Războiul din Iran îi dă bătăi de cap Ankarei, care e îngrijorată de criza energetică, un posibil nou val de refugiați și o potențială revoltă a kurzilor. Conflictul arată, totodată, că deși Recep Tayyip Erdoğan se erijează în lider regional în Orientul Mijlociu și Caucazul de Sud, Statele Unite rămân puterea dominantă.
Războiul, un prilej pentru reluarea discursului anti-israelian al lui Erdoğan
La Ankara se simte panica după declanșarea, în dimineața zilei de 28 februarie, a atacurilor americano-israeliene asupra țintelor iraniene. Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a declarat inițial că agresiunea reprezintă „o violare clară a dreptului internațional”. Apoi, după confirmarea uciderii ayatollahului Khamenei, un Erdoğan vizibil emoționat își manifesta public tristețea în legătură cu acea pierdere.
Doar câteva zile mai târziu, pe 3 martie, liderul turc ceda instinctelor de islamist veteran, strigând unei mulțimi adunate la Ankara că atacurile americano-israeliene asupra Iranului sunt rezultatul „provocărilor din partea lobiului zionist”. Turcia, tuna Erdoğan, a „mobilizat toate resursele” pentru a pune capăt acestor frământări înainte ca ele să se răspândească și să învrăjbească „țări prietene”. Toate acestea se adaugă la tensiunile deja cunoscute dintre Ankara și Ierusalim, iritând chiar și opoziția din Israel. Recent, fostul premier Naftali Bennett, care are șanse să recâștige postul la alegerile din noiembrie, a descris Turcia drept o amenințare la adresa Statului Israel ca parte dintr-o „axă emergentă radicală sunită”.
Principalele îngrijorări ale Ankarei: refugiați și energie
Însă trebuie admis că atacurile israelo-americane din Iran complică mult situația din regiune, iar asta se vede foarte bine din perspectiva Ankarei, unde temerea cea mai mare este în legătură cu posibilitatea prelungirii conflictului și a răspândirii sale în afara zonelor deja afectate. Nu întâmplător atât președintele turc cât și ministrul de externe Hakan Fidan au avertizat la unison Iranul că este „incredibil de greșită” strategia sa de a răspunde prin atacarea fără discriminare a statelor din zona Golfului Persic, toate cu populații predominant musulmane sunite. Dacă va duce la extinderea conflictului, „greșeala” Teheranului ar avea efecte grave pe termen lung. La cele peste două milioane de refugiați găzduiți la ora actuală de Turcia, s-ar adăuga probabil mult mai mulți și nu doar dintr-un Iran rămas fără regimul draconic al ayatollahilor, ci și din Afganistan, Pakistan și din alte țări asiatice unde populații întregi privesc spre vest cu speranța unei vieți mai bune. Problema cea mai serioasă pentru Ankara pe această temă este că cetățenii turci sunt din ce în ce mai revoltați de presența și presiunea refugiaților pe piața muncii și cea imobiliară, dar și din cauza numeroaselor incidente care apar între aceștia și localnici. În condițiile degradării actuale a economiei turcești și a calității vieții, regimul Erdoğan-AKP nu are nevoie de o reactivare și agravare a chestiunii imigrației.
Complicațiile nu se opresc aici, ci se extind și în alte domenii, în primul rând energia. La ora actuală, Turcia este dependentă de petrolul importat din trei surse principale: Rusia (mai bine de 60% din necesar), Kazahstan și Irak. Iranul nu mai este o sursă de când Ankara a decis să renunțe la schemele prin care eluda sancțiunile americane și europene, cea mai faimoasă fiind cea prin banca Halkbank, iar justiția americană a întrerupt recent ancheta împotriva Turciei pe această speță. Țara se confruntă însă cu presiuni americane și europene din ce în ce mai mari pentru a aplica strict sancțiunile împotriva Rusiei. În plus, alternativa importurilor din zona Golfului Persic, prin strâmtoarea Ormuz, via Bab-el-Mandeb și canalul Suez, este aproape blocată atât de acțiunile actuale ale Iranului, cât și de atacurile rebelilor houthi din Yemen. De câțiva ani buni, aceștia provoacă pagube și, implicit, scumpirea masivă a asigurărilor pentru transporturile prin Bab-el-Mandeb, Marea Roșie și Suez.
Așa se face că petrolul din regiune și mai ales din Arabia Saudită (actualmente 3-4% din necesarul Turciei), dar și importurile de gaze naturale lichefiate (GNL), mai ales din Qatar, sunt practic inaccesibile. În ciuda unor eforturi considerabile de a diversifica resursele în ultimii ani, Turcia rămâne dependentă de importuri de energie în proporție de 70-75% din nevoile ei. În contextul actual, în care doi dintre marii săi furnizori tradiționali, Rusia și Iranul, au devenit paria ai comunității internaționale, Ankara are mari dificultăți în a asigura fluxul necesar pentru funcționarea economiei sale și pentru consumul populației.
