Prăbușirea lirei turcești este, în mare măsură, rezultatul politicilor Ankarei. Sunt politici tributare ideologiei islamo-conservatoare și tendințelor populist-autoritare ale regimului Erdögan, primul care contestă în mod serios viziunea lui Atatürk asupra statului.
La 23 octombrie, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a anunțat că i-a cerut ministrului său de externe să declare zece ambasadori persona non grata, după ce aceștia au cerut eliberarea unui activist întemnițat de ani de zile. Șapte dintre aceștia erau ambasadori ai unor țări membre NATO, inclusiv SUA și puterile UE Franța și Germania. Criza apărută între Ankara și aliații săi, care amenința să fie cea mai severă de la venirea lui Erdoğan la putere, a fost în cele din urmă dezamorsată, dar e relevantă pentru modul în care Erdoğan privește Occidentul.
După retragerea pripită a forțelor SUA și NATO din Afganistan, din ce în ce mai mulți analiști vorbesc și scriu despre vulnerabilitățile Europei și SUA în fața regimurilor nedemocratice și autoritare. Unii chiar cochetează cu ideea că Occidentul ar fi intrat de fapt într-un proces de declin. Totuși, deși evenimentele recente din Afghanistan pot fi interpretate ca simptome ale unei schimbări profunde pe scena internațională, să vorbești despre declinul Occidentului într-o logică a confruntării cu Orientul ridică anumite probleme.
Revenind în Turcia după un an, am constatat că țara își continuă spirala descendentă. Viața devine din ce în ce mai grea și mulți par a fi din ce în ce mai demoralizați.
Turcia se pronunță tot mai insistent în favoarea soluției a două state cipriote și face eforturi să convingă și alte state să recunoască Ciprul turcesc. Recep Tayyip Erdoğan pare să își fi asumat cauza cipriotă pentru a atrage de partea sa electoratul naționalist, în perspectiva alegerilor din 2023.
Occidentul pare să fie pregătit să revină în arena internațională, după ani de zile în care le-a lăsat inițiativa puterilor autocrate – Rusia, China, chiar și un aliat ca Turcia, unde derapajele anti-democratice ale regimului Erdogan sunt tot mai accentuate – și a fost marcat, el însuși, de fractura adusă de politicile administrației Trump și, în ultimul an, de criza pandemică. Turneul diplomatic al președintelui american Joe Biden este un semn al acestei reveniri, atât americane cât și occidentale în general. O mai mare fermitate a Occidentului nu exclude disponibilitatea de a și comunica cu autocrațiile – dar deocamdată nu se poate pune problema unei relaxări a relațiilor.
Aflată sub conducerea partidului conservator AKP din noiembrie 2002, Turcia s-a angrenat în numeroase proiecte de dezvoltare la începutul anilor 2010, prezentate în mod obsesiv publicului ca semne ale creșterii puterii regionale a Turciei. Lăsând deoparte faptul că au un impact nimicitor asupra mediului înconjurător, ele riscă să devină pe termen lung „găuri negre” care vor absorbi neîncetat banii contribuabililor timp de generații întregi.
Una din mantrele articulate în unele cercuri politice şi mediatice în ultimele decenii este că UE nu are o politică externă şi negociează de pe o poziţie inferioară în relaţiile ei externe. Este o afirmaţie greşită.
Prins la mijloc între propriile ambiții și interesele puterilor globale, între provocări interne și politici eronate, actualul regim de la Ankara vorbește și se comportă din ce în ce mai haotic, urmările fiind greu de anticipat în acest moment.
Încă de la apariția internetului și dezvoltarea World Wide Web, în anii 1990, s-a crezut că acestea vor contribui decisiv la democratizarea globală a informațiilor. Și asta au și făcut inițial, demosurile din întreaga lume obținând acces fără precedent la o imensă varietate de informații în toate domeniile gândirii și acțiunii umane. Guvernele și organizațiile interguvernamentale au intrat însă și ele în această arenă digitală, iar instinctul lor a fost acela de a căuta să o controleze.
În noiembrie 2020, guvernul turc a început să promoveze o narațiune despre întoarcerea țării la democrație, domnia legii și drepturile cetățenilor. Dacă privim contextul actual, deloc încurajator pentru Ankara, devine destul de clar că schimbarea de direcție e doar aparentă, iar principalul motiv pentru adoptarea noului discurs este degradarea economiei turcești și, în efect, diminuarea popularității regimului.
Supremația statului turc – și, mai recent, a regimului Erdoğan – în fața cetățenilor este justificată cu ajutorul unor teorii ale conspirației în cheie naționalistă.
Dezinformarea folosește o varietate de tactici de manipulare. Poveștile de dezinformare pot fi create cu ușurință prin combinarea subiectelor provocatoare.
Raportează
