Turcia după Vilnius: este posibilă întoarcerea spre Occident?

Turcia după Vilnius: este posibilă întoarcerea spre Occident?
© EPA-EFE/TIM IRELAND   |   Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, participă la o conferință de presă în timpul summitului NATO de la Vilnius, Lituania, 12 iulie 2023.

La summit-ul NATO de la Vilnius, din 11-12 iulie 2023, președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a anunțat, în sfârșit, că guvernul său va accepta accederea Suediei la organizația nord-atlantică. Anunțul a venit după multe luni în care Ankara s-a opus vehement intrării Finlandei și Suediei în alianță. A acceptat-o pe cea a Finlandei la întâlnirea de la Bruxelles a miniștrilor de externe ai țărilor membre NATO, din 4-5 aprilie 2023. Suedia a rămas atunci în așteptare. Erdoğan și ministrul său de externe de la acea vreme, Mevlut Çavuşoğlu, insistau că guvernul de la Stockholm nu luase suficiente măsuri împotriva acelor cetățeni suedezi care, din perspectiva Ankarei, sunt „teroriști”. S-au făcut referiri insistente și la protestele publice din Suedia, de-a lungul ultimelor luni, la adresa regimului autoritar care conduce Turcia de mai bine de două decenii sau la adresa islamului, cu arderea în public a Coranului. Ankara a acuzat mereu Stockolm-ul că tolerează intenționat astfel de acte, care insultă Turcia și islamul.

Pentru Erdoğan, a i te opune înseamnă a fi „terorist”

Noțiunea de terorism rămâne, însă, cea mai problematică. Legislația turcă în domeniu este extrem de vagă, permițând ca autoritățile să identifice drept teroriști pe oricine se opune regimului actual. Nu întâmplător, chestiunea este de mulți ani un punct sensibil pe agenda relațiilor Turciei cu partenerii occidentali, mai ales în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană. Cei pe care regimul AKP-Erdoğan îi numește acum „teroriști” sunt o categorie mult mai largă decât era în urmă cu un deceniu. PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), precum și alte organizații de extremă stânga, sunt declarate și tratate de către statul turc drept teroriste încă din anii 1970 și 1980. Din 2013, liderii de la Ankara îi numesc „teroriști” și pe cei care au susținut sau au participat la protestele din mai-iunie 2013. Din mai 2016, adică cu două luni înainte de tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016, sunt tratați drept teroriști și partizanii clericului Fethullah Gülen, rezident în SUA. Mulți dintre aceștia s-au refugiat în Europa, o parte dintre ei trăind și în Suedia.

De ce nu a putut accepta Stockholmul cererile Ankarei

Probabil că cei mai problematici pentru regimul de la Ankara sunt foștii jurnaliști de la publicații precum Zaman, controlată de gruparea Gülen până în martie 2016, când a fost confiscată de statul turc. A deveni apoi un jurnal pro-guvern, iar ziariștii care dăduseră linia sa critică la adresa regumului s-au refugiat, în mare parte, tocmai în Suedia. Acolo, unii dintre ei s-au asociat pentru a produce Nordic Monitor, care publică articole foarte critice la adresa politicii externe și interne a regimului AKP-Erdoğan, precum și materiale investigative care relevă aspecte deloc confortabile pentru liderii turci. Se explică și astfel faptul că atitudinea generală a acestora față de Suedia nu este deloc una favorabilă.

În plus, instanțele suedeze refuză sistematic extrădarea persoanelor acuzate de Ankara că ar fi teroriști, pentru simplul motiv că autoritățile turce nu reușesc să producă dovezi acceptate de justiția suedeză. Pentru Stockholm, miza nu este, așadar, doar intrarea în NATO, ci chiar condiția esențială de independență și profesionalism a justiției, fără de care însăși democrația liberală, cu tradiții de secole în această țară, nu ar supraviețui.

