Donații
Veridica.md
Numele vehiculate pentru viitoarea administrație Trump sugerează că Orientul Mijlociu lărgit va rămâne în atenția Washingtonului. O atenție care nu e pe placul Iranului și Turciei.
Resursele energetice, marea miză a Orientului Mijlociu lărgit. Pacificarea regiunii, un obiectiv strategic
Zona lărgită a Orientului Mijlociu se întinde din spațiul terestru și maritim al Ciprului și din Mediterana orientală până în Iran și Golful Oman spre est, iar în sud până în Yemen și Golful Aden. Din perspectiva europeană, analizele evoluțiilor din această regiune încep inevitabil de la Mediterana orientală și de la poziția deosebit de importantă a Ciprului. Rezervele de gaze naturale și petrol din estul Mării Mediterane sunt foarte mari. Prospecțiunile făcute de Noble Energy în 2010 și validate de agenția SUA de cercetări geologice (USGS) indicau cantități exploatabile în zonă de peste 6.000 de miliarde de metri cubi (mmc) de gaze naturale și peste 7 miliarde de barili de petrol. Ar fi suficient pentru zeci de ani de valorificare de către statele din regiune și de Europa, cel puțin pe durata tranziției către economia verde.
Cea mai mare parte din rezervele est-mediteraneene au fost localizate în apele teritoriale ale Egiptului, care a construit și exploatează acum două mari platforme de lichefiere a gazelor (liquified natural gas, LNG), la Idku și Damietta. Acestea sunt și singurele astfel de facilități din toată regiunea. Câmpuri bogate, mai ales în gaze naturale, sunt deja identificate și în apele teritoriale ale Israelului (cca. 1.000 de miliarde de metri cubi), care deja exportă LNG prin cele două platforme egiptene. Gaza, Siria, Libanul și Ciprul sunt celelalte state sau entități cu drepturi de proprietate asupra restului rezervelor, dar nu au demarat încă exploatarea și valorificarea acestora, din diferite motive. Cel mai serios dintre acestea este, bineînțeles, războiul și relațiile deteriorate dintre unele state din zonă.
Dată fiind proximitatea sa, dar și nevoile mari de energie, Uniunea Europeană are potențialul de a fi cel mai sigur și serios client pentru o astfel de bogăție, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost forțată să își reducă și chiar să își elimine dependența față de Rusia (și Iran). Problema e că, deși în ultimii ani s-au dat în exploatare numeroase platforme de lichefiere/gazificare în Grecia, Croația, Italia, Franța și Spania, gazele lichefiate sunt, totuși, mai scumpe decât cele prin conducte, cu toate că permit accesarea furnizorilor din orice parte a globului.
La ora actuală, consumul anual în UE este redus față de anii anteriori, situându-se între 250 și 300 miliarde de metri cubi. Peste 80% este asigurat de importuri prin conducte din Norvegia, Algeria, Libia, și Azerbaidjan, precum și sub formă de LNG din SUA, din zona Golfului Persic și de la alți furnizori. Importurile LNG au reprezentat peste 40% din totalul de gaze achiziționate de UE în 2023. Consumul tinde să se reducă pe fondul încălzirii globale și al tranziției la economia verde, coroborate cu evenimentele geopolitice, dar unele resurse, cum sunt și gazele naturale, sunt mai puțin dăunătoare decât cărbunii sau petrolul și ar putea rămâne o sursă tranzitorie importantă de energie. De aceea rezervele est-mediteraneene nu sunt deloc de neglijat, atât pentru țările din zonă, cât și pentru UE. Uniunea și partenerii săi, mai cu seamă SUA, trebuie să sprijine rezolvarea conflictelor din zona lărgită a Orientului Mijlociu pentru a deveni posibile (1) clarificarea drepturilor de proprietate și (2) exploatarea eficientă a resurselor respective prin proiecte de cooperare. Situația rămâne însă complicată din cauza a trei factori principali: agresivitatea Iranului, implicarea Rusiei, și politica regională mai degrabă neclară a Turciei. Acesta este și contextul în care Donald Trump se întoarce la Casa Albă.
Iranul, văzut ca un obstacol major al stabilității în Orientul Mijlociu, va avea de-a face cu o administrație mai ostilă la Washington
Cele mai recente reușite de pacificare a zonei lărgite a Orientului Mijlociu sunt legate de prima administrație Trump, prin Acordurile Abraham inițiate în 2020. În schimbul unor avantaje asigurate și/sau garantate de către Washington, statele arabe care semnau acordurile se angajau să recunoască suveranitatea Israelului și să normalizeze relațiile diplomatice cu acest stat. Dacă Egiptul și Iordania recunoscuseră deja statul independent israelian în 1979 și, respectiv, 1994, Acordurile Abraham au fost semnate până acum de către Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Sudan și Maroc. Așa cum arătam într-un material precedent pentru Veridica, administrația Biden a continuat inițiativa Trump și pregătea punctul culminant al procesului: normalizarea relațiilor Israelului cu Arabia Saudită. Până la izbucnirea războiului din Gaza se credea că un acord între cele două zile reprezintă o chestiune de săptămâni, dar brutalitatea acelui război, la care se adaugă cel din Gaza, fac imposibil acest lucru acum. Dacă nu se va realiza până la finele anului – ceea ce este foarte puțin probabil – Trump va prelua de aici procesul.
Conturarea echipei de la Casa Albă sugerează că SUA nu va trata deloc cu superficialitate Orientul Mijlociu. Cu un Congres acum dominat de republicani, probabil că senatorii republicani de Florida Marco Rubio și Michael Waltz vor ocupa pozițiile de secretar de stat, respectiv consilier pentru securitatea națională. Rubio este un politician conservator cunoscut pentru atitudinea dură față regimuri autoritare în general. Waltz are la activ mai bine de două decenii de activitate în cadrul forțelor speciale ale armatei terestre a Statelor Unite, forțe cunoscute sub denumirea de „beretele verzi”. A fost decorat de patru ori și este un veteran care a participat de-a lungul carierei militare în războiul din Afganistan, servind și în cadrul forțelor trimise de Washington în diferite situații fierbinți din Orientul Mijlociu și Africa. Atât Rubio cât și Waltz sunt cunoscuți pentru abordările lor constant dure față de China, Iran, Rusia și alte regimuri autoritare.
Iranul rămâne, de altfel, problema regională majoră atât pentru Israel, cât mai ales pentru statele musulmane sunni din regiune. Și nu era de ajuns că Iranul sprijină teroriștii Hamas în Gaza, Hezbollah în Liban și houti în Yemen, la care se adaugă ajutorul semnificativ dat lui Putin în Ucraina. Recent, serviciile secrete americane au identificat Iranul chiar și în spatele unei serii de comploturi pentru asasinarea lui Donald Trump. Se pare, astfel, că asistăm la o încercare disperată a Teheranului de a provoca instabilitate la nivel global, dincolo de zona lărgită a Orientului Mijlociu.
Contrar așteptărilor unora, este astfel mai degrabă posibil ca mandatul Trump 2 să aducă o angajare mai substanțială și chiar mai coerentă în zona lărgită a Orientului Mijlociu. Tranzacționalismul pe care Trump l-a arătat, de altfel, și în primul mandat, ar putea fi mai accentuat, dublat de o identificare mai categorică a adversarilor și a partenerilor Casei Albe. Cei care îl vor susține pe Trump în inițiativele sale, concepute cel mai probabil în favoarea Israelului, vor fi admiși la masa la care vor fi împărțite avantajele. Adversarii, precum Iranul cu aliații săi din Liban și Gaza, vor avea de înfruntat consecințele.
Lipsa de timp a lui Biden oferă viitorului locatar de la Casa Albă șansa istorică de a încununa procesul de pace cu acordul tripartit Israel-Arabia Saudită-SUA. Bineînțeles că acordul va fi conceput împotriva Iranului, dar cu accent pe aspecte specifice de interes maxim pentru o Arabie Saudită, confruntată cu un deficit fiscal semnificativ: limitarea exporturilor de petrol ale regimului de la Teheran, mai ales spre China.
Între „arta bazarului” practicată de Erdoğan și „arta tranzacției” a lui Trump: de ce viitoarea administrație americană ar putea fi mai puțin răbdătoare cu Turcia
Mai este un detaliu care nu trebuie să scape observatorilor evoluțiilor din zona lărgită a Orientului Mijlociu. Rubio și Waltz au fost mereu extrem de critici și în legătură cu regimul Erdoğan-AKP din Turcia, vechiul aliat NATO al SUA în regiune. De-a lungul timpului, ambii politicieni s-au manifestat puternic nu doar împotriva autoritarismului acelui regim, dar și față de politica sa din Irak și Siria, unde trupele turce ocupă teritorii vaste și luptă împotriva aliaților kurzi ai SUA. Waltz, în particular, ca fostă „beretă verde”, a înțeles cel mai bine și a susținut cu consecvență cooperarea pe frontul sirian dintre trupele americane și milițiile kurde YPG, pe care armata turcă continuă să vâneze ca pe un inamic existențial. Să adăugăm că noul ministru de externe israelian, Gideon Saar, a declarat recent că țara sa ar trebui să colaboreze îndeaproape, pentru propriile interese de securitate, cu kurzii, pe care i-a numit „aliatul natural” al Israelului în regiune. O astfel de colaborare, mult pe placul noii administrații de la Washington, ar fi percepută drept o reală amenințare de turci.
