Donații
Veridica.md
Timp de câteva săptămâni, Orientul Mijlociu părea pe punctul de a exploda, iar o extindere regională a războiului din Gaza și a conflictului de mai joasă intensitate de la granița israeliano-libaneză părea aproape inevitabilă. Experți importanți se așteptau la un răspuns semnificativ din partea Iranului și a aliaților săi (mai bine zis grupuri-proxy) împotriva Israelului după asasinarea pe 30 iulie în Liban a lui Fuad Shukr, lider militar al Hezbollahului libanez, urmată la 31 iulie de cea a lui Ismail Haniyeh, liderului politic și principalul negociator al Hamas, chiar la Teheran. Unele surse susțineau că însuși ayatollahul ar fi comandat un atac direct asupra Israelului.
Pe 21 august, reprezentanța Iranului la ONU a comunicat pentru Wall Street Journal că Iranul are timpul de partea sa și planifică cu maximă meticulozitate un răspuns care să vină în cel mai neașteptat mod pentru Israel. Hezbollahul și-a intensificat, la rândul său, retorica belicoasă, iar milițiile șiite din Irak și Siria, care făcuseră un pas semnificativ înapoi după atacul care i-a vizat pe americani la Tower 22, în Iordania, la începutul lui 2024, au semnalat că sunt pregătite să pună din nou mâna pe arme lansând rachete asupra unei baze americane din vestul Irakului și țintind și obiective americane din Siria.
Hamas, de partea sa, a dat un răspuns destul de clar: l-a ales ca lider politic pe Yahia Sinwar (61 de ani), un notoriu comandant militar, poate cea mai radicală dintre opțiuni. Sinwar este unul dintre militanții recrutați de însuși fondatorul Hamas, șeicul Ahmed Yassin, în anii 1980. Odată cu alegerea lui Sinwar, unii analiști văd posibilă inaugurarea unei epoci dificile, neprielnică pentru o soluționare a conflictului. Israelul nu va putea negocia niciodată cu omul pentru capturarea căruia oferea, în decembrie anul trecut, un premiu de 400.000 USD și pentru anuhilarea căruia se consumă resurse vaste, israeliene și americane. Exact asta pare a dori și Hamas: închiderea căilor către o negociere directă a păcii. Cu Hamas condus de un om mult mai apropiat de Iran decât Haniyeh și adept declarat al luptei armate contra Israelului și nu al păcii, mulți se așteaptă la o intensificare și chiar la o extindere regională a conflictului.
Turcia lui Erdoğan a pus, și ea, gaze pe foc, în pofida statutului său de membru NATO. Deși Casa Albă, prin secretarul de stat Blinken, a făcut apel la toți aliații săi pentru a îndemna Iranul să nu contribuie la escaladarea conflictului, ambasadorul turc la Teheran a făcut exact opusul. Purtând fără îndoială mesajul președintelui său, a declarat că nu doar Iranul poartă responsabilitatea unui răspuns ferm, sugerând astfel că toate țările din regiune ar trebui să „acționeze” alături de iranieni. După părerea mea, o astfel de chemare dovedește doar panica perpetuă de la Ankara, rămasă cam singură și plutind în derivă pe fluxul evoluțiilor din jurul său.
De altfel, președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, declara la sfârșitul lui iulie că ar putea comanda armatei sale să intervină în Israel pentru apărarea palestinienilor din Gaza. Niciun cuvânt despre cum anume avea să facă asta și despre cum i-ar fi ajutat pe palestinieni o astfel de intervenție. În schimb, guvernul turc a impus o zi de doliu național pentru palestinianul Haniyeh și a interzis timp de câteva zile accesarea din Turcia a platformei Instagram pentru că ar fi blocat mesaje care îl onorau pe Haniyeh și Hamas. Iar Erdoğan a dat mai multe declarații în care a făcut Israelul responsabil de uciderea „fratelui” Haniyeh.
Dincolo de îndemnurile belicoase, s-au făcut și eforturi serioase pentru a preveni un conflict mai larg. Occidentul și statele din regiune s-au angajat într-un intens efort diplomatic. Statele Unite și-au consolidat prezența în regiune și în preajma acesteia pentru a descuraja Iranul; americanii au deja în estul Mediteranei două grupuri de luptă cu cel puțin un portavion (USS Lincoln îl înlocuiește acum pe USS Theodore Roosevelt) purtător de avioane F35 și au mai trimis un submarin (USS Georgia) cu propulsie și capacități nucleare. La toate acestea se adaugă bazele fixe din regiune (Levant, Golf) precum și cele aliaților – de exemplu prezența britanică din Cipru. O astfel de forță ar fi suficientă pentru a descuraja orice răspuns major din partea Teheranului. Este adevărat, însă, că în Orient, dincolo de calculele geopolitice și strategice, contează și alte lucruri, printre care la loc de cinste este onoarea liderilor, „spălarea obrazului”.