UE îi oferă Turciei o alternativă la aderare

Președintele Erdoğan a acceptat, până la urmă, intrarea Suediei în alianța nord-atlantică, dar punând condiții. Cea mai bizară a fost anunțată luni, 10 iulie, cu o zi înainte de începerea oficială a summit-ului NATO de la Vilnius. Erdoğan a declarat atunci următoarele: „Vrem ca cei care ne-au făcut promisiuni să se țină de acele promisiuni. Întâi deschideți voi drumul Turciei către Uniunea Europeană, iar noi vom deschide apoi drumul Suediei [către NATO]”. Deși declarația era una în cheie populistă, destinată publicului turc, ea a stârnit destulă vâlvă și în presa internațională, tocmai din cauza bizareriei. Până la urmă, legătura forțată pe care liderul turc o făcea între cele două chestiuni a fost categoric respinsă public atât de oficiali NATO (secretarul general Jens Stoltenberg), cât și de mai mulți oficiali ai UE. Parlamentul European, care devine un actor din ce în ce mai activ în deciziile Uniunii, a adoptat un raport al Comitetului pentru Afaceri Străine adresat tuturor factorilor de decizie din UE în ce privește extinderea și relația cu Turcia. În acest raport se subliniază că cele două organizații, NATO și UE, sunt total distincte, legătura făcută de Erdoğan neavând sens. Comitetul Parlamentului European pentru Afaceri străine a folosit însă oportunitatea pentru a pune degetul pe rană. Raportul său invită instituțiile europene să reflecteze asupra unui „cadru paralel și realist” pentru relația cu Turcia, ca alternativă la acceptarea acestei țări în Uniunea Europeană. Este pentru prima dată când se menționează o astfel de variantă într-un document oficial al unei instituții europene de cel mai înalt rang.

Declarația condițională a lui Erdoğan a părut nu doar bizară, ci de-a dreptul neprofesionistă. Procesul de aderare a Turciei la Uniune a fost deschis formal în 2005, chiar la presiunea Comisiei Europene asupra unora din statele membre care se opuneau. În cadrul acestui proces, condițiile de aderare sunt formulate de către Comisie din partea Uniunii, nu de către statul candidat. Acesta trebuie să îndeplinească acele condiții pentru a deveni membru al celui mai mare bloc economic din lume, gestionat chiar de Comisie (piața comună europeană). În cazul Turciei, procesul de aderare nu a putut avansa după 2005, tocmai din cauza statului candidat.

Cel mai important, Ankara a refuzat să recunoască Republica Cipru, ceea ce a dus la blocarea unui număr important din cele 35 de capitole de negociere. În al doilea rând, regimul AKP-Erdoğan a devenit, după 2013, unul autoritar, subordonând justiția și persecutând din ce în ce mai mulți cetățeni. Autoritarismul s-a accentuat vizibil după adoptarea sistemului de guvernământ prezidențial, aprobat de populație la referendumul din 16 aprilie 2017. La legi care limitează drastic libertatea de expresie, inclusiv în media online, s-au adăugat practici polițienești care nu respectă legile și afectează serios toate libertățile cetățenești.

Nu trebuie uitată nici politica regională agresivă a Turciei, care a dus la o situație conflictuală cu Grecia și cu Ciprul, Ankara fiind încă departe de normalitatea unor relații bune de vecinătate cu State Membre UE. Astfel, nu a fost pentru nimeni o surpriză atunci când, în 2018, Consiliul pentru Afaceri Generale al Uniunii a anunțat că Turcia s-a îndepărtat de Uniune, încetând de facto orice negocieri pentru aderare, dar și pentru modernizarea uniunii vamale UE-Turcia, în funcțiune din 1995. Prin urmare, singura „realizare” a președintelui turc, prin discursul condițional din 10 iulie, a fost că a adus din nou în atenția presei și opiniei publice întrebarea ultimilor ani: se întoarce Turcia lui Erdoğan la relații bune cu Occidentul sau nu?