Să nu uităm, în acest context, umilirea publică a lui Trump de către Erdoğan la ultima vizită a acestuia la Casa Albă, în noiembrie 2019, adică exact acum 5 ani. Atunci, zeci de protestatari, care scandau împotriva liderului turc pe esplanada din fața reședinței președintelui SUA, au fost bătuți de membri ai elementului turc de securitate chiar sub ochii autorităților americane și ai jurnaliștilor. A fost până la urmă chiar ultima vizită a lui Erdoğan la Casa Albă; Joe Biden s-a întâlnit cu el doar cu ocazia reuniunilor șefilor statelor NATO sau sub egida ONU, și mereu departe de Washington. După episodul din noiembrie 2019 și cu Rubio și Waltz în echipă, este mai degrabă de așteptat ca ignorarea președintelui turc să continue și în noul mandat al lui Donald Trump. Apoi, deși ambii președinți sunt cunoscuți pentru abordarea tranzacțională, este totuși o mare diferență între ceea ce Nektaria Stamouli numește în Katimerini „arta tranzacției” (Trump) și „arta bazarului” (Erdoğan).
De data asta, cu o administrație tranzacțională mult mai severă la Washington, Turcia ar putea fi limitată în aranjamentele de bazar, precum cele pe care regimul său conducător le făcea cu Iranul în vremea lui Obama la Casa Albă (aur contra petrol). Și sprijinul Ankarei pentru Hamas va submina poziția regimului Erdoğan față de o administrație Trump care, deja știm asta, va susține fără ocolișuri Israelul. Cred, pe baza datelor de până acum, că va continua și sprijinul american pentru forțele kurde din Siria, ceea ce este coșmarul cel mai mare al turcilor, pentru care patriotismul înseamnă, de generații, un naționalism profund anti-kurd, anti-grecesc, anti-armean și anti-occidental.
La toate acestea se adaugă mirajul hidrocarburilor din estul Mediteranei și, în acest context, politica SUA față de Cipru. Insula este singurul teritoriu UE rămas, datorită geografiei, în afara rețelei energetice europene. Valorificarea resurselor de gaze descoperite în apele sale este împiedicată de Turcia, care insistă de ceva vreme pe formula a două state pe insulă și subminează ori de câte ori are ocazia soluționarea printr-o formă federală a unui singur stat, deja membru în Uniunea Europeană.
Sprijinul acordat teritoriului din nord a primit recent un nou impuls la reuniunea șefilor de state din Organizația Statelor Turcice (OST). Organizația a acceptat participarea, chiar și fără un statut formal, a lui Ersin Tatar, președintele entității statale nerecunoscute internațional din nordul Ciprului. Protestele occidentale, mai ales cel foarte puternic al Serviciului de Acțiune Externă al Uniunii Europene, au primit o replică la fel de dură dinspre turci. Miza, bineînțeles, este controlul asupra rezervelor de gaze din Mediterana orientală: dacă turcii sunt excluși din acest joc, atunci fac totul ca nimeni să nu se poată bucura de el. Numai că Ciprul face în paralel eforturi mari, susținute de Uniunea Europeană, de Grecia dar și de SUA pentru realizarea Marelui Conector Maritim (Great Sea Interconnector). Acesta urmează să furnizeze electricitate din Israel spre Cipru, apoi Creta și Grecia continentală, legând astfel insula cu piața comună de electricitate a UE și facilitând transferuri de energie în ambele sensuri între Uniune și Mediterana orientală. Iar Israelul susține toate aceste eforturi pentru că este direct interesat să vândă energie pe această rută, laolaltă cu Egiptul și alte state din zonă, atunci când normalizarea relațiilor va permite și clarificarea drepturilor de proprietate. În acest context, este foarte posibil ca administrația Trump să preia o altă inițiativă Biden, acordând Ciprului statutul de „major non-NATO ally” (aliat major non-NATO), pentru care nu este nevoie de aprobarea ansamblului membrilor (unde Turcia are putere de veto).
Este foarte interesant de văzut cum va proceda regimul de Ankara. Sunt multe dosare regionale în care va trebui și ar trebui să cedeze. Dacă nu o va face, se prea poate să aibă mult mai mult de pierdut decât până acum. Cei doi lideri, turc și american, se cunosc foarte bine și nu au foarte mult timp la dispoziție: vor merge rapid până la capăt pentru a obține ce vor, iar dosarele unde interesele celor două părți nu coincid sunt acum destul de multe. În concluzie, nu cred că sunt prea mulți care se bucură de victoria electorală a lui Donald Trump nici la Teheran, nici în rândurile Hamas și Hezbollah, dar nici la Ankara.
---copie-image.webp)