Donații
Veridica.md
Adoptarea sistemului prezidențial de guvernământ în Turcia, la referendumul din martie 2017, precum și felul în care sistemul acela a fost implementat, începând cu ianuarie 2018, a dus în practică la probleme serioase pentru funcționarea statului. Puterile acordate președintelui erodează sistematic autoritatea tuturor celorlalte instituții fundamentale, ceea ce duce la blocaje la toate nivelurile de decizie și implementare a politicilor publice. Iar evoluțiile din ultimele luni sugerează că situația s-ar putea agrava rapid, cu consecințe nu doar pentru Turcia, ci și pe plan internațional.
Cea mai mare problemă este legată de sistemul judiciar, care reprezintă cheia de boltă a funcționării oricărui stat. În Turcia, sistemul judiciar a ajuns să fie subordonat executivului, mai exact președintelui Erdoğan. Într-o astfel de situație se poate ajunge destul de repede la o erodare gravă a statului de drept și, de acolo, la o erodare a autorității în stat și chiar la colapsul statului prin colapsul legii și ordinii.
Un caz sugestiv al erodării statului de drept și al estompării separării puterilor în stat îl reprezintă cel al avocatului/activistului/politicianului Șerafettin Can Atalay, în care s-a ajuns ca instanțe dornice să fie pe placul politicului să ignore legea și o decizie ale Curții Constituționale a Turciei.
Refuzul unei instanțe de a aplica legea și a recunoaște imunitate unui parlamentar din opoziție
Avocat de profesie și apărător al drepturilor omului în multe dosare importante din instanțele turcești, Can Atalay a fost arestat de câteva ori în conexiune cu protestele din mai-iunie 2013, dar au existat de la bun început suspiciuni că Atalay era de fapt hărțuit pentru activismul său în slujba drepturilor omului în instanțele turcești.
Atalay a făcut parte dintr-un grup de 16 persoane acuzate de procurori, sub incidența articolului 312 din Codul Penal Turc, că au încercat să răstoarne guvernul prin forță și violență în timpul protestelor din 2013. Printre acuzați se numărau alți avocați, apărători ai drepturilor omului, arhitecți (protestele erau împotriva demolării unui parc și a unor clădiri istorice din Istanbul), reprezentanți ai societății civile, jurnaliști, actori și regizori de teatru și film, precum și profesioniști în domeniul planificării urbane. Cel mai sonor nume era cel al filantropului și omului de afaceri Osman Kavala.
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), sub egida Consiliului Europei, a decis în 2019 că drepturile lui Osman Kavala au fost încălcate în instanțele din Turcia iar detenția acestuia era ilegală. Judecătorii CEDO au concluzionat că nu existau probe indubitabile privind vinovăția acuzaților iar procedurile judiciare nu fuseseră respectate. Motivarea oficială impunea aplicarea acelorași principii și celorlalți deținuți, dar instanța turcă a decis continuarea pedepsei pentru Kavala. Până la urmă au fost eliberate 8 persoane din cele 16 deținute, printre care și Atalay, în februarie 2020.
Însă, doar o lună mai târziu, în ianuarie 2021, o curte de apel din Turcia a declarat acel verdict de eliberare drept nul. La 25 aprilie 2022, Atalay a fost din nou condamnat la 18 ani de închisoare sub acuzația de a fi încercat să producă sau să determine răsturnarea guvernului în 2013. Arestat imediat după anunțarea verdictului, a făcut apel la o instanță regională care a confirmat condamnarea la 28 decembrie 2022. Atalay a făcut din nou apel, de data asta către Curtea Penală nr. 3 de la Curtea de Casație (cea mai înaltă curte de apel). În așteptarea acestui ultim verdict, a fost ales în parlamentul turc ca deputat al provinciei Hatay din partea Partidului Muncitorilor din Turcia (PMT) la alegerile din 14 mai 2023.
Considerând că acum beneficia de imunitate parlamentară, conform articolului 83 din Constituție, Șerafettin Can Atalay a solicitat prin avocați întreruperea procedurilor în justiție și eliberarea din detenție. Curtea Penală nr. 13 de la Istanbul, sub jurisdicția căreia se află penitenciarul unde era închis Atalay, a refuzat cererea. Motivația oficială a fost că articolul constituțional 83 conține excepții, una dintre ele (aliniatul 2) referindu-se la articolul 14 din legea fundamentală. Acesta spune că cetățenii nu se pot bucura de drepturile și libertățile fundamentale atunci când sunt comise „acțiuni care violează integritatea indivizibilă a Statului, cu teritoriul și națiunea sa”. Integritatea indivizibilă a Statului este, prin urmare, superioară drepturilor individuale fundamentale ale cetățenilor turci, conform Constituției și jurisprudenței din acea țară.
O criză judiciară fără precedent în istoria Turciei
A urmat o evoluție bizară, cel puțin din perspectiva felului în care este înțeles statul de drept, domnia legii și ierarhia instanțelor în lumea liberal-democratică. Atalay a făcut o nouă contestație, de data aceasta la Curtea Constituțională. La data de 25 octombrie 2023, instanța supremă a publicat decizia sa. Astfel, aplicantul trebuia eliberat din închisoare pentru că, prin condamnare și detenție, erau violate „dreptul de a fi ales și de a participa în activități politice”, precum și „libertatea și securitatea personală”. Hotărârea a fost transmisă instanței locale de la Istanbul, unde Atalay este încarcerat. În mod bizar și ilegal, acea instanță locală nu a pus în aplicare decizia instanței supreme în stat, preferând să o trimită din nou Curții de Casație, ca cea mai înaltă instanță de apel. Pe 8 noiembrie, Curtea de Casație a răspuns cu propria decizie, prin care anunța că hotărârea instanței supreme era „ilegală” și nu se aplica. Atalay a rămas în închisoare.
De aici a început o criză judiciară fără precedent în istoria Turciei. Deși articolul 153 din Constituție stipulează faptul că hotărârile Curții Constituționale primează, stabilind astfel simplu și clar ierarhia instanțelor turcești la fel ca în restul lumii, o instanță locală și, apoi, Curtea de Casație, au refuzat să aplice o astfel de hotărâre. Mai mult, Curtea de Casație a înregistrat o plângere penală împotriva membrilor Curții Constituționale, acuzându-i că au acționat dincolo de sfera atribuțiilor lor, deși aceștia reprezintă instanța supremă în stat. Imediat au ieșit la rampă și liderii politici și reprezentanți ai asociațiilor profesionale din justiție. Noul lider al principalului partid de opoziție CHP, Özgür Özel, a declarat episodul drept „o încercare de lovitură de stat”, acompaniat de Asociația Barourilor care l-a numit „lovitură de stat judiciară”.
Puterea a reacționat și ea imediat, dovedind astfel că, de fapt, este vorba despre un caz cu motivații politice. Președintele Erdoğan a criticat Curtea Constituțională, acuzând-o în 10 noiembrie 2023 că face „greșeală după greșeală”. În luptă cu însăși logica judiciară, șeful statului declara două zile mai târziu că instanța supremă de apel (Curtea de Casație) „atârnă mai greu” decât Curtea Constituțională în sistemul judiciar. Mehmet Uçum, prim consiler al Președintelui, a lansat apoi acuzații grave la adresa Curții Constituționale, declarând că aceasta acționează „din considerente ideologice” împotriva AKP, partidul de la putere, și împotriva președintelui. Liderul principalului aliat al binomului Erdoğan-AKP, ultranaționalistul Devlet Bahçeli, a mers chiar mai departe, solicitând nici mai mult, nici mai puțin decât abolirea sau restructurarea Curții Constituționale.
Numeroși experți practicieni din sistemul judiciar turc au reacționat imediat la astfel de discursuri cel puțin bizare, atrăgând atenția asupra faptului că supremația Curții Constituționale este cheia de boltă a supremației legii într-un stat de drept și, implicit, cheia de boltă a suveranității statului. O instanță de apel, fie ea și cea mai înaltă (Curtea de Casație), nu poate impune o decizie a sa Curții Constituționale pentru că asta ar însemna colapsul întregului sistem judiciar. În consecință, nerespectarea unei hotărâri finale a instanței supreme reprezintă, pentru toți experții critici, o dovadă a corupției fără precedent din sistemul judiciar turcesc și a faptului că domnia legii a încetat în acea țară.