Amenințări de securitate: kurzii și rachetele iraniene
Alte complicații ale războiului pentru Turcia au apărut și odată cu avansarea ideii înarmării kurzilor iranieni pentru a porni o rebeliune împotriva regimului islamic. Vehiculată mult în ultima vreme, această ipoteză dă mari dureri de cap nu numai la Teheran, dar și la Ankara, la Damasc, în Regiunea Autonomă Kurdă din Irak sau printre analiștii cu experiență în evoluțiile din Orientul Mijlociu. Iranul este o țară în care majoritatea etnică nominală reprezintă doar în jur de 60 de procente din întreaga populație. Restul este constituit de zeci de milioane de azeri, kurzi, arabi și baluci. În ultimii ani, s-au înregistrat multe episoade tensionate mai ales între azeri și kurzi. Sărbătoarea de Newroz din martie 2025 a fost unul din momentele culminante, marcat de violențe cu puternice reverberații naționaliste. Important de reținut este însă că, deși au existat rebeliuni notabile ale minorităților împotriva autorităților de la Teheran atât înainte cât și după revoluția islamică din 1979, acestea nu au dus și la conflicte majore cu majoritatea etnică nominală din stat. Iranul nu este, din acest punct de vedere, în situația unor state cu o istorie sângeroasă a relațiilor cu minoritățile lor, precum Turcia, Siria sau Irakul din vremea lui Saddam Hussein.
Asta nu înseamnă că nu se manifestă temeri serioase în regiune că un eventual colaps al regimului de la Teheran, care acum are o forță importantă a Gardienilor Revoluției la frontierele cu Turcia, Irak și Azerbaijan, ar putea permite declanșarea unui război civil între mari grupuri etnice. O astfel de evoluție ar afecta inevitabil toate cele patru state. În plus, Turcia se teme că procesul de pace cu PKK, pe care încă îl mai controlează, ar putea fi complet deraiat, iar kurzii ar putea deveni din nou o amenințare la adresa securității sale, posibil deși nu probabil într-o alianță regională.
Mai este apoi chestiunea rachetelor trase de pe teritoriul Iranului către Turcia. Important aici este faptul că ministerelele de externe de la Ankara și Teheran au comunicat imediat și au aplanat suspiciunile legitime din partea turcilor. Prin comunicate de presă, inclusiv via agenția Tasnim, apropiată Corpului Gardienilor Revoluției, partea iraniană a respins public acuzațiile că Iranul ar fi fost implicat în atacurile cu rachete eșuate asupra Turciei, Azerbaijanului și Ciprului, subliniind că „acordă importanță menținerii relațiilor de prietenie cu țările vecine”.
Rachetele respective au fost doborâte de instalațiile Patriot ale NATO. Unii comentatori turci au speculat, fără argumente solide, că răspunsul diplomației iraniene sugera că atacurile ar fi fost de fapt încercări ale unor facțiuni rebele din armata iraniană de a provoca extinderea conflictului. Într-o astfel de logică, ele ar fi putut duce la expunerea la atacuri multiple și, eventual, la colapsul regimului de la Teheran.
SUA spulberă fantezia lui Erdoğan că e lider regional
Detaliile de mai sus ilustrează destul de clar complexitatea situației din Orientul Mijlociu și, în acest context, poziția delicată a Turciei. Lucrurile devin chiar mai complicate atunci când discutăm nu despre Turcia ca țară, ci strict despre regimul care o conduce de peste 24 de ani. Nu demult, guvernul Erdoğan-AKP dădea impresia unei capacități impresionante de proiecție de influență în vecinătatea sa, de la Marea Egee în Caucazul de Sud și de la Marea Neagră în Orientul Mijlociu și unele zone din Africa. Liderul turc părea a profita și de aparenta dezangajare a SUA din Orientul Mijlociu, susținută nu doar la nivel declarativ, ci și prin retragerea trupelor americane din Afghanistan (2020-2021) și reducerea efectivelor din Siria în ultimii ani. Însă toate acestea se dovedesc acum a fi fost doar impresii.
