Relația UE – SUA traversează unul din cele mai dificile momente din istorie, pe fondul tensiunilor generate de politicile comerciale ale Washingtonului, pretențiile SUA asupra Groenlandei, poziționarea față de Ucraina și atacurile verbale contondente ale exponenților MAGA asupra establishmentului european. Competiția globală cu China obligă însă vechii aliați să își coordoneze politicile, iar asta se vede în eforturile de a veni cu alternative la marele proiect de expansiune economică globală al Beijingului, BRI.
Noul Drum al Mătăsii și limitele puterii Chinei
Umbra Chinei a crescut semnificativ de la lansarea în 2013 a Belt and Road Initiative (BRI), cunoscută și sub numele de Noul Drum al Mătăsii. Beneficiază de mai bine de un deceniu de investițiile masive ale autorităților de la Beijing în legături feroviare și rutiere, precum și în conexiuni logistice de-a lungul coridorului median. Reamintesc că acest coridor leagă Asia de Sud-Est cu Europa, via Kazahstan, Marea Caspică, Azerbaidjan, Georgia și Marea Neagră/Turcia. Însă nu trebuie uitat cuvântul „belt” (centură) din numele pe care Beijingul l-a dat acestui megaproiect. El se referă la ruta maritimă, din porturile chineze prin Oceanul Indian către Africa și mai departe, prin Canalul Suez, către Marea Mediterană și Europa.
Astăzi, însă, acest imens efort chinezesc se lovește de mai multe probleme. În primul rând este vorba despre încetinirea investițiilor. Aceasta este în strânsă legătură cu încetinirea creșterii economiei chineze în ultimii ani pe fondul pandemiei Covid-19, dar se datorează și problemelor structurale și culturale: lipsa transparenței privind finanțarea și achizițiile, împrumuturi care s-au dovedit dezavantajoase pentru partenerii de pe ruta BRI, precum și impactul social și de mediu negativ pentru aceiași parteneri. Între timp, Occidentul s-a trezit și el, ripostând mai ales prin locomotivele sale comerciale, respectiv SUA și Uniunea Europeană (UE).
UE, o putere economică în creștere la nivel global
La începutul mandatului său ca secretar de stat al SUA (1973), Henry Kissinger s-ar fi plâns în legătură cu absența unui interlocutor european, referindu-se de fapt la lipsa unei politici externe a Comunității Europene. Conform acestei legende urbane, niciodată confirmată, Kissinger ar fi întrebat retoric despre un număr de telefon la care ar fi putut suna pentru a discuta cu „Europa” pe teme de corelare în politica internațională. Da, europenii nu aveau o politică externă comună și, deci, nici un număr unic de telefon la care să „răspundă” cu o singură voce, dar lucrurile au evoluat de atunci.
În deceniile următoare, s-a construit nu doar Uniunea, prin Tratatul de la Maastricht (1993), ci și un ansamblu complex de politici care asigură pentru Bruxelles o proiecție de influență globală fără precedent în istoria lumii. Nu, nu este o politică externă de tipul celor naționale, cu care ne-am obișnuit, dar acesta nici nu a fost vreodată obiectivul UE, care a devenit în schimb un „animal politic” sui generis, capabil de influență prin norme comerciale și politice. Atractivitatea pieței sale comune, cu cei aproape 450 de milioane de oameni, este elementul principal în jurul căruia pivotează întregul mecanism de politici interne și relații externe ale Uniunii.