Iar lucrurile nu s-au întors încă pe făgașul normalității nici la ora la care scriu acest text, în ianuarie 2024. În 21 decembrie 2023, Curtea Constituțională a emis o nouă decizie, reiterând verdictul său anterior și solicitând eliberarea lui Can Atalay. Și această decizie a fost respinsă de către Curtea de Casație, care a răspuns acuzând public instanța supremă că nu respectă legea și că, prin comportamentul său, instituie „juristocrația” în Turcia. Din nou, experții din domeniu au avertizat că evoluțiile din acest caz indică faptul că legea nu mai contează, că precedentul acesta ar putea duce la nerespectarea Constituției și a deciziilor Curții Constituționale chiar și de către legislativ, sau de către atotputernicul Președinte. Profesorul de drept constituțional Süheyl Batum a declarant răspicat că „acolo unde nu există domnia legii, nu există nici constituție și nici stat”.
Corupția generalizată, simptom al slăbirii statului de drept. Emigrația, o soluție pentru tot mai mulți turci
Este evident că, sub un sistem prezidențial de guvernământ care subordonează președintelui, ales prin vot popular, toate puterile (executivă, legislativă, juridică) și resursele bugetare ale statului, colapsul este doar o chestiune de timp.
Simptomul cel mai grav este instalarea fără-de-legii, a anomiei. Statisticile opoziției arată că țara nu mai este guvernată prin legi adoptate în parlament, ci prin decizii ale Biroului Președintelui Republicii, care au fost de 6 (șase) ori mai multe decât actele parlamentare în 2023. Instanțele la toate nivelurile sunt blocate pentru că deciziile trebuie luate astfel încât puterea politică să nu le conteste.
Slăbirea statului de drept creează un mediu ideal pentru creșterea infracționalității și a corupției; aceasta din urmă a ajuns în Turcia la un nivel fără precedent, contaminând practic toate nivelurile autorității în stat.
Raportul Global privitor la Cocaină 2023, produs anual de Biroul ONU pentru Droguri și Criminalitate, dovedește clar că rolul Turciei ca țară de tranzit pentru acest drog a crescut considerabil, ajungându-se astfel la recordul de aproape 3 tone tranzitate pe an. Datele sunt confirmate și de raportul din martie 2023 al International Narcotics Control Board, tot sub egida ONU. Indicele de percepție a corupției a crescut și el constant, în monitorizarea Transparency International, după 2012, adică după ce a început asaltul executivului pentru preluarea controlului asupra sistemului judiciar turcesc. Procesul a fost desăvârșit odată cu instituirea regimului prezidențial de guvernământ.
Și mărturii credibile din interior, de exemplu din partea procurorului șef al Istanbulului, confirmă un grad de corupție fără precedent în justiția turcă, comparat cu o infecție canceroasă care are nevoie urgentă de „chemoterapie”. Alte mărturii relevă și corupția din poliția turcă, unde se înmulțesc dovezile care indică legături strânse între membri ai cercurilor guvernamentale, grupări mafiote, oameni din justiție și din poliție. Nu întâmplător Turcia a devenit un paradis al traficului de droguri și a urcat în clasamentul privind crima organizată al Global Initiative Against Organized Crime, în compania unor țări precum Myanmar, Afganistan, Irak Liban sau Siria.
În aceste condiții – și pe fondul scăderii dramatice a nivelului de trai și a calității vieții – nu este de mirare că 4 din 10 cetățeni turci își doresc să părăsească țara iar rezidenții străini se împuținează și ei. La problemele creeate de războiul din Ucraina și insecuritatea din Irak, Siria și Gaza, se adaugă și degradarea situației economice, a drepturilor omului și a securității individuale în Turcia, mai ales după 2016. Este astfel de așteptat să crească semnificativ emigrația din această țară către America de Nord și, mai ales, trecând prin Balcani, către Europa.