Economia Turciei are nevoie de Europa și de SUA

Chiar politica Turciei din ultimii ani ne-a obligat să diferențiem între Occidentul care înseamnă Uniunea Europeană, și Occidentul care înseamnă NATO și SUA. În relația cu Uniunea Europeană, situația este cât se poate de clară. Președintele Erdoğan, împreună cu alți lideri din jurul său, au avut în ultimii ani un discurs și gesturi extrem de agresive, ba chiar insultătoare la adresa Uniunii și a reprezentanților săi. Aceeași agresivitate a fost de multe ori afișată și la adresa unor state membre. O astfel de atitudine, afișată și la Moscova sau Budapesta, nu a ținut cont de faptul că aproximativ jumătate din schimburile comerciale ale Turciei se desfășoară tocmai în relație cu piețele europene, mai ales cu piața comună din UE. Rezultatul este reducerea semnificativă în ultima decadă a investițiilor europene în Turcia, unul din motive fiind degradarea fără precedent a statului de drept și a independenței justiției din această țară. Astăzi, când economia turcă suferă tocmai din cauza politicilor defectuoase ale regimului care o administrează, la Ankara pare a se simți nevoia unei resetări a relațiilor. Asta mai ales în condițiile în care recentul turneu al lui Erdoğan în țările din zona Golfului Persic, în cautare de investiții, a adus prea puțin, având în vedere creșterea accelerată a deficitului de cont curent în acest an, poate prea târziu, și nu tocmai pe gratis, din punct de vedere economic și politic. Ca și în cazul investițiilor chinezești, și în cazul celor din zona Golfului, statele respective urmăresc să preia controlul asupra unor obiective economice gestionate de statul turc, dar Ankara evită să dea detalii la momentul actual. Oricum, deficitele mari ale Turciei fac necesare mult mai multe investiții pentru acoperirea deficitelor, iar acestea ar putea veni doar din Occident.

Normalizarea relației cu UE și reluarea procesului de aderare, care ar aduce importante beneficii pentru economia turcă, la fel ca în perioada 2005-2010, depind însă doar de Turcia. Iar semnele unei întoarceri la reforme profunde, care să reinstituie domnia legii, respectul statului pentru drepturile cetățenești și economia de piață funcțională, nu sunt pe agenda actuală a guvernului. Dimpotrivă, vin vești în fiecare zi din Turcia despre intensificarea cenzurii presei și noi jurnaliști arestați, unii chiar și pentru postări pe rețele sociale, despre hotărâri judecătorești nerespectate și judecători persecutați, și despre creșterea fără precedent a numărului celor care părăsesc țara pentru a trăi și munci acolo unde drepturile le sunt respectate, unde se pot exprima liber și trăit decent. Numărul total de persoane, migranți străini și cetățeni turci, care au părăsit Turcia în 2022 a crescut cu 62% față de 2021, existând semne clare că această creștere se va accelera în 2023. Iar Europa este principala lor destinație. Condițiile pentru reluarea negocierilor UE de aderare cu Turcia, detaliate în 35 de capitole, sunt exact despre astfel de probleme.

Nici în ce privește relația cu celălalt Occident, cel al NATO și SUA, nu sunt semne că s-ar putea gândi și acționa la Ankara dincolo de tranzacționalismul păgubos care a dominat ultima decadă. Președintele Erdoğan încă nu a primit o invitație de a vizita Washington-ul din partea președintelui SUA, situație fără precedent în ultimele trei sau chiar patru decenii. Turcia continuă să păstreze rachetele rusești S-400 și rămâne exclusă din programul F-35. Apoi, rămâne agresivă în nordul Siriei împotriva milițiilor kurde, principalul aliat al SUA în lupta împotriva Statului Islamic. În ciuda unei perceptibile bunăvoințe din partea executivului american condus de președintele Joe Biden, Turcia continuă să aibă adversari redutabili în Congres. Aceștia iau foarte în serios perpetuarea semnelor de agresivitate ale Ankarei la adresa Greciei și Ciprului, precum și în nordul Siriei și al Irakului. Membri influenți ai Congresului sunt atenți și la aspectele  de mai sus, condiționale pentru relația cu UE, respectiv parametrii de funcționare a democrației turcești. Fără reforme profunde, care să reinstituie statul de drept, independența justiției și drepturile omului, nici democrația și lumea financiară americane nu vor putea restabili relații normale cu Turcia. Iar regimul actual de la Ankara întârzie să ia măsuri în direcția aceasta, persistând pe linia autoritarismului naționalist conservator pe care s-a angajat fățiș mai ales după vara electorală a anului 2015.