Iranul și Hezbollahul evită un război major cu un Israel mult mai puternic
Cel mai rău scenariu care s-a discutat de-a lungul lunii august prevedea un atac simultan al Hezbollahului și Iranului asupra Israelului, cu lansări masive de drone și rachete și dublat de atacuri ale Houthi și milițiilor din Siria și Irak. Răspunsul Israelului (posibil sprijinit de Statele Unite) ar fi fost unul proporțional cu atacul, iar mai departe situația ar fi scăpat de sub control.
Hezbollahul a atacat, într-adevăr, pe 25 august, dar tirurile sale au fost mult mai puțin intense decât se temeau mulți experți; la acest lucru au contribuit, cu siguranță, și masivele lovituri preventive lansate de Israel, în aceeași dimineață, asupra unor obiective ale Hezbollah din Liban (Israelul spunea că a distrus mii de lansatoare de rachete). Cu toate că loviturile grupării islamiste au fost șiite, atât liderul său, Hassan Nasrallah, cât și Teheranul s-au arătat satisfăcuți, astfel încât situația s-a detensionat. Evident acest lucru nu înseamnă că riscul unui război mai amplu a dispărut, ci doar că s-a diminuat semnificativ.
De notat că, în ciuda amenințărilor, nici Teheranul nu s-a grăbit să atace. Contrar așteptărilor unor observatori înclinați să judece totul în alb și negru, Iranul nu este actorul care să-și dorească un război direct cu Israelul, nici acum, nici în viitorul predictibil. În plus, o lovitură majoră dată Israelului nu ar ajuta nicidecum palestinienii și ar fi văzută, în schimb, doar ca o răzbunare pentru asasinarea lui Haniyeh, care nici măcar nu era cetățean iranian. În schimb, trebuie luată în serios criza economică prin care trece Iranul, ca și percepția publică din ce în ce mai negativă a conservatorismului religios al regimului conducător; atmosfera internă din Iran nu este astfel deloc favorabilă confruntării cu un inamic extern prea puternic pentru capacitățile actuale ale republicii islamice. Tocmai de aceea a câștigat alegerile prezidențiale un moderat precum Masoud Pezeshkian, care a promis o oarecare resetare a relațiilor cu Occidentul și abordarea cu înțelepciune a problemelor economice și sociale.
Iar Israelul a fost, este și va rămâne o nucă prea tare pentru orice adversar din regiune. Are forțe armate și echipamente militare net superioare, beneficiind și de sprijinul necondiționat al SUA dar și al altor state, mai ales în cazul unui atac direct la adresa sa. Să nu uităm că, după Acordurile Abraham din 2020, și statele arabe semnatare fac parte din coaliția care s-a angajat să respecte suveranitatea și securitatea Israelului. În cazul atacului cu rachete asupra sa din 13 aprilie 2024, protecția a fost asigurată de către armata israeliană în cooperare cu elemente ale armatei americane, dar și cu Arabia Saudită și Iordania hașemită.
În plus, marele elefant nevăzut, dar mereu prezent, este arma atomică. Nimeni nu va îndrăzni să atace un stat despre se știe că ar deține astfel de arme. Iar amenințările nebunești venite din partea unor extremiști de la Ierusalim, cum că Gaza ar trebui rasă de pe fața pământului cu arme nucleare, sunt percepute la Teheran drept o potențială amenințare. Deși amenințarea verbală a ministrului respectiv a fost imediat condamnată de mai mulți ambasadori și politicieni, inclusiv de Netanyahu, ea ar putea fi folosită pentru schimbări de doctrină de ambele părți. Dacă se anunță de fapt trecerea de la tradiționala ambiguitate, la o politică agresivă a Israelului în ce privește arsenalul său nuclear, asta ar putea determina și Iranul să abordeze deschis un program nuclear militar.
Soluția este tot angajarea dialogului diplomatic, iar unii analiști consideră că un acord de pace și încetarea focului în Gaza ar putea determina Iranul chiar să renunțe la o lovitură semnificativă dată Israelului.
De notat, în acest context, că pe 15 august Qatarul și Egiptul au semnat cu Statele Unite o declarație prin care cheamă Israelul și Hamas la negocieri, pe principiile indicate de către Casa Albă în 31 mai 2024 și acceptate de către Consiliul de Securitate al ONU (esențialmente, încetarea focului, retragerea în etape a armatei israeliene din Gaza și schimburi de prizonieri). Documentul din 15 august beneficiază și de sprijinul explicit al șefei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și al altor lideri europeni, iar negocierile continuă la Doha și Cairo.
În calea negocierilor stau însă extremiștii din ambele tabere, extremiști care, și de o parte și de cealaltă, au o influență enormă, care în acest moment pare a fi mai mare decât a moderaților.