Turcia continuă să se îndepărteze de partenerii săi occidentali
Este de așteptat ca slăbirea continuă a statului de drept și politizarea justiției să ducă la o intensificare a disputelor dintre conducerea Turciei și organizațiile internaționale. Țara este la doar câțiva pași instituționali de excluderea din Consiliul Europei, după ce Președintele Erdoğan și alți lideri de la Ankara, inclusiv miniștri succesivi ai Justiției, au declarat explicit că Turcia refuză să implementeze verdictul defintiv al Curții Europene pentru Drepturile Omului, care cere eliberarea din detenție a lui Osmana Kavala, Selahattin Demirtaș și a altora.
Trebuie adăugat la cele de mai sus faptul că Turcia este printre primele patru țări care desfășoară acțiuni de spionaj în Germania, un aliat NATO, dar și în alte țări europene, sfidând asfel angajamente ferme sub tratate internaționale.
A stârnit nedumeriri printre Aliați și modul în care, în contextul războiului din Ucraina, Turcia a ales să interpreteze Convenția de la Montreaux, care reglementează Strâmtorile: Ankara a blocat accesul navelor NATO în Marea Neagră – deși acestea nu ar fi participat la război ci ar fi desfășurat misiuni de cel mult trei săptămâni de consolidare a flancului și descurajare a posturii agresive a Moscovei în regiune. Turcia nu a permis nici măcar accesul a două dragoare de mine britanice, care prin operațiunile lor ar fi contribuit la siguranța navigației civile în regiune.
Acest comportament se armonizează cu repetatele declarații de la Ankara care indică disconfortul regimului de acolo cu implicarea în orice fel a forțelor SUA și NATO în Marea Neagră, înțeleasă de conducătorii actuali ai Turciei drept un spațiu închis, a cărui deschidere este condiționată de acordul lor.
În sfârșit, să nu uităm nici de ocuparea ilegală de către armata turcă a unor vaste teritorii din nordul Irakului și al Siriei, în ciuda opoziției și protestelor tot mai vocale venite de la Damasc și Bagdad. Și nici de acțiunile ilegale, conform legislației internaționale relevante, ale Turciei în estul Mediteranei, atât în cazul Ciprului, cât și prin acordurile cu Libia de delimitare a zonei de interes economic exlusiv, prin care afectează interesele tuturor celorlalte state riverane. Și, în ciuda unor pași în ultimele luni spre normalizarea relațiilor cu Grecia, Atena este conștientă de faptul că promisiunile lui Erdoğan nu reprezintă garanții, declarații recente ale acestuia semnalând că nu va renunța probabil niciodată la atitudinea agresivă față de vecinul occidental și la ambițiile regionale sub umbrela conceptului revizionist „Patria Albastră” (Mavi Deniz).
Riscuri generate de politica Ankarei: val de migranți turci spre UE și instabilitate sporită în regiunea Mării Negre
Toate acestea contribuie la impresia că regimul conducător de la Ankara nu se simte constrâns de lege, fie ea națională sau internațională, și nu renunță la atitudinea ostilă față de un „Occident” pentru care regulile, tratatele și legile sunt sfinte. Astfel, două pericole se disting în urma acestei scurte analize: (1) posibilitatea unei emigrații crescânde dinspre Anatolia spre zona de stabilitate europeană și (2) faptul că un actor important la Marea Neagră devine din ce în ce mai instabil și mai puțin credibil pentru partenerii săi tradiționali.
În contextul actual, atitudinea de frondă a Ankarei la adresa unor tratate internaționale contribuie și la eforturile Rusiei sau ale Iranului, ca să dau doar două exemple, de a submina ordinea de drept internațională. Turcia pare astfel a proiecta și în afara granițelor sale starea de anomie pe care regimul său conducător o creează în interior. Și după cum o sugerează din ce în ce mai multe semnale venite dinspre Europa sau America de Nord, este posibil ca răbdarea partenerilor tradiționali ai Turciei să se apropie de sfârșit.
