Pentru mulți, Caucazul de Sud este prea îndepărtat și complicat, cu prea multe conflicte pentru a merita efort analitic serios. Bineînțeles că o astfel de judecată este total greșită.
Regiunea reprezintă nu doar un subiect extrem de interesant, ci și un factor important în evoluții la scară mai largă, chiar globală. Poziția sa strategică impune exerciții analitice importante despre coridoare logistice, stabilitate/instabilitate și interese locale și globale. Trebuie ținut cont de faptul că Iranul este vecinul acestei regiuni la sud, Rusia este vecinul de la nord, Turcia la sud-vest, iar delimitările la est și la vest sunt făcute de Marea Caspică (adică Asia) și respectiv Marea Neagră (adică „Occidentul”). Pentru Uniunea Europeană, zona asigură legătura cu Asia prin Marea Neagră și porturile românești, bulgărești și georgiene. Pentru China și celelalte economii asiatice, este calea directă spre piața comună europeană. Acum, din cauza amenințări rebelilor houti din Yemen, reprezintă și o alternativă mai scumpă dar sigură la ruta convențională pe mare, prin Bab el-Mandeb, Marea Roșie și Suez. Orice complicație în Caucazul de Sud poate duce, cum s-a întâmplat de atâtea ori până acum, la procese destabilizatoare pe termen lung, cu dureri de cap pentru mulți actori implicați. Este cazul și acum, când perspectiva încheierii unui tratat de pace, care să pună punct vechiului conflict dintre Azerbaidjan și Armenia, agită lucrurile până la niveluri de neînțeles pentru cei nefamiliarizați cu evoluțiile de acolo.
În ultima vreme se vorbește tot mai mult posibilitatea unei forme de cooperare regională instituționalizată, ba chiar despre înființarea unei structuri de tipul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) cu participarea celor trei țări din Caucazul de Sud. Până la urmă, o astfel de structură a mai fost testată și a funcționat prin renunțarea la autoritatea suverană națională asupra unor resurse (cărbunele și oțelul în cazul CECO, începând cu 1952). Treptat, s-a ajuns la piața comună și toate celelalte aranjamente supranaționale care formează astăzi Uniunea Europeană. De ce nu ar avea succes un astfel de model în Caucazul de Sud? Răspunsul este, invariabil, factorul destabilizator prin excelență numit Rusia. Sau, mai precis, visul imperialist al Moscovei, care mereu activează și reacțiile rivalilor din zonă, Turcia și Iranul.
Însă Rusia nu s-a achitat de promisiunile făcute în ultimele decenii și a abandonat Armenia atunci când, în 2020, această țară ar fi trebuit să reziste ofensivei azere cu sprijinul rușilor. Dezamăgiți, armenii au recunoscut înfrângerea, dar și sfârșitul relațiilor cu Moscova, care pierdea astfel singurul aliat din regiune în afara entităților separatiste de pe teritoriul Georgiei. Acum, Erevanul și Baku negociază tratatul de pace, ambele părți manifestând fermitate în legătură cu condițiile și clauzele proprii. Atmosfera din jurul acestui proces este uneori tensionată și mulți observatori sunt pesimiști, considerând că anumite condiții nu vor putea fi vreodată îndeplinite. De exemplu, azerii insistă ca armenii să șteargă din constituția lor prevederi care ar putea duce la un nou conflict. Am citit tot textul constituției și nu am găsit nimic care ar putea reprezenta un casus beli. Poate că nu Baku, ci alt actor insistă asupra modificărilor respective.
Într-adevăr, multe din condiții sunt de fapt impuse de puternicii aliați ai celor două părți, mai ales Iranul (de partea Armeniei) și Turcia (de partea Azerbaidjanului). Coridorul Zangezur, de exemplu, cerut insistent de Baku și Ankara, este de fapt mai important pentru conexiunea Turciei cu Asia prin Azerbaidjan și Marea Caspică. Mai important chiar decât pentru Azerbaidjan. Armenia nu vrea să cedeze, replicând mereu că un coridor pe teritoriul său i-ar încălca suveranitatea și integritatea teritorială, dar nici nu avansează (încă) soluții alternative. De exemplu, ar putea propune ca transportatorii turci și azeri să circule pe căile rutiere și feroviare dintre Azerbaidjan și Turcia fiind expuși la mai puține controale și plătind taxe mai mici pe teritoriul Armeniei. Un astfel de aranjament ar putea reprezenta chiar bazele unui acord regional, care să includă și Georgia, punându-se astfel în valoare poziția strategică a regiunii pe Coridorul Median dintre China și Europa. Cine știe, poate că acesta ar putea fi un prim pas spre o Comunitate Caucaziană care să se extindă în timp și la alte politici.
