Donații
Veridica.md
În plin proces de dezvoltare a rutelor comerciale dintre Occident și Orient, Iranul și Turcia, deși plasate strategic între cele două regiuni, riscă să fie ocolite din cauza propriilor politici.
Coridoare logistice pentru comerțul est-vest: India – Europa (IMEC), China – Europa (BRI/coridorul median), Dumul Dezvoltării
Unii analiști au perceput reaprinderea conflictului din Gaza, în octombrie 2023, drept o posibilă încercare de subminare nu doar a procesului de normalizare a relațiilor între Israel și Arabia Saudită – stabilirea relațiilor diplomatice părea iminentă înainte de 7 octombrie – dar și a proiectului Coridorul Economic India-Orientul Mijlociu-Europa (India-Middle East-Europe Economic Corridor, IMEC). Anunțat la reuniunea G20 din septembrie 2023 de la New Delhi, acest coridor logistic naval și feroviar este o inițiativă a SUA și UE, cu scopul strategic de a conecta mai bine India la piețele occidentale printr-un coridor logistic înțeles ca o alternativă la cel tradițional din sud, via Bab-el-Mandeb, Marea Roșie și canalul Suez.
IMEC ar fi format din trei mari segmente – primul, pe mare, între India și și Emiratele Arabe Unite (EAU), al doilea, feroviar, de acolo până în portul israelian Haifa, via Arabia Saudită și Iordania și, în sfârșit, cel de-al treilea, tot maritim, din Haifa până în porturile europene. Segmentul terestru presupune investiții majore pentru dezvoltarea legăturilor feroviare.
Având în vedere că acest coridor logistic ocolește Iranul, nu puțini au fost aceia care au văzut atacul Hamas-ului din 7 octombrie 2023 drept răspunsul Teheranului la IMEC. Cum nici Turcia nu este pe traseul IMEC, s-a considerat, de asemenea, că declarațiile pro-Hamas venite de la Ankara au legătură și cu opoziția față de acest proiect.
Turcia este interesată de două proiecte alternative – Drumul Dezvoltării, propus de Irak, și așa-numitul „coridor median”, care face parte din inițiativa chineză a Drumului și Centurii (BRI, de la Belt and Road Initiative).
Drumul Dezvoltării presupune modernizarea căilor feroviare pornind din portul irakian Al-Faw (Basra, Golful Persic) și ajungând pe teritoriul turc cu ocolirea Siriei, iar din Turcia către Europa și Caucaz. Printre scopurile declarate ale acestui proiect este stabilizarea Irakului prin dezvoltare economică. Va avea însă de înfruntat probleme precum finanțarea insuficientă, corupția din statul irakian, securitatea precară dar și lipsa unui studiu convingător privind fezabilitatea și rolul strategic, regional sau global, al proiectului.
Coridorul median leagă China de Europa via Asia Centrală, Caucaz și Turcia, tot pe cale feroviară. Privit însă dinspre extrema orientală a coridorului median, respectiv dinspre uriașa economie chineză, coridorul median nu este vital din punct de vedere comercial. Mai bine de 80% din comerțul extern al Chinei se face pe căi maritime, iar această țară este pe locul doi în lume, după Grecia și înaintea Japoniei, în ceea ce privește mărimea flotei comerciale. Oceanele lumii, și nu rutele terestre, sunt mai rentabile și mai folosite de către exportatorii chinezi, de unde și interesul investitorilor de acolo pentru porturile europene și nu numai. Prin urmare, valoarea coridorului median pentru economia chineză ar trebui evaluată contextual și înțeleasă ca o alternativă, nu ca un obiectiv exclusiv economic indispensabil. Cred că au măcar puțină dreptate cei care consideră BRI și coridorul median mai degrabă drept o investiție de influență politică regională, atractivă economic și pentru China, dar mai ales pentru țări de pe traseu precum Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Azerbaidjan sau Georgia.
Coridorul median din BRI are susținerea Chinei și, condiționat, și pe cea a UE, dar numai costurile de realizare și exploatare a infrastructurii necesare vor determina până la urmă soarta sa. IMEC, pe de altă parte, are avantajul rutei predominant maritime. În plus, are nu doar susținerea Indiei, cu o economie între primele cinci din lume, ci și a inițiatoarelor Uniunea Europeană și SUA, dar și a celorlalți parteneri din G20. Nu ar fi de mirare dacă și China ar deveni interesată în acest proiect la un moment dat, în condițiile unor relații mai bune cu SUA. Singura problemă reală în legătură cu IMEC este că dublează calea maritimă tradițională est-vest prin Marea Roșie și canalul Suez. Și ar fi probabil mai rentabil pentru marii actori globali ai lumii să coopereze pentru eliminarea amenințării rebelilor shia houthi din Yemen (strâmtoarea Bab-el-Mandeb), decât să investească sume imense în modernizarea și operarea legăturii feroviare EAU-Israel.
Toate aceste coridoare logistice mizează pe reducerea costurilor și a timpului de tranzit al mărfurilor între Europa și Asia. O imagine de ansamblu este oferită în harta publicată de ministerul turc al transporturilor și infrastructurii.
Este discutabilă percepția că respectivele coridoare sunt în competiție unul cu altul. Pot fi abordate mai degrabă ca rute alternative, mai mult sau mai puțin convenabile pentru anumite tipuri de mărfuri și utilizatori, în diferite anotimpuri și condiții politice și de securitate. Investițiile în toate aceste conexiuni vor ajuta dezvoltarea țărilor și regiunilor de tranzit, contribuind la creșterea globală a fluxurilor comerciale. Iar de câștigat, chiar dacă indirect, vor avea și acele țări și regiuni ocolite de marile coridoare logistice, cu condiția să nu le împiedice, ci să participe la configurarea lor și la edificarea unor rețele adiacente de conectare.
