Procesul de pace lansat prin disoluția Partidului Muncitorilor din Kurdistan poate schimba fundamental Turcia, dar doar dacă se vor depăși prejudecăți alimentate timp de un secol.
Brutalitatea poliției, o realitate pentru kurzii care își manifestă identitatea etnică
În seara zilei de duminică, 13 iulie 2025, o familie numeroasă de cetățeni turci de etnie kurdă din Istanbul se întorceau acasă de la un picnic. Pe când treceau cu mai multe mașini prin cartierul Bayrampașa din partea europeană a metropolei, familia au fost oprită de poliție pentru că din vehicule se auzea, poate prea tare, muzică kurdă. Conform relatărilor ulterioare ale reprezentanților organizației civice Asociația Avocaților pentru Libertate (Özgürlük için Hukukçular Derneği, ÖHD), confirmate și de o înregistrare video, grupul a fost abordat violent de către polițiști. Zece kurzi din acel grup au fost arestați, în vreme ce o fată de 14 ani, o femeie însărcinată și mama acesteia au fost eliberate.
Dar tratamentul aplicat de polițiști femeii însărcinate, pe nume Zeynep Zaman, a fost de o sălbăticie incredibilă. Membrii familiei au relatat ulterior că au strigat la polițiști să o lase pe femeie în pace pentru că era însărcinată în 7 luni, dar polițiștii s-au înverșunat. Au lovit-o pe gravidă repetat în stomac, până când placenta s-a desprins și femeia a trebuit să fie supusă de urgență unei operații de cezariană. Atât mama, cât și copilul, sunt acum în spital, la terapie intensivă.
Personal, am fost martorul unor episoade de violență împotriva kurzilor de-a lungul celor douăzeci de ani petrecuți în Turcia. Polițiștii și jandarmii reacționează de multe ori disproporționat atunci când au de-a face cu oameni care ascultă muzică kurdă, mai ales când aceștia dansează pe melodiile dansurilor tradiționale kurde. Am văzut astfel de reacții și atunci când kurzii vorbesc limba lor în prezența autorităților. Dar acum situația este în mod particular sensibilă.
Evenimentul nefericit vine pe fondul celui de-al treilea proces de pace inițiat de autorități cu formațiunea teroristă kurdă PKK, după 40 de ani de lupte de gherilă și peste 40.000 de victime. Iar atmosfera în Turcia este din ce în ce mai tensionată. Există chiar pericolul ca astfel de episoade să ducă la deraierea eforturilor pentru pacificarea societății, cu consecințe greu de calculat atât pentru Turcia, cât și pentru evoluțiile din regiune.
PKK a renunțat la arme deși Ankara nu recunoaște existența minorității kurde
Într-un text publicat de Veridica pe 26 mai 2025, analizam inițierea în februarie a „procesului de pace” dintre statul turc și PKK. Avertizam atunci că, la momentul acela, guvernul condus de președintele Recep Tayyip Erdoğan încă nu făcuse pași concreți pentru a răspunde ofertei reprezentanților kurzi de a depune armele și a dizolva organizația teroristă. Asta în vreme ce partea kurdă și-a ținut până acum promisiunile făcute încă din februarie.
Liderul incontestabil al naționalismului kurd și al PKK, Abdullah Öcalan, lansa pe 27 februarie din insula-închisoare Imralî un apel scris la disoluția și dezarmarea Partiya Karkaren Kurdistane (PKK; Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Apelul a fost primit pozitiv de către liderii organizației, care operează din nordul Irakului, și de către reprezentanții partidului pro-kurd din Turcia, DEM Parti, care a mediat întreg procesul cu autoritățile turcești. Un congres PKK din 5-7 mai a consfințit acceptarea de către organizație a cererilor lui Öcalan. Apoi, la 9 iulie, în primul său mesaj video după 26 de ani de tăcere, fostul lider al PKK a confirmat explicit pentru militanții kurzi că organizația va depune armele pentru că existența kurzilor este acum recunoscută și trebuie făcută trecerea de la violența armată la instrumentele politice în relația cu Ankara. Numai că „existența kurzilor” nu este încă deloc recunoscută de statul turc. Toată legislația și actele oficiale ale Republicii Turcia, încă de la fondarea sa acum mai bine de un veac, nu menționează existența minorităților etnice și se referă la ele exclusiv în termeni eufemistici, inclusiv și mai ales la numeroasa minoritate kurdă. Scopul alegerii acelor termeni a fost tocmai acela ca documentele oficiale să nu poată fi interpretate ca implicând recunoașterea oficială a existenței kurzilor ca minoritate.
Însă, după 40 de ani de luptă împotriva statului turc, PKK a decis să se supună până la capăt liderului Öcalan, renunțând unilateral la violență și adoptând o poziție fermă de actor politic, care urmărește un dialog pașnic cu Ankara. Procesul efectiv de dezarmare a fost inițiat cu un ceremonial în data de 11 iulie, la intrarea în peștera Jasana din provincia Suleymaniah, în nordul Irakului. În mod simbolic, 15 bărbați și 15 femei, toți lideri veterani ai PKK, au depus armele pentru a fi arse pe un rug. La ceremonial, marcat de o solemnitate pe măsura importanței istorice, au mai participat reprezentanți ai serviciului secret turc MIT, ai partidului pro-kurd din Turcia DEM Parti, precum și cei ai gazdei evenimentului, partidul irakian Uniunea Patriotică a Kurdistanului.
Deși nu a fost permisă o transmisie video în direct din motive de securitate, au fost prezenți numