La un secol de la fondarea republicii turce, aceasta se îndepărtează tot mai mult de valorile laice care au stat la baza sa, în timp ce naționalismul etno-religios câștigă teren.
La centenarul republicii, naționalismul etno-religios ia locul valorilor laice promovate de Atatürk
În vreme ce la Ankara se imaginează noi scenarii de politică internă și externă, multe marcate de infatuarea neo-otomanismului, în vreme ce la Istanbul se produc noi seriale care reflectă aceeași infatuare, societatea turcă pare din ce în ce mai sufocată de conservatorismul religios al regimului, care conduce țara de peste două decenii. Am simțit această sufocare în luna septembrie la Edirne, la Izmir, dar și în alte localități din regiunea egeeană a Turciei. Conversații cu mulți oameni, din numeroase domenii profesionale și din toate straturile sociale, au relevat un disconfort colectiv crescând în legătură cu ceea ce se percepe drept promovarea agresivă de către autorități a islamului. Media și rețelele sociale sunt dominate de discursul autoritar al regimului, care insistă asupra valorilor musulmane, mereu în antiteză cu ceea ce același discurs descrie insistent drept imoralitatea regimului republican laic instituit de Mustafa Kemal Atatürk acum aproape o sută de ani. Sunt promovate chiar și filme scurte care îl prezintă pe Atatürk drept un lider imoral, afemeiat și alcoolic. Mai multe surse, care mi-au vorbit cu condiția respectării anonimatului, au confirmat că autoritățile de stat de la toate nivelurile, inclusiv misiunile diplomatice turcești, sunt îndemnate de la centru să nu promoveze imaginea fondatorului Republicii. Asta poate tocmai pentru că anul acesta Republica va împlini 100 de ani, la 29 octombrie, și se dorește evitarea asocierii acestei sărbători cu numele ctitorului statului modern turc, preferându-se asocierea cu regimul actual.
Am trăit în Turcia timp de douăzeci de ani din această istorie republicană, aproape centenară, începând cu vara lui 2001, când coaliția condusă de Bülent Ecevit încă mai guverna țara. Am fost, așadar, martor al efectelor politicii duse de regimul actual chiar de la venirea sa la putere, în noiembrie 2002, până când am părăsit Turcia, în noiembrie 2020. În opinia mea, tensiunea dintre acele politici și rezistența societății, cel puțin aici, în vestul țării, se apropie de un punct maxim, de unde lucrurile pot evolua în orice direcție. Nu cred, însă, că statul fondat de Atatürk se mai poate întoarce la secularismul căruia îi era dedicat, cel puțin formal, până la lovitura militară din septembrie 1980. Din contră, presiunea conservatorilor, începută cu guvernul lui Necmettin Erbakan în anii 1990 și continuată de actualul regim, pare a fi reușit să încline balanța politică și societală în favoarea naționalismului conservator, etno-religios, cultivat de mai bine de patru decenii, cu rare și scurte intermitențe.
Două evenimente semnificative la Izmir
Scriu aceste rânduri de la Izmir după ce am asistat la două evenimente importante în doar o săptămână din luna septembrie. În data de 9, în piața Gündoğdu a avut loc un uriaș miting, la care au participat sute de mii de oameni pentru a celebra eliberarea orașului și a Anatoliei de trupele grecești de ocupație de către armata turcă sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa, la 9 septembrie 1922. Un an mai târziu, la 29 octombrie 1923, Marea Adunare Națională de la Ankara proclama instituirea Republicii, pe ruinele Imperiului Otoman.
Piața Gündoğdu, situată în selectul cartier Alsancak, a devenit chiar de la inaugurarea sa, în 2000, locul preferat de organizatorii mitingurilor politice și ai protestelor de tot felul, din ce în ce mai rare în ultimii ani. Și mitingul din 9 septembrie 2023 a fost, de fapt, unul de protest implicit, mulțimea venind cu pancarte și steaguri prin care susțineau republica seculară și principiile sale kemaliste, ceea ce a ajuns astăzi să însemne opoziția față de politicile regimului actual conservator.
Manifestația de la Izmir, 9 septembrie. Foto: Dragoș Mateescu
La o săptămână după mitingul din 9 septembrie, pe 16, aceeași Piață Gündoğdu a găzduit un protest masiv față de politicile regimului conservator și pentru susținerea laicității. De data aceasta, spre deosebire de mitingul din 9 septembrie, poliția și alte forțe de securitate au fost mult mai prezente. Tot perimetrul mitingului, o suprafață uriașă la malul mării între Piața Atatürk și Piața Gündoğdu, era înconjurată de garduri metalice ale poliției. Accesul, prin porți speciale în imensul lanț de garduri, s-a făcut numai după ce fiecare participant, inclusiv subsemnatul, avea bagajul și hainele verificate de agenți civili. Agenți ai poliției în uniformă dar și civili, purtând doar veste de identificare, erau omniprezenți și în mulțime, în plus față de trupele înarmate postate la toate intrările.