La momentul actual, această piață comună este în plină expansiune. În ciuda întârzierilor cauzate de opoziția unora din statele membre, Comisia Europeană a reușit să ducă la bun sfârșit negocierile, ce duraseră mai bine de 25 de ani, pentru tratatul de liber schimb cu Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay). Mercosur este singurul bloc comercial altul decât UE constituit cu obiectivul explicit de a forma o piață comună. Acordul a fost semnat în 17 ianuarie 2026 și va reduce tarifele pentru bunurile comercializate între cele două piețe (91% din produsele exportate din UE către țările Mercosur), extinzând sfera normelor comerciale europene în America de Sud. Se vor crea astfel premisele unei piețe imense cu tarife minime pentru peste 700 de milioane de oameni. Iar Uniunea nu s-a oprit acolo. Doar câteva săptămâni mai târziu, s-a semnat la New Delhi și acordul de liber schimb UE-India, care va include în spațiul de liber schimb dominat de normele europene și imensa economie din sudul Asiei, cu mai bine de un miliard și jumătate de locuitori. Nu întâmplător acordul dintre cei doi giganți comerciali a fost descris de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, drept „mother of all deals” (mama tuturor acordurilor).
Deși mulți s-au grăbit la un moment dat să proclame supremația Chinei în relație cu Europa și începutul prăbușirii dominației occidentale, cu referire și la apariția unor organizații alternative precum BRICS, iată că s-ar putea să asistăm de fapt exact la un proces contrar acelor profeții. Europa este în plină expansiune și se reformează rapid și pe plan intern, dezvoltând o politică de securitate din ce în ce mai credibilă în vreme ce continuă să finanțeze rezistența Ucrainei față de agresiunea Rusiei.
Regiunea dintre Asia Centrală și Mediterană/Orientul Mijlociu, marea miză a competiției China - Occident
În aprilie 2025, la Samarkand (Uzbekistan), a fost lansat programul comun UE-Asia Centrală ca parte din strategia inițiată de Bruxelles încă din 2019. Este vorba de un angajament privind investiții prin programul Global Gateway de 12 miliarde de euro în lucrări de infrastructură rutieră și feroviară, extracția de minerale critice, conectivitatea digitală, precum și în infrastructura energetică. Toate acestea înseamnă intrarea în forță a Uniunii exact pe coridorul median, unde China începe să gâfâie. Aproximativ 3 miliarde de euro din totalul investițiilor sunt dedicate componentei de transport pe acel coridor strategic. Iar Washingtonul, deși pare din ce în ce mai iritat de europeni, păstrează ferm poziția mult mai agresivă față de Beijing și acționează la rândul său, parcă în coroborare cu Bruxellesul, pentru a limita spațiul de manevră al Chinei de-a lungul rutelor terestre și maritime ale BRI.
Așa cum avertizam nu demult în Veridica, strategia SUA de a controla și reduce extinderea sferei chineze de influență nu se poate realiza fără cooperarea la nivel global cu UE. Și, dincolo de amenințările lui Donald Trump precum cele în legătură cu tarife excesive pentru importurile europene în SUA sau cu privire la anexarea Groenlandei, cele două puteri globale par a păși împreună atunci când vine vorba despre limitarea Beijingului.
Am explicat recent de ce interesul american pentru susținerea Israelului în cadrul Acordurilor Abraham se înscrie într-un efort mai amplu. Acest efort se concretizează prin sprijin politic și investiții importante în proiecte regionale precum India-Middle East-Europe Economic Corridor (IMEC), dar și în infrastructura energetică pe direcția nord-sud în Europa de est, din Grecia (Alexandropouli) până la Odessa, trecând prin Bulgaria și România. Este adevărat că la Bruxelles se manifestă încă reticență față de creșterea importurilor de gaz lichefiat american (ar putea însemna schimbarea monopolului rusesc pe altul), iar asta ar putea explica ezitările europene privind finanțarea unor proiecte importante din cadrul „coridorului vertical” nord-sud. Dincolo de astfel de rețineri, este limpede că ambele părți urmăresc totuși același lucru: limitarea amprentei chinezești în estul Mediteranei, în Grecia și, prin extensie, în zona Mării Negre, adică exact pe unde coridorul median Asia-Europa ajunge pe continentul nostru.