Turcia ar trebui să le recunoască dreptul la existență tocmai celor pe care îi consideră „teroriști”

Cheia de boltă a oricărei schimbări în Turcia a rămas însă politica statului turc față de minorități, mai cu seamă față de milioanele de kurzi și alevi. După declanșarea războiului intern împotriva PKK, acum aproximativ patru decenii, statul a căzut în capcana securitizării relației cu kurzii, tratând-o ca o chestiune de securitate națională și nu ca pe o problemă politică ce poate fi rezolvată prin negocieri politice. Starea de conflict a făcut și continuă să facă zeci de mii de victime de ambele părți. După o perioadă de aparentă acalmie, între 2002 și 2015, culminând cu așa-numitul „proces de pace” din perioada 2009-2015, conflictul a fost reluat. Consecința principală a acestor evoluții este însă aceea că milioane de kurzi continuă să nu fie recunoscuți de statul turc ca minoritate etnică distinctă de majoritatea turcă. În aceeași logică, milioane de alevi nu sunt recunoscuți de către stat ca minoritate religioasă distinctă de majoritatea musulmanilor sunni. Nerecunoașterea induce imposibilitatea dialogului politic, singurul care ar putea facilita includerea acestor identități în procesele democratice din Turcia. Prin urmare, democrația turcă rămâne una exclusivă, dominată de naționalismul conservator, care se construiește, în bună măsură, pe sentimentul colectiv anti-kurd și anti-alevi.

Renunțarea la această politică, prin recunoașterea formală a existenței acestor minorități și dialogul cu reprezentanții lor, ar putea inaugura un proces de profundă democratizare, cu efecte benefice pentru toți cetățenii turci. Ar fi un prim pas, indispensabil și, probabil, decisiv către transformarea țării dintr-o democrație exclusivă, unde au loc alegeri dar toate procesele democratice sunt dominate de un regim autoritar, într-una liberală. Abia apoi am putea vorbi despre o Turcie capabilă să trateze de la egal la egal cu statele și organizațiile occidentale, în beneficiul propriilor cetățeni. Numai că semnele unei astfel de „întoarceri spre Occident” nu există la ora actuală.

Ar putea să apară aceste semne pe fondul nevoii tot mai acute a Turciei de investiții occidentale? Deși regimul AKP-Erdoğan a produs în trecut schimbări radicale de comportament, nu cred că ne putem aștepta la așa ceva acum. O astfel de întoarcere ar presupune reforme liberal democratice și economice care ar submina decisiv logica autoritară de guvernare, dominantă la Ankara în ultima decadă. Probabil că doar un nou guvern, cu alți lideri, ar fi fost capabil de reforme radicale, dar posibilitatea unei tranziții politice pașnice în acea direcție a fost irosită la alegerile din mai, când cetățenii turci au ales continuitatea, tocmai în logica naționalismului conservator al regimului actual.

Astfel, gestul lui Erdoğan, de a „aproba” la Vilnius accederea Suediei în structurile NATO nu poate fi interpretat altfel decât în logica unei tranzacții din care speră să câștige în relația cu Occidentul și, mai ales, cu Statele Unite. Având în vedere faptul că aviația militară turcă are mare nevoie de tehnică nouă, Erdoğan a cerut încă din octombrie 2021 aprobarea statului american pentru achiziționarea de la Lokheed Martin de avioane multirol F-16 noi, cu o valoare a tranzacției de 20 de miliarde de dolari. A mai cerut și kit-uri de modernizare, la nivel Viper, pentru 80 de avioane F-16 existente deja în flota aeriană turcă. Imediat după Vilnius, executivul SUA, condus de președintele Joe Biden, a anunțat răspicat că sprijină această tranzacție. Numai că nu executivul decide, ci Congresul SUA. Iar în Congres, Turcia lui Erdoğan nu mai are sprijin decisiv de câțiva ani buni. Adversarul său cel mai puternic este Bob Menendez, președintele Comitetului pentru Relații Externe din Senat și un veteran al Partidului Democrat. Acesta continuă să amâne o decizie privitoare la tranzacția solicitată de liderul de la Ankara, invocând faptul că agresivitatea Turciei față de vecinii săi, mai ales față de Grecia, trebuie luată în considerare. Același comitet a aprobat vânzări de avioane multirol, inclusiv F-35, către Atena.

Între timp, și Erdoğan a amânat decizia privind Suedia, invocând vacanța parlamentară care se va termina abia la 1 octombrie. Abia după acea dată va putea parlamentul de la Ankara să voteze o decizie privind accederea Suediei la NATO, și tot abia de atunci încolo ar putea și Congresul SUA să ia în considerare, în termeni mai favorabili, solicitările Ankarei privind afacerea F-16. Dincolo de această relație pur tranzacțională, nu există motive solide pentru a putea vorbi despre posibilitatea unei „întoarceri” a Turciei lui Erdoğan la comunitatea de valori ale democrației liberale care este, înainte de toate, ceea ce numim „Occident”, și din care face parte acum și România.