Forțele de ordine au fost prezente în număr mare la protestul din 16 septembrie. Foto: Dragoș Mateescu
Participarea a fost mai redusă față de evenimentul din 9 septembrie, probabil și din cauza acestei forme de intimidare.
Au mărșăluit organizat pe străzile Izmirului, spre piață, reprezentanți ai sindicatelor și asociațiilor profesionale din multiple domenii, organizații civice pentru apărarea drepturilor cetățenești. Au fost prezente și asociații culturale, inclusiv cele care luptă pentru recunoașterea oficială de către stat a zecilor de milioane de oameni din minoritatea religioasă alevi și din minoritatea etno-lingvistică kurdă. Nu au lipsit asociațiile pentru protecția mediului, dar și reprezentați ai unor partide politice de stânga. Am văzut pancarte care indicau și originea geografică a acelor grupuri, iar organizatorii le-au anunțat și la microfonul principal al mitingului: Ankara, Istanbul, Çanakkale, Afyon, Aydin, Antalya, Bodrum, Muğla, Kușadasi, Siirt, Diyarbakir, Denizli, Bursa și multe altele. Practic, am văzut acolo oameni din toată Turcia veniți să își apere modul de viață laic. Iar pancartele erau explicite: „Mod de viață laic!” (tr. Laik yașam); „Educație laică!” (tr. Laik eğitim); „Cetățenie egală!” (tr. Eşit yurttaşlık). „Da lui Mustafa Kemal, nu ÇEDES!” (tr. Mustafa Kemal’a evet, ÇEDES’e hayır), „Da statului secular, nu sectelor și congregațiilor religioase!” (tr. Laik devlete evet, tarikatlara ve cemaatlara hayır). S-a protestat explicit, prin scandări prelungite, și împotriva regimului AKP și a Diyanet (Directoratul pentru Afaceri Religioase).
Pancarte la protestul de la Izmir din 16 septembrie. Foto: Dragoș Mateescu
Naționalismul etno-religios, folosit de islamiști pentru a-și consolida puterea și a atrage atenția de la criza economică
Sentimentul general a fost acela că oamenii sunt sătui de agresivitatea politicilor de stat conservatoare. Acestea, însă, continuă neabătut. Pe fondul unei situații economice extrem de dificile pentru majoritatea populației, guvernul AKP condus de președintele Erdoğan ezită să adopte reforme dure, care i-ar reduce câștigurile electorale la alegerile locale din martie 2024. Continuă, în schimb, să promoveze naționalismul etno-religios atât în politica internă, cât și în cea externă.
Moralitatea (tr. ahlak) impusă de guvern în media și pe rețelele sociale este cea islamică, întrepătrunsă cu naționalismul etnic turcesc. Împreună, cele două aspecte identitare duc automat la excluderea din categoria cetățenilor „buni” a zeci de milioane de oameni, care rămân atașați de principiile kemaliste, la care se adaugă zecile de milioane de alevi și kurzi. O astfel de „cetățenie inegală” devine din ce în ce mai mult o chestiune de supraviețuire, mai ales atunci când i se adaugă inegalitatea socială. Nivelul de trai a scăzut semnificativ în Turcia în ultimii 5-6 ani, mult sub situația pe care am găsit-o aici în 2001, atunci pe fondul recesiunii globale din 2000-2001. Iar sărăcia îi afectează mai ales pe cei cărora li se refuză oportunități, tocmai din cauza identității lor, pe fondul corupției generalizate. Nepotismul este un subiect la ordinea zilei în discuțiile cu oamenii de aici. Dacă ai cunoștințe în zona puterii și dacă promovezi valorile sale, ai șanse mai mari la angajare sau la încheierea unei afaceri profitabile, inclusiv cu statul.
Iar semnele unei îmbunătățiri a situației nu sunt tocmai credibile. Noua administrație a economiei turcești, începând cu ministrul Mehmet Șimșek și noua guvernatoare a Băncii Centrale, Hafize Gaye Erkan, ia măsuri pentru creșterea competitivității și a valorii monedei naționale, inclusiv prin mărirea dobânzii-cheie la 30%, un nivel fără precedent în ultima decadă. Dar aceasta și măririle precedente au început deja să producă, cum era de așteptat, creșterea rapidă și semnificativă a dobânzilor la creditele pentru afaceri oferite de băncile comerciale, care au ajuns deja la 50% în medie. Iar președintele Erdoğan și anturajul său nu își doresc sub nicio formă un astfel de efect deoarece, chiar înainte de alegerile generale din martie, ar încetini semnificativ consumul și creșterea economică a Turciei, bazată excesiv pe consum, alături de construcții și exporturi. Este mai degrabă de așteptat ca reformele să fie încetinite, ceea ce va duce la agravarea crizei economice, cu efecte negative pentru majoritatea societății.