Jocul negocierilor în așteptare - Netanyahu se profiliează drept problema principală
Un extremism depinde existențial de un alt extremism, inamic. În absența unuia, nici celălalt nu mai are sens și legitimitate. Iar Sinwar pare a înțelege că perseverența lui Netanyahu în direcția extremismului israelian îl va costa pe acesta cariera politică, fiind probabil gata să facă tot ce depinde de el pentru a-l împinge pe rival exact în acea direcție. Netanyahu pare, din contră, a nu înțelege miza, reacționând mereu nechibzuit. În loc să lucreze temeinic pentru pace și pentru recuperarea ostatecilor israelieni, insistă pentru eliminarea Hamas, iar radicalii din guvernul său vor chiar evacuarea palestinienilor din Gaza și instituirea controlului israelian asupra Fâșiei. În aceste condiții, o atitudine inteligentă din partea lui Yahia Sinwar ar fi să joace cartea negocierilor și să aștepte. Se pare că face chiar asta acum: Hamas a anunțat inițial că nu insistă pentru reluarea de la zero a negocierilor (ceea ce ar fi anulat complet munca de conciliere depusă până acum). Solicita în schimb un set concret de măsuri pentru implementarea planului Biden din 31 mai și retragerea tuturor trupelor israeliene din Gaza.
Netanyahu se preface și el că joacă aceeași carte a negocierilor. Guvernul său a promis inițial participarea la proces, dând astfel motive de optimism mediatorilor americani, qatarezi și egipteni. Dar, în realitate, devine din ce în ce mai clar că primul ministru israelian alege de fapt opusul: continuarea războiului, care pare a fi din ce în ce mai mult al său, și nu al Statului Israel. Criticile opoziției chiar asta spun: pentru a scăpa de acuzațiile grave de corupție, șeful executivului de la Ierusalim alege să prelungească războiul, în loc să se ocupe de recuperarea ostaticilor și câștigarea păcii.
Ultimul efort făcut de Casa Albă în perioada 19-21 august, prin al nouălea turneu diplomatic al secretarului de stat Blinken după 7 octombrie 2023, pare blocat chiar de către Netanyahu. Primul ministru israelian continuă să vorbească și să acționeze în logica eliminării complete a Hamas, deși indicase că accepta planul american inițial de negociere. La 19 august, Hamas a răspuns că nu mai acceptă planul Biden-Blinken pentru că Israelul ar fi modificat deja agenda negocierilor, adăugând elemente neprevăzute în propunerea inițială venită de la Washington. Era vorba chiar despre insistența lui Netanyahu ca trupele israeliene să continue să controleze părți din Gaza, mai ales axa Netzarim prin care armata a separat nordul Gazei de sud, și coridorul Philadelphia de la frontiera cu Egiptul, unde se află tuneluri prin care militanții Hamas primesc oameni, arme și muniții.
Bineînțeles că acest detaliu nu poate fi acceptat de către Hamas și de către palestinieni, în general, pentru care armata israeliană este un ocupant ilegitim, responsabil deja pentru uciderea a zeci de mii de oameni. De aceea eliberarea Gazei este cererea imperativă a Hamas încă de la începutul discuțiilor despre pace. Iar secretarul de stat Blinken a declarat ferm pe 21 august că „Statele Unite nu acceptă nicio ocupație pe termen lung a Gazei de către Israel”. Un alt oficial american din echipa lui Blinken, împărtășind cu presa iritarea Washington-ului, a declarat sub protecția anonimatului că „astfel de declarații maximaliste [din partea PM Netanyahu] nu sunt constructive”.
Însă escaladarea conflictului, deși forțată de radicalii din ambele tabere, nu poate continua la nesfârșit, iar Sinwar și oamenii săi din conducerea Hamas par a înțelege asta mai bine decât un Netanyahu care pare a pierde sprijin intern important. Ministrul israelian apărării, Yoav Gallant, se opune explicit politicii de eliminare a Hamas, caracterizându-l drept „o prostie”. Și alți membri ai guvernului, chiar din echipa de negociere a lui Netanyahu, par a se fi săturat. Sub protecția anonimatului, o astfel de sursă a condamnat explicit declarațiile contraproductive ale primului ministru și aparenta intenție a acestuia de a sabota negocierile.
Biden și consilierii săi par se fi săturat și ei de tactica lui Netanyahu de a prelungi războiul doar pentru a-și salva cariera. Dacă echipa Harris-Waltz va câștiga alegerile din noiembrie, așa cum par a indica acum majoritatea sondajelor, iritarea și presiunea dinspre Casa Albă vor crește, extinzându-se și pe perioada acelui mandat, de patru ani. SUA vor continua să sprijine securitatea Israelului, dar este posibil să abordeze o politică dură față de liderul regimului actual de la Ierusalim și față de extremiștii din jurul său. Iar asta l-ar putea izola până la decădere pe Netanyahu. Decăderea sa nu înseamnă însă că, fără el, Israelul ar putea pierde un conflict extins în regiune, dacă Iranul și aliații săi – Hezbollah, Hamas, miliții șiite irakiene, Houthi etc. – ar lovi cumva foarte serios statul israelian.