Dar pare din ce în ce mai clar că orice astfel de aranjament s-ar lovi de opoziția explicită sau implicită a puterilor vecine. Iranul nu pierde nicio ocazie de a protesta atunci când se discută legătura dintre Turcia și Azerbaidjan, temându-se ca ar afecta pe termen lung propria conexiune cu aliatul armean, prin Georgia până la Marea Neagră. Rusia se opune prin tradiție oricărei inițiative la care nu este parte, folosind apoi orice poziție câștigată pentru a submina proiectele regionale. Turcia rămâne suspicioasă față de toți ceilalți, dar continuă să privească cu poftă către piețele statelor turcice din Asia, așa cum o face încă de pe vremea lui Turgut Özal, în anii 1980. Are nevoie cel mai mult de coridorul către Azerbaidjan și l-ar vrea fără să plătească prea mult, ceea ce ar însemna reducerea și mai drastică a rolului Armeniei în regiune, poate chiar excluderea sa din schema de suveranități naționale caucaziene.
În general, marile problemele apar atunci când intervin „marile puteri”, mai ales cele din regiunea extinsă a Caucazului. Un exemplu grăitor în acest sens este așa-numitul format 3+3, inițiat de Turcia imediat după încheierea ultimului război azero-armean și devenit operațional abia când Serghei Lavrov l-a anunțat formal, indicând astfel sprijinul Kremlinului. Formatul 3+3 reunește cele trei țări din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan și Georgia), plus cele trei puteri regionale vecine (Rusia, Iran și Turcia). Fiind însă o inițiativă externă, nu pare a avea șanse să ducă la rezultate importante. În ciuda atitudinii explicit pro-ruse și anti-occidentale a guvernului său actual, Georgia nu are relații diplomatice cu Rusia după conflictul din 2008, în urma căruia a pierdut 20% din teritoriu (Osetia de Sud/Tskhinvali și Abkhazia), încă ocupat de trupele Kremlinului. Pentru a evita complicațiile, Georgia a declarat de la bun început că nu va participa și nu și-a trimis reprezentanți la niciuna din cele trei întruniri 3+3 de până acum. Armenia, la rândul ei, nu a restabilit relații diplomatice cu Azerbaidjanul și Turcia, având granițele închise cu cei doi vecini. Iar guvernul de la Erevan, condus cu destulă înțelepciune de către primul ministru Nikol Pashinian, preferă dialogul direct cu omologii de la Baku și Ankara, inclusiv în legătură cu finalizarea negocierilor de pace, care sunt deja încadrate în așa-numitul „grup Minsk” sub egida OSCE. Astfel, formatul 3+3 nu prezintă prea mare interes nici la Erevan. Toate acestea fac și Azerbaidjanul să nu acorde prea mare importanță platformei 3+3. Prin urmare marea ei problemă, deși nerostită explicit, este de fapt sprijinul pe care-l primește de la puterile vecine și care trezește suspiciuni în cele trei țări din Caucazul de Sud. Temerea, și ea nerostită explicit, este că o astfel de platformă nu va fi decât o nouă oportunitate pentru Iran, Turcia și mai ales pentru Rusia de a pune presiune în funcție de interesele lor pe armeni, azeri și georgieni.
Rusia vrea să își impună agenda prin subminarea stabilității globale și regionale
În Georgia, partidul actualmente la putere se numește Visul Georgian (VG), fondat de oligarhul Bidzina Ivanishvili, cel care a condus Georgia în ultimii 12 ani fie direct, ca prim-ministru, fie dintr-un rol mai discret de eminență cenușie. Visul Georgian beneficiază de sprijinul explicit al Rusiei atât pe plan intern, cât și în politica externă. Deși președinta Salome Zurabishvili este un politician devotat căii europene a țării, postul său are puteri limitate și se poate opune doar prin veto celor mai importante decizii ale executivului pro-rus. Asta nu va reprezenta un obstacol de netrecut pentru executiv și Ivanishvili, care propagă exact mesajele pro-ruse și anti-occidentale ale Kremlinului. Scopul, înțeles de cam toată lumea, este manipularea populațiilor din Osetia de Sud (Tskhinvali) și Abhazia în favoarea intereselor Rusiei în Georgia și în Caucazul de Sud. În această direcție duce și adoptarea recent, cu voturile decisive ale VG, a legii privind „agenții secreți”, precum și a legii care limitează drastic drepturile comunității LGBT. Inspirate de legislația similară din Rusia, ambele subminează de fapt integrarea europeană a țării. Astfel, este clar că alegerile parlamentare din 26 octombrie reprezintă de fapt un referendum esențial pentru viitorul țării. Deși nu este cotat în sondaje cu șanse de a câștiga o supermajoritate necesară pentru a modifica constituția, VG și Ivanishvili pot spera că vor rămâne un factor decisiv, tocmai pentru a continua să manipuleze guvernarea la Tbilisi în interesul Rusiei. Anul acesta, executivul și primul ministru au lansat public un alt „proiect” inspirat de Moscova. Este vorba despre un plan de reîntregire a Georgiei, care reprezintă exact varianta susținută de ruși și va duce, dacă va fi aplicat, la pierderea suveranității statului atât în relație cu regiunile separatiste, cât și pe plan internațional.