Logica aceasta este confirmată și de implicarea tot mai hotărâtă a administrației Trump pe un alt segment crucial al coridorului median, în Caucazul de Sud. În luna august a anului trecut, președintele Donald Trump i-a chemat la Casa Albă pe liderii azer (Aliev) și armean (Pașinian) pentru a forța semnarea mult-așteptatului tratat de pace care a pus capăt unui conflict de zeci de ani. Și, a reușit, luând astfel inițiativa într-o regiune în care jocurile erau până atunci făcute (și mai ales desfăcute) de Rusia, Iran, Turcia și chiar China. În schimb, Casa Albă a impus prezența companiilor americane într-un fel de consorțiu cu participare armeană și azeră pentru activarea coridorului de transport rutier și feroviar numit cu obișnuita emfază Trump Route for International Peace and Prosperity (TRIPP). Acest coridor are o imensă valoare strategică, fiind situat pe ruta coridorului median Asia-Europa și legând Azerbaidjanul și Marea Caspică (adică Kazahstanul și Asia Centrală) nu doar cu enclava azeră Nahcivan, ci și mai departe cu Turcia, Marea Neagră și Mediterana.
În săptămâna care se încheie, implicarea americană în pacificarea regiunii a fost reconfirmată prin vizita vice-președintelui James D. Vance de patru zile la Erevan (9-10 februarie) și la Baku (10-11 februarie). La Erevan, numărul 2 de la Casa Albă a anunțat un număr neobișnuit de investiții americane în Armenia în domeniul tehnologiei, într-un centru regional pentru inteligența artificială cu implicarea NVIDIA, precum și un acord privind cooperarea pentru producerea de energie nucleară. Ultimul punct implică SUA în competiție cu alți potențiali furnizori de tehnologie, în primul rând Rusia și China, pentru construcția unei centrale nucleare de ultimă generație, care să o înlocuiască pe cea veche, singura din regiune, construită la Metsamor cu tehnologie sovietică și care trebuie scoasă din uz la mijlocul deceniului următor. La Baku, Vance a semnat cu președintele Ilham Aliyev o cartă a parteneriatului strategic americano-azer. Prin acest document s-au pus bazele unor investiții importante în infrastructura energetică și conectivitatea regională, infrastructura digitală și de inteligență artificială, precum și pentru avansarea cooperării în domeniile apărării și luptei împotriva terorismului.
Armonizarea subtilă a politicilor SUA și UE
Acordurile cu Armenia și Azerbaidjan marchează un punct de referință, chiar istoric. Având în vedere că ambele implică investiții masive americane, dar și colaborarea foarte aprofundată a instituțiilor de securitate din SUA cu cele armene și azere, se impune fără echivoc concluzia că amprenta americană este și va rămâne pe termen lung în Caucazul de Sud. Iar asta înseamnă începutul foarte palpabil al sfârșitului nu doar pentru conflictul azero-armean, ci și pentru influența altor actori cu ambiții regionale și globale, precum Rusia, Iranul și China. În schimb, un actor de referință în regiune, precum Turcia, va trebui să își calibreze mai atent agenda în corelare cu Casa Albă, indiferent cine va fi ocupantul Biroului Oval.
Luate la un loc, toate aceste mutări pe harta estului european, în zona Mării Negre dar și în estul Mediteranei și în Orientul Mijlociu indică o armonizare subtilă dar destul de palpabilă a politicii americane cu cea a Uniunii Europene. Investițiile imense de pe traseul IMEC trebuie coroborate cu acordul UE-India și investițiile imense ale Europei și ale SUA în portul Pireu, facilitățile de la Alexandropouli și pe traseul coridorului vertical via Bulgaria, România, și Republica Moldova până în portul ucrainean Odessa. Sunt eforturi imense care vor facilita evitarea amenințării rusești pentru comerțul din regiune pe Marea Neagră prin Strâmtori, dar care, în același timp, conturează și o implicare tot mai clară a Occidentului, din care facem și noi parte, în competiția cu acea axă orientală auto-intitulată „a rezistenței”. Coordonată de China, ea include participanți extrem de vocali la adresa dominației occidentale, precum Rusia și Iranul. Astăzi, toți acești actori par a avea din ce în ce mai multe probleme pe care tot ei și le-au provocat. Și toți gâfâie precum Beijingul.