În realitate, Donald Trump folosește cel de-al doilea mandat al său la Casa Albă pentru a acționa exact contrar impresiilor de mai sus. Așa cum elaboram pentru Veridica anul trecut, liderul american a impus la începutul lunii august 2025 un acord de pace între Azerbaijan și Armenia. Acesta a venit la pachet cu inițiativa Rutei Trump pentru Pace și Prosperitate Internațională (acronim în engleză TRIPP) între enclava azeră Nahcivan (la frontiera cu Turcia) și Azerbaijan, prin teritoriul Armeniei. Dincolo de valoarea diplomatică a acestei inițiative, TRIPP promite să fie și profitabilă nu doar pentru firmele americane, azere și armene, ci și pentru cele turcești și europene care vor folosi această rută. Ea leagă de fapt Asia Centrală de Europa, ceea ce explică și sprijinul interesat al Uniunii Europene. Bineînțeles că schema aceasta scoate din jocul regional Rusia și Iranul, fiind și răspunsul occidental, american și european, la avansul Chinei pe coridorul median prin megaproiectul său, Belt&Road. Dar, în același timp, implicarea solidă americană îi arată și lui Erdoğan că nu el face marile jocuri într-o regiune a Caucazului de Sud unde până mai ieri se considera indispensabil.
La fel se petrec lucrurile acum și la sud de Turcia, în Orientul Mijlociu. Chiar dacă a anunțat recent menținerea pe termen nedefinit a unei prezențe militare semnificative în nordul Siriei, la fel ca în nordul Irakului, regimul de la Ankara se confruntă acum cu futilitatea eforturilor sale de a-și impune imperativele la nivel regional. După demonstrația de forță din Iran, este clar că SUA rămân factorul decisiv și în Orientul Mijlociu, inclusiv în relație cu ambițiile sau imperativele de securitate ale Israelului. În acest context devine destul de clar că flexibilitatea demostrată recent a guvernului și justiției americane în cazul Halkbank poate fi interpretată mai degrabă ca un avertisment. Banca risca să fie amendată cu miliarde de dolari pentru încălcarea embargoului impus Iranului de SUA în 2012 și 2013, când tranzacții cu petrol operate prin Halkbank ar fi permis Teheranului, conform acuzațiilor formulate de procurorii americani, finanțarea operațiunilor Hezbollah și Hamas.
Războiul din Iran, parte a unui efort regional mai amplu
Acordul guvernului SUA de a renunța la cazul Halkbank, deși mai are nevoie și de o hotărâre definitivă în instanță pentru a fi valid, pare a semnala disponibilitatea Washingtonului de a cruța momentan regimul Erdoğan-AKP. Dar, cum bine știm în ce-l privește pe Donald Trump, nici acest gest de flexibilitate nu poate fi gratuit. La fel ca și în Caucazul de Sud, ar putea foarte ușor să însemne cooperarea mai strânsă și necondiționată a Turciei pentru realizarea deplină a planurilor Casei Albe și în Orientul Mijlociu. Iar asta include aproape inevitabil renunțarea la obstrucționarea, făcută cu încăpățânare până acum de liderul turc, a megaproiectelor susținute de SUA dar și de Europa, precum India-Middle East-Europe Economic Corridor (IMEC) sau Great Sea Interconnector (GSI). Iar acestea presupun includerea într-o schemă de cooperare regională strânsă, pe termen foarte lung, a Israelului, a puternicelor monarhii arabe din Golful Persic, a Egiptului, a Greciei și Ciprului, cu ramificații benefice pentru Europa via „coridorul vertical” prin Bulgaria și România.
În concluzie, atacurile americano-israeliene asupra Iranului trebuie judecate în context regional pentru a înțelege zona de concentrare maximă a efortului. Judecând pe baza unor analize de lungă durată, toate găzduite de platforma Veridica dar și pentru Institutul Diplomatic Român, se conturează deja destul de clar că este vorba despre impunerea fără compromisuri de către administrația Trump a unei anumite logici regionale de cooperare. Aceasta include toți actorii care vor să fie relevanți dintr-un spațiu mult mai larg, din Europa până în Caucazul de Sud și din Orientul Mijlociu până în India. Obiectivele principale, de anvergură istorică și globală indiscutabilă, par a fi pacificarea durabilă a zonelor de conflict, concomitent cu introducerea Israelului, laolaltă cu firme americane importante, în scheme regionale de cooperare cu rețele globale de profitabilitate. Aceste scheme exclud la ora actuală Rusia, China și Iranul, adică autointitulata „axă de rezistență” față de Occident, dar rămân deschise chiar și pentru actori precum Turcia, care au fost mai degrabă refractari în ce privește participarea. Va fi interesant, deci, să vedem cum va acționa până la urmă Ankara în acest context. Cert este că nu acolo și nici la Moscova sau la Beijing nu se iau deciziile definitorii pentru viitorul regiunii, ca să nu mai vorbim despre Teheran.