Rezultatele alegerilor generale din mai 2023, favorabile regimului Erdoğan-AKP, au confirmat însă că această strategie funcționează, pe termen scurt, în favoarea conservatorilor de la putere. Sărăcia a fost uitată atunci când campania electorală a fost intenționat limitată la temele naționalismului, care este și ideologia fondatoare a statului turc, cu ingredientele etno-religioase care au fost adăugate gradual, mai ales după lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980. Este aproape sigur că se va merge în aceeași direcție și acum, atât în politica internă, cât și în arena internațională.
Cea mai recentă decizie guvernamentală, în logica conservatorismului agresiv, a fost publicată în Gazeta Oficială chiar între mitingurile relatate mai sus, pe 15 septembrie. S-a produs o modificare în regulamentul privind îndatoririle și funcționarea Președinției pentru Afaceri Religioase (Diyanet). Astfel, acest organism al statului, care are de ani de zile un buget mai mare decât cele ale multor ministere și a beneficiat de o extindere fără precedent a autorității, inclusiv în străinătate, are acum și autoritatea de a pregăti și implementa programe educaționale pentru copii în vârstă de 4-6 ani, la fel ca și pentru adolescenți și adulți. Noile reguli practic exclud implicarea ministerului educației în programele respective. În plus, Diyanet are acum autoritatea exclusivă asupra centrelor de educație islamică, unde cursanți de la toate nivelele și din toate domeniile profesionale vor fi instruiți în memorizarea versetelor Coranului și în „științele islamice”.
Decizia se înscrie într-un proiect mult mai amplu lansat de guvern în aprilie. Sub titlul „Responsabil față de mediu, asumându-mi valorile” (tur. Çevreme Duyarlıyim, Degerlerime Sahip Cıkıyorum; acronim ÇEDES), proiectul guvernamental are ca scop cultivarea în rândul tinerilor turci a „valorilor noastre naționale, morale, umane, spirituale și culturale”. Aceasta înseamnă cultivarea naționalismului etno-religios cu mult mai multă intensitate decât până acum, în istoria aproape centenară a republicii turcilor, care oricum a fost construită chiar pe excluderea tuturor celorlalte culturi, minoritare.
Barometrul evoluțiilor viitoare pe plan intern este însă politica față de minoritățile Turciei, mai ales alevi și kurzi. La ora actuală, statul continuă să refuze recunoașterea oficială a acestor minorități și tolerează insultele publice sau violențele la adresa lor. În cazul kurzilor, statul continuă de fapt politica veche de decenii, prin care forțele de securitate (poliția, jandarmeria, armata) practic terorizează largi segmente ale acelei populații, mai ales în sud-estul Anatoliei, sub acuzații generice de... terorism. Legile țării rămân vagi în acest domeniu, permițând de fapt ca orice cetățean să fie tratat drept terorist, la discreția autorităților. La aceste minorități se adaugă acum cea a seculariștilor kemaliști, tratați din ce în ce mai explicit drept devianți de la normele stabilite de regim, chiar Erdoğan numindu-i recent derogatoriu drept „o minoritate neînsemnată”. Dacă Turcia va continua în această direcție, a naționalismului etno-religios și xenofobic, legăturile Ankarei cu democrațiile liberale occidentale și cu organizațiile lor internaționale, inclusiv Uniunea Europeană și NATO, vor continua să se degradeze.
Și politica externă rămâne subordonată islamului
Dincolo de aparenta deschidere a Ankarei spre dialog și cooperare cu partenerii tradiționali, media de casă a regimului, dominantă covârșitor în peisajul național, dă tonul prin texte denigratoare la adresa Washington-ului și a Națiunilor Unite. Asta în vreme ce liderul de la Ankara este prezentat obsedant drept salvatorul nedreptățiților lumii, adică musulmanii. După apariția unui raport foarte dur la adresa Turciei al Parlamentului European, care critica degradarea fără precedent a drepturilor cetățenești și a justiției, președintele Erdoğan a răspuns cu un mesaj rezonând bine cu milioanele de naționaliști anti-occidentali care îl susțin: „vom face și noi evaluarea noastră și, în urma acestei evaluări, putem chiar (decide) să ne despărțim de Europa dacă va fi necesar”.
Se adaugă amânarea ratificării în Parlament a aderării Suediei la NATO, promisă la Vilnius în iulie și posibilă, dar nu sigură, la reunirea legislativului turc, după 1 octombrie. Amânarea pare a fi ofensat foarte serios administrația Biden. În acest dosar, s-ar putea ca Turcia să-și fi pierdut, oricum, credibilitatea din cauza faptului că nu cooperează de fapt cu Suedia atunci când i se oferă ocazia. Autoritățile de la Stockholm le-au informat recent pe cele de la Ankara în legătură cu un criminal important de origine kurdă, cerând extrădarea acestuia. Persoane de la „nivel înalt” din Turcia au transmis însă informațiile respective chiar anturajului criminalului în cauză. Asta în contextul în care numeroși răufăcători musulmani căutați de autoritățile din mai multe țări europene se refugiază în Turcia de mulți ani și capătă, printr-o schemă de investiții, cetățenia turcă. Ankara evită apoi extrădarea lor. De notat că, în cazul de mai sus, nu a mai contat pentru autoritățile turcești identitatea kurdă a celui incriminat, ci cea musulmană. Dacă adăugăm și exemplele din politica Ankarei în Orientul Mijlociu sau în Africa, inclusiv susținerea pe care continuă să o acorde Fraților Musulmani, se poate concluziona că statul turc pare a se îndepărta din ce în ce mai mult de principiul kemalist al secularismului, având mai degrabă ambiția de a deveni campionul absolut al islamului la nivel global.
Într-un astfel de context, devine din ce în ce mai clar că revenirea Turciei la sentimente și relații bune, pe termen lung, cu partenerii europeni și nord-americani este foarte puțin probabilă. Regimul său conducător se încăpățânează să continue pe linia anti-occidentală și autoritară, marcată de naționalism etno-religios xenofobic. Aceasta îi aduce voturi importante la toate alegerile, într-o societate dominată de generații de narative anti-occidentale, atât în programele educaționale pentru toate vârstele, cât și în media. În ultimii ani, acest anti-occidentalism a devenit mai explicit, cu referire clară la valorile islamice și etno-naționale.
Etno-naționalismul turc, promovat atât de laici cât și de islamiști
Între timp, Turcia condusă de conservatori continuă să înregistreze creșterea alarmantă a numărului de femei ucise de bărbați (crime „de onoare” în tradiția tribală) sau scăderea fără precedent în era republicană a calității educației și a gradului de alfabetizare, conform statisticilor OECD. Se înregistrează și o creștere a numărului căsătoriilor forțate ale fetelor tinere, sub 18 sau 15 ani. Ba chiar și la 6 ani, cum a fost cazul fetei influentului conducător al fundației religioase Hiranur de la Istanbul, afiliată congregației Ismailağa. Aceasta are la rândul ei conexiuni directe și vechi cu președintele turc și cu alți membri importanți ai anturajului său.
Pe 16 septembrie, la Izmir, reprezentanți ai zecilor de milioane de oameni care încă se identifică cu ceea ce regimul de la Ankara consideră acum drept „minorități nesemnificative”, au protestat, pentru prima dată împreună și la unison, împotriva acestor evoluții. Pe fondul accentuării sărăciei și corupției generalizate, este posibil ca acel protest să fie doar începutul. Fracturile profunde din societatea turcă încep să devină din ce în ce mai evidente, și să doară din ce în ce mai tare.
Observatorii acestor evoluții trebuie să ia însă în considerare și posibilitatea ca astfel de proteste să devină istorie. Izmirul rămâne un puternic bastion al laicității și al kemalismului, dar este cam singurul rămas între orașele mari. Partidele de opoziție nu participă la efortul de contracarare a conservatorismului cu un discurs explicit liberal, despre libertăți cetățenești fundamentale și despre autonomia individului, a familiei și a comunităților culturale, în relația cu statul. Discursul dominant, atât din partea puterii, cât și din partea opoziției, se formulează exclusiv în cheia naționalismului xenofob, cu adaosul religiozității în cazul puterii. Iar statul continuă să nu recunoască zeci de milioane de oameni care aparțin unor minorități etnice și/sau religioase.
Așa cum am constatat în cei 18 ani de muncă la una din universitățile de la Izmir, se perpetuează în societatea turcă, de generații, confuzia patriotismului cu naționalismul, și a țării cu statul. Astfel, protestul din 16 septembrie și oricare alt protest care i-ar urma nu pot duce la conștientizarea colectivă în societatea turcă a faptului că problemele sale sunt mult mai profunde decât cele ce țin de laicitatea sau non-laicitatea instituțiilor și politicilor statului. Problemele sale țin de felul în care această societate a fost îndoctrinată de-a lungul multor generații, în republica aproape centenară, cu un etno-naționalism de stat xenofob care este esențialmente autoritar față de identitățile alternative, pe care le exclude din principiu și convingere. O astfel de îndoctrinare va rămâne stratul de fond dominant în conștiința colectivă, făcând posibilă, prin mecanismele electorale, doar o Turcie ostilă alterității, atât pe plan intern, cât și extern, cu consecințe atât pentru turci, cât și pentru noi, ceilalți.