Turcia și Iran, plasate strategic între Orient și Occident, dar sabotate de politicile propriilor lideri
Turcia și Iranul sunt situate strategic între Orient și Occident, dar reprezintă punți terestre, nu maritime. În plus, ambele țări au probleme în ceea ce privește asigurarea securității circulației mărfurilor sau funcționarea justiției și protecția drepturilor cetățenești. Toate acestea înseamnă costuri și riscuri, economice și politice, mai mari. Un coridor median care ar străbate nu teritoriile iranian sau turc, ci Mările Neagră și Caspică, cu legături logistice maritime dinspre Asia Centrală către Caucazul de Sud și Europa (România și Bulgaria), ar trebui să fie mai „ieftin”, economic și politic.
La mulți ani după colapsul regimurilor construite pe ideologii totalitare, Iranul continuă să se comporte totalitar, supus unui naționalism-religios în logica conflictului cu inamici inventați chiar de acea ideologie. Ca mare exportator de petrol și gaze, suferă din cauza propriei politici externe, subordonată militantismului anti-israelian și anti-occidental al regimului conducător. Acțiunile Teheranului au destabilizat Orientul Mijlociu și astfel i-au adus sancțiuni occidentale, care nu-i permit să participe cu întreaga capacitate a economiei iraniene pe piețele lumii. În loc să fie inclus în scheme de cooperare regională și globală, Iranul este astăzi un paria care continuă să se comporte agresiv sau cel puțin incomod față de majoritatea statelor din zonă, cu foarte puține excepții. În loc să fie o punte a comerțului est-vest, a ales să fie o piedică de ocolit. Și reacționează la excluderea din marile aranjamente regionale intensificând ajutorul logistic și financiar pentru acțiunile destabilizatoare ale Hezbollah și Hamas la vest, precum și cele ale rebelilor shia Houthi la sud, în Yemen. Adică în puncte strategice pentru comerțul mondial.
Iar în timp ce lumea evoluează prin schimburi comerciale și intelectuale, Iranul continuă pe calea sa către nicăieri, acompaniat doar de Rusia lui Putin și, foarte selectiv, de mult mai prudenta Chină. Iar situația internă nu este deloc lipsită de probleme. Dacă alegerile prezidențiale, după moartea tragică a președintelui Raisi, nu vor aduce schimbări de substanță în politica Teheranului, regimul și ayatollahul Khamenei, bolnav și ajuns la vârsta de 85 de ani, se vor confrunta cu accentuarea tensiunilor care macină de ani de zile societatea iraniană. Iar țara va rămâne un exemplu de actor cu potențial uriaș, dar pe care propria politică îl împiedică să fie parte din fluxul normal al schimburilor regionale și globale. „Splendida izolare” nu va ajuta Iranul să progreseze ci, mai degrabă, ar putea accelera colapsul regimului care i-a impus-o.
Un alt exemplu important pentru discuția despre schimburile globale și, mai ales, cele est-vest este cel al Turciei. Poziția geografică îi permite să joace rolul de punte între Occident și Orient, cu condiția să îl joace cu adevărat, nu doar să-l mimeze.
După zeci de ani de conflict în Caucazul de Sud, unde a susținut mereu deschis Azerbaidjanul, Turcia are astăzi șansa de a juca pe cartea cooperării. Ar trebui să convingă Iranul să sprijine împreună procesul de pace între Armenia și Azerbaidjan. O pace durabilă ar crea condiții pentru ca Baku și Erevan să coopereze, împreună cu Georgia, pentru a asigura stabilitatea regională, vitală pentru atragerea investițiilor străine.
Interesele Ankarei într-o astfel de evoluție pozitivă sunt de fapt chiar mai mari decât pare la prima vedere. Urmărește de foarte mulți ani să deschidă un coridor logistic către statele turcice din Asia Centrală via Baku, dar trebuie să ajungă acolo fie prin Iran, fie prin Armenia. Costurile politice și economice ar fi mai mici, ba chiar Turcia ar avea de câștigat pe termen lung de pe urma unei relații de cooperare cu Armenia. Edificarea, pe baza unui acord tripartit Ankara-Erevan-Baku, a unui coridor direct pe teritoriul armean (Zangezur) dinspre Turcia către noul port azer de la Alat, la Marea Caspică, ar ajuta nu doar exporturile turcești către Asia Centrală, ci și dezvoltarea economiilor armeană și azeră. Adică, Turcia ar putea deveni protectoare și beneficiară pe termen lung a stabilității și dezvoltării în tot Caucazul de Sud, mai ales dacă schemele de cooperare ar include Georgia și Iranul. O astfel de ambiție ar trebui să călăuzească politica din regiune a unei Turcii decise să fie parte activă în comerțul global.
Ankara a optat însă, cel puțin în ultimii ani, pentru o abordare mai degrabă conflictuală care se vede în incursiunile din Siria, tensiunile cu Grecia, disputele privind zăcămintele de gaze din Mediterana de Est, dosarul Ciprului de Nord, retorica deseori contondentă față de partenerii săi din NATO și, nu în ultimul rând, susținerea afișată pentru Hamas, care ostilizează doi actori importanți din regiune, Israelul și Egiptul. Nici în plan intern situația nu este de natură să încurajeze investitorii – criză economică, un regim cu serioase derapaje autoritare, o justiție suspectată că ar fi controlată politic, un conflict în desfășurare cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan.
Ca și Iranul, Turcia ar putea pierde trenul dezvoltării pe propria mână.