Alte opinii
Preluarea Fâșiei Gaza de către SUA, o propunere sortită eșecului

Preluarea Fâșiei Gaza de către SUA, o propunere sortită eșecului

Donald Trump a spus că SUA ar putea prelua Gaza după ce pleacă palestinienii de acolo. Nimeni din Orientul Mijlociu nu poate accepta o astfel de propunere întrucât ar amplifica instabilitatea în regiune.

Războiul îmbogățește elitele pro-Putin și accentuează inegalitatea din societatea rusă

Războiul îmbogățește elitele pro-Putin și accentuează inegalitatea din societatea rusă

Războiul din Ucraina sporește decalajul dintre elitele bogate ale Rusiei și majoritatea populației. În același timp, a fost lansat un proces de redistribuire a resurselor și direcționare a acestora către cei loiali regimului Putin.

De ce au încetat să protesteze bulgarii pro-occidentali

De ce au încetat să protesteze bulgarii pro-occidentali

În timp ce în diferite capitale europene asistăm la proteste de amploare, în Bulgaria, unde există o tradiție a protestelor, reformiștii par apatici, după ani de blocaj politic și revenirea partidelor-sistem la putere.

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Mai multe
Alegerile din Belarus: spectacolul regizat de regimul Lukașenko n-a păcălit pe nimeni
Alegerile din Belarus: spectacolul regizat de regimul Lukașenko n-a păcălit pe nimeni

Aleksandr Lukașenko a câștigat al șaptelea mandat de președinte cu 86,82% din voturi și o rată de participare de 85,9%, rezultate tipice regimurilor dictatoriale. Cifrele au fost fluturate drept dovadă a stabilității din Belarus, a sprijinului popular pentru Lukașenko și a toleranței față de opoziție. Alegerile nu au fost însă nici libere, nici corecte, ci doar un spectacol care n-a păcălit pe nimeni.

Ce fac suveraniștii la Bruxelles, când nu-i vede nimeni. Și cui folosesc, dacă folosesc
Ce fac suveraniștii la Bruxelles, când nu-i vede nimeni. Și cui folosesc, dacă folosesc

Un nou cuvânt se impune în media și dezbaterea politică: „suveraniștii”. Ce impact au și cuvântul, și știrile de mai sus asupra democrației liberale? Cum schimbă ele jocul politic din Europa?

Cine ne-a furat istoria, s-o aducă înapoi!
Cine ne-a furat istoria, s-o aducă înapoi!

Să fii supărat pentru dispariţia unor vestigii de o imensă valoare istorică e normal, să crezi că acest fapt va duce la dispariţia poporului e, în termeni blânzi, amuzant. Mai mult, să ai impresia că gestul a țintit românitatea și nu doar valoarea materială a obiectelor respective este de domeniul fantasticului.

Cezar Manu
29 ian. 2025
Președinția poloneză a Consiliului UE: securitatea pe primul loc!
Președinția poloneză a Consiliului UE: securitatea pe primul loc!

Într-o perioadă în care Uniunea Europeană se confruntă cu tensiuni geopolitice, incertitudini economice și amenințări externe, Polonia își propune să o direcționeze către un viitor care acordă prioritate securității, rezilienței și consolidării solidarității dintre statele membre.

Michal Kukawski
28 ian. 2025
Extinderea NATO a întărit securitatea la Marea Baltică, dar mai sunt multe de făcut
Extinderea NATO a întărit securitatea la Marea Baltică, dar mai sunt multe de făcut

Admise recent în NATO, Finlanda și Suedia sunt din ce în ce mai implicate în eforturile de sporire a securității în regiunea baltică, acolo unde s-a putut observa o serie de acțiuni agresive ale Rusiei, inclusiv acte de sabotaj asupra infrastructurii submarine. Cu toate acestea, potențialul de cooperare cu statele baltice a fost prea puțin valorificat.

Românii care s-au prins în hora lui Georgescu au simțit „atingerea îngerilor”
Românii care s-au prins în hora lui Georgescu au simțit „atingerea îngerilor”

Am întâlnit, la Hora Unirii, printre adepții lui Călin Georgescu, un amestec de misticism naționalist, teorii ale conspirației, narațiuni false rusești și credința că „președintele ales” e un soi de figură mesianică ce va transforma România într-un Dubai.

Ariana Coman
25 ian. 2025