După cum explică Diana Șanava pentru Veridica, „planul de reîntregire” al VG/Ivanishvili și așa-zisa „restabilire a integrității teritoriale” ar însemna de fapt aservirea țării intereselor Moscovei, iar asta chiar prin puterea pe care ar acorda-o celor două entități pro-ruse din nordul țării. În perfectă consonanță cu discursurile venite de la Moscova pe această temă, planul VG aduce mai degrabă aminte de planul Kozak pentru Republica Moldova. Lansat de către vice-prim ministrul rus Dimitri Kozak în 2003 ca o propunere de soluționare definitivă a conflictului transnistrean, planul acela însemna de fapt federalizarea Republicii Moldova și subordonarea politicilor sale, inclusiv politica externă, puterii de veto a Transnistriei controlată de Moscova. Planul Kozak nu a supraviețuit, dar conflictul a rămas „înghețat” iar populația pro-rusă din Transnistria și din alte regiuni ale țării continuă să reprezinte o masă de manipulare semnificativă pentru politica anti-occidentală a Kremlinului la nivel local și regional. S-a văzut asta destul de clar la alegerile și referendumul din 20 octombrie. Același scenariu este în lucru în cazul Georgiei. Deși majoritatea sondajelor arată că Visul Georgian nu va putea câștiga voturi suficiente pentru a forma singur guvernul și modifica constituția, iar opoziția ar putea forma o alianță de succes, VG va continua să reprezinte un factor important în politica georgiană, ca promotor al intereselor destabilizatoare ale Rusiei.
Moscova construiește tot acest eșafodaj regional pe o experiență acumulată timp, atât pe vremea URSS, cât și în ultimii 10-15 ani. Experiența profesională a lui Vladimir Putin și a altor membri apropiați ai anturajului său a însemnat și implicare în politica externă sovietică și post-sovietică exact în aceste perioade. Regimul sovietic, imitat acum de regimul Putin, au făcut și fac politică externă prin exportul masiv de conflicte și de armament, precum și prin șantajarea unor țări care depind de gazele, petrolul și alte materii prime din Rusia. Primesc toate acestea în schimbul influenței Kremlinului asupra guvernelor respective. Vedem această schemă la lucru în multe părți ale lumii din Africa până în Orientul Mijlociu. Doar două baze militare în Siria (Latakia și Tarsus) sunt suficiente pentru ca Rusia să își joace rolul în relația cu Damascul și cu ceilalți actori. Sprijinul militar și politic acordat Iranului trebuie înscris în același context. Kremlinul se bazează în astfel de cazuri și pe experiența acumulată în pornirea și întreținerea așa-numitelor conflicte înghețate din Europa și Caucaz, de la Republica Moldova (conflictul înghețat din Transnistria) la Republica Georgia (conflictul înghețat din Osetia de Sud și Abhazia). Iar eforturile sale continuă în direcția destabilizării. Chiar zilele acestea vedem Kremlinul extrem de activ în episoadele electorale din Republica Moldova, unde agenții și modurile lor de operare au fost demascate, dar și în Georgia. Există deja dovezi clare privind implicarea Rusiei lui Putin și în alegerile prezidențiale pentru Biroul Oval de la Casa Albă. Nu avem astfel de dovezi directe din România, dar mai este vreme până la alegeri.
Toate acestea servesc scopul simplu și cât se poate de vizibil al politicii rusești: subminarea stabilității globale pentru ca Rusia să avanseze și să-și impună propria agendă în arena internațională. Nici evoluțiile din Caucazul de Sud nu au loc fără implicarea asiduă a Moscovei, cu efecte negative pentru țările de acolo dar și pentru restul lumii, având în vedere importanța regiunii pe harta geostrategică. Situația trebuie urmărită cu maximă atenție de toți cei implicați în analiza, concepția și execuția politicilor externe ale tuturor actorilor vizați. Avertismentul lansat de către Kaja Kallas este foarte important în acest context. El arată clar cine este inamicul și cum se comportă. Dacă asta va însemna și o schimbare decisivă de atitudine la Bruxelles, toate statele membre ale UE trebuie să fie capabile să răspundă pe măsură. Știm deja, din istoria ultimului secol, că inamici din categoria celui de acum se bizuie tocmai pe lipsa noastră de reacție.
