului statului. Regimul prezidențial a fost instaurat la mai puțin de trei ani după ce liderul turc fusese la un pas să piardă guvernarea. Partidul său nu a reușit, la alegerile parlamentare din 2015, să obțină o majoritate, dar Erdoğan s-a menținut la putere printr-o alianță cu ultranaționaliștii din Milliyetci Hareket Partisi (Partidul Mișcării Naționaliste, MHP).
2015 a marcat și abandonarea eforturilor de democratizare la care Ankara se angajase cu ani în urmă. Strâns legate de acestea era și un proces de pace cu PKK – abandonat, la rândul său în 2015 – care trebuia dublat de reforme privind drepturile minorităților. Astfel de reforme sunt existențiale pentru ca statul turc, actualmente situat de analiști în categoria dură a etnocrațiilor autoritare, să se transforme într-o democrație inclusivă, eligibilă pentru a relua negocierile de aderare la Uniunea Europeană.
După alierea cu MHP, guvernul condus de Erdoğan s-a întors la tradiția politicii represive, față de kurzi în mod special, a tuturor predecesorilor săi de-a lungul secolului republican turcesc. S-a reluat lupta contra PKK, fiind atacate nu doar pozițiile organizației teroriste din Turcia și nordul Irakului. Începând cu operațiunea din august 2016, au fost incluse și pozițiile forțelor rebele siriene conduse de kurzi în nord-estul Siriei (Sirian Democratic Forces, SDF). Guvernul Erdoğan trata astfel SDF ca o entitate legată organic de PKK, deși kurzii sirieni au rezistat cu succes Statului Islamic, apărând populațiile de la est de Eufrat cu sprijinul Pentagonului, care continuă și astăzi.
O astfel de agresivitate anti-kurdă extrateritorială a Turciei a fost contraproductivă de la bun început – rămâne de notorietate momentul în care forțele americane au fost forțate să se retragă de la granița turco-siriană în urma unei ofensive a Turciei contra kurzilor sirieni, în 2019, iar rușii prezenți în zonă au capturat bazele americane abandonate de americani, ceea ce a fost văzut drept o umilire a Washingtonului.
Odată cu venirea la putere la Damasc a lui Ahmet al-Sharaa și inaugurarea celui de-al doilea mandat Trump la Casa Albă, riscurile unei coliziuni între Ankara și Washington cresc. Să ne amintim că ori de câte ori a simțit nevoia, Trump a fost foarte dur cu omologul său turc, mai ales în ultimii doi ani din primul mandat (2018-2019). Există premise pentru ca acel tratament să continue și în acest mandat, mai ales dacă Erdoğan va continua amenințările militare în nordul Siriei. Nu este întâmplător că, fiind conștienți de faptul că devin incomozi prin abordările lor agresive în vulnerabila Sirie post-Assad, Erdoğan și Netanyahu au ales să negocieze la Baku pentru soluționarea diferendelor bilaterale. Urmează să vedem la ce rezultate se va ajunge.
Condiția pusă de PKK: Ankara trebuie să recunoască existența minorității kurde
Cercurile puterii de la Ankara și Erdoğan personal se confruntă însă acum și cu o dilemă pe plan intern mai serioasă, probabil, chiar decât se așteptau. Războiul de mai bine de patru decenii cu PKK a dus la erodarea masivă a instituțiilor democratice ale Turciei, mai ales a celor din domeniul justiției. Toată legislația acestei țări este concepută să faciliteze pedepsirea nu numai a terorismului dovedit factual, ci a oricărei manifestări separatiste, inclusiv manifestările culturale și politice pașnice ale identităților minoritare. S-a instituit astfel de-a lungul timpului un regim juridic represiv, care face extrem de dificilă acceptarea în statul și societatea turcă a diversității culturale și a unei forme juridice de recunoaștere și protecție a minorităților. Susținătorii liniei dure, segmentul dur ultranaționalist și explicit anti-kurd, reprezintă o proporție mare din electoratul turc, fiind rodul a zeci de ani de îndoctrinare prin educație și prin mass media.
Efectul principal este că agenda ultranaționalistă a câștigat aproape mereu la alegeri iar mesajele politice conforme cu valorile democrației liberale sunt rar auzite. În strânsă legătură cu această stare de lucruri, procesul de aderare la Uniunea Europeană a fost mereu blocat de neîndeplinirea standardelor minime ale democrației liberale, fără de care niciun stat nu poate deveni membru al pieței comune.
Pe de altă parte, terorismul PKK a făcut mult rău nu doar Turciei, ci a subminat sistematic și mișcarea politică kurdă. În loc să se articuleze în jurul unor deziderate legitime și realizabile prin mijloace pașnice, mișcarea a căzut în capcana securitizării. A permis astfel guvernelor succesive de la Ankara să trateze chestiunea kurdă drept problemă securitară și nu în termeni de reprezentare politică și drepturi ale minorităților.
Acum, apelul lui Öcalan din 27 martie și declarația finală a congresului PKK din 7 mai reprezintă o provocare istorică la o schimbare istorică de ambele părți. Ele indică foarte clar faptul că organizația este gata să renunțe la lupta armată, că se va auto-desființa și va preda armele și că întregul proces trebuie condus de către liderul organizației, Öcalan însuși. Obiectivul final al acestui proces aste transformarea organizației teroriste într-o forță politică, posibil prin integrarea cu DEM, partidul pro-kurd din parlamentul turc. Dar condiția fundamentală rămâne recunoașterea formală și explicită de către stat a existenței minorităților etno-lingvistice, ceea ce încă nu s-a întâmplat. Declarația congresului PKK din 7 mai condamnă fără echivoc și motivul de la care a pornit războiul cu Ankara acum mai bine de 40 de ani: politicile centenare de negare și „anihilare” a identității kurde. Se cere în același timp, explicit, ca statul turc să răspundă prin „măsuri și garanții legislative” care să recunoască existența minorității kurde și astfel să permită participarea reprezentanților săi în „politica democratică” din Turcia. Iar declarația congresului PKK conține și un îndemn sugestiv la un efort comun de a aduce „republica și democrația împreună sub ideea de patrie comună”.
Toate acestea invită de fapt statul turc și societatea turcă la un exercițiu istoric de imaginare a unor soluții politice dincolo de abordarea rigidă pe care Ankara a impus-o încă de la fondarea sa.
Tratatul de la Lausanne și practica europeană pot ajuta Turcia să adopte o politică democratică față de minorități, dar acest lucru înseamnă abandonarea unei gândiri vechi de un secol
Piatra de temelie a statalității Republicii Turcia este Tratatul de la Lausanne (1923), care conține și prevederi pentru protecția minorităților în secțiunea a III-a. Secțiunea permite și încurajează recunoașterea legală și protejarea identităților minoritare, referindu-se atât la cele religioase, cât și la cele lingvistice. Articolul 37 stipulează clar că toate prevederile sub titlul „Protecția minorităților” vor fi tratate de Republica Turcia ca legi fundamentale. Iar Articolul 39 interzice explicit noului stat să restricționeze „folosirea liberă de către oricare cetățean turc a oricărei limbi în relațiile private, în comerț, practicarea religiei, în media sau în publicații de orice fel, precum și la întâlniri publice”. Și continuă: „în plus față de folosirea limbii oficiale, (statul turc) va crea condiții adecvate pentru ca cetățenii turci de limbă non-turcă să poată folosi oral limba lor în instanțele de judecată.” Articolul 40 insistă și el asupra libertății cetățenilor turci de a folosi limbile lor în practica religioasă. Există, deci, de acum mai bine de o sută de ani, baza legală în tratatul fondator al republicii pentru ca guvernele sale să adopte și să implementeze legislație pentru protecția minorităților religioase și lingvistice.
Guvernul turc are la dispoziție și exemple de succes, mai ales în Europa, unde se aplică diverse tipuri de autonomii non-teritoriale și forme de devoluție a autorității centrale către autorități locale, din Franța, Spania și Italia până în Marea Britanie și Scandinavia. România oferă și ea exemplul de succes al autonomiei de tip funcțional, nu teritorial, adică drepturi specifice acordate minorităților în unitățile administrative ale României unde acestea au o pondere de peste 20% din populația locală. Aceste detalii explică și pacea societală care a venit în sfârșit în Europa după sute de ani de lupte violente între comunități și războaie distrugătoare între state.
Turcia are de depășit tradiția ultranaționalistă a statului republican, trasată de la primele politici de stat sub conducerea părintelui fondator, Mustafa Kemal Atatürk. Atunci s-a pornit de la interpretarea secțiunii III din Tratatul de la Lausanne ca referindu-se doar la minoritățile religioase. Asta înseamnă doar cetățenii non-musulmani, adică evreii și creștinii de mai multe naționalități. Toți ceilalți, indiferent de identitățile lor etno-lingvistice sau alte elemente identitare, au fost subsumați în politicile statului majorității musulmane (inclusiv kurzii, cerchezii, arabii, azerii sau diversele secte alevi). Ideea de a aparține unei minorități era în același timp descurajată, fiind asociată cu un statut inferior.
Logica aceasta a reprezentat esența unui mecanism de asimilare și/sau anihilare a diversității cu efecte profunde în cultura politică și instituțională a societății și a statului. Cu această cultură, a unui naționalism agresiv și exclusiv, se confruntă astăzi regimul Erdoğan şi reprezentanții kurzilor în încercarea de produce o schimbare istorică de mentalitate colectivă, astfel încât pacea între statul turc și cetățenii săi de etnie kurdă să devină posibilă. În absența unei astfel de schimbări de mentalitate colectivă, nu cred că Turcia are șanse să devină acea democrație la care visează toți cetățenii săi, indiferent de identitățile lor culturale, și care să devină astfel un candidat credibil la o Uniune Europeană fondată pe valorile democrației liberale și ale diversității culturale.
Erdoğan ezită să răspundă ofertei kurde, dar presiunile internaționale și interne cresc
Deocamdată, guvernul condus de președintele Recep Tayyip Erdoğan încă nu a făcut pași concreți pentru a răspunde apelurilor reprezentanților kurzi. Se vorbește despre inițiative legislative, chiar despre o nouă constituție, dar nicio măsură concretă nu a fost luată. Deși a anunțat că vor înceta arestările primarilor kurzi și înlocuirea lor cu administratori numiți de guvern, cei deja arestați nu au fost eliberați iar administratorii numiți sunt în continuare la posturi.
Presiunile pentru o schimbare decisivă și ireversibilă sunt însă din ce în ce mai mari, atât din interior, cât și din regiune, unde imperativele unor forțe mult mai influente decât Turcia devin tot mai explicite. SUA, în cei puțin peste trei ani care au mai rămas la dispoziția administrației Trump, are tot atât timp să pună în aplicare agenda tranzacțională care nu se poate împiedica de belicozitatea unor lideri din regiune. Iar dinspre societatea turcă, Erdoğan se confruntă și cu o degradare treptată dar aparent ireversibilă a economiei, la care se adaugă uzura evidentă a regimului său politic restrictiv. Protestele se țin lanț după arestarea principalului său rival politic, primarul Ekrem Imamoğlu al Istanbulului, după care au urmat multe alte arestări judecate drept politice de o opoziție din ce în ce mai puternică. Liderul actual al principalului partid de opoziție, Özgür Özel, a avut chiar curajul să proclame în fața a peste două milioane de participanți la un miting de protest la Izmir, în 19 mai, că președintele turc nu este nici pe departe „ un lider global, ci un dictator local”, care va pleca așa cum a venit.
Rămâne de văzut dacă liderul de la Ankara va avea curajul să înfrunte opoziția dar și proprii săi suporteri ultranaționaliști pentru a demara un proces lung și fără îndoială dureros, care să aducă schimbări profunde în stat și în societate. Este cu siguranță un moment în care una din părți va trebui să cedeze și merită urmărit, pentru a vedea dacă cea care va ceda va fi societatea turcă, sau regimul politic de la conducerea Republicii Turcia.