În schimb, există premisele ca un nou mandat democrat la Washington să se concentreze mai degrabă asupra finalizării planului Biden pentru Orientul Mijlociu, care ar încununa eforturile începute în 2020, sub administrația Trump, cu Acordurile Abraham. Este vorba despre proiectul de acord trilateral SUA-Israel-Arabia Saudită, adică singurul plan realist și fezabil aflat în lucru la ora actuală, blocat chiar de confruntarea de acum dintre Israel și Hamas. Adică, indirect, de Iran.
Un proiect de anvergură globală, actualmente blocat de extremiști
Inițiativa lui Joe Biden vine în continuarea Acordurilor Abraham, prin care suveranitatea Statului Israel a fost recunoscută de Emiratele Arabe Unite și Bahrein, urmate de Sudan și Maroc, toate acceptând normalizarea relațiilor diplomatice cu Ierusalimul. Din regiune, Egiptul și Iordania recunoscuseră deja statul independent israelian în 1979 și, respectiv, 1994. Proiectul Biden vizează acum obiectivul ultim și culminant în Orientul Mijlociu: normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită.
Demersurile diplomatice americane au dat deja roade, acordul fiind într-o fază avansată de negociere. Acesta propune recunoașterea suveranității Israelului, normalizarea relațiilor bilaterale, dar și recunoașterea statului palestinian independent. Saudiții primesc garanții americane de securitate, ceea ce ar plasa regatul lor la același nivel în relațiile cu SUA precum Japonia, Coreea de Sud și, bineînțeles, Israelul. Va primi armament, asistență tehnică, precum și transferuri de tehnologii de securitate convențională și energetică. Saudiților li se cere, în schimb, distanțarea de China, mai ales în ce privește achiziționarea de armament și alte forme de cooperare militară, precum și mărirea producției de petrol pe termen lung. Acest din urmă aspect este esențial pentru contracararea lui Putin (ieftinirea prețului petrolului) și pentru controlul inflației în SUA și la nivel global.
Garanțiile de securitate pentru Arabia Saudită ar fi și un mesaj cu un impact politic imens în lumea arabă, unde neîncrederea sau chiar ostilitatea față de Occident este alimentată în bună măsură (nu exclusiv însă) de faptul că Statele Unite au ales să aibă un parteneriat de securitate cu Israelul, nu cu o țară arabă.
Pentru Riad, dar și pentru alte țări în situație similară, rămân deschise opțiuni precum BRICS, dar ele devin secundare, garanțiile occidentale fiind mult prea solide ca să nu implice angajamente prioritare, la fel ca și în cazul majorității statelor din estul Europei. Încununarea tuturor eforturilor diplomatice, de la Acordurile Abraham până la trilaterala în discuție, ar culmina cu integrarea Israelului în lumea arabă, de care aparține geografic dar cu care s-a războit politic și militar de la fondarea sa. Las cititorul să mediteze la valoarea unui astfel de scop pentru Orientul Mijlociu și pentru politica internațională, în general.
Cea mai mare problemă privind negocierile pentru o pace imediată și, pe temen mediu și lung, pentru un acord Washington-Riad-Ierusalim rămâne extremismul celor doi actori: Israelul sub conducerea unui Benjamin Netanyahu cu un viitor politic incert, și Hamas sub conducerea unui Yahia Sinwar.
Mobilizarea Teheranului pentru a bloca integrarea Statului Israel în lumea arabă nu va putea continua la nesfârșit. Nu are nici resursele necesare, nici legitimitate între sunniți, care domină majoritatea țărilor arabe. Dar o lovitură majoră dată de Iran Israelului, chiar și indirect, prin Hamas, Hezbollah și ceilalți aliați, enumerați mai sus, doar ar legitimiza de fapt politica belicoasă a primului ministru și a „statului profund” din Israel, fără a ajuta cumva cauzei palestinienilor din Gaza. Propunându-și să oprească procesul de normalizare a relațiilor între Israel și statele arabe din regiune, extremismul violent palestinian, sponsorizat de Teheran, îi face jocul celui israelian. Ambele tabere acționează doar pentru menținerea stării conflictuale tocmai pentru a se legitimiza pe sine și politicile prin care tratează ca probleme de securitate chestiuni altfel rezolvabile pe cale politică. Trebuie să avem această logică în minte atunci când analizăm evoluțiile din conflictul israeliano-palestinian, dar și alte conflicte din Orientul Mijlociu.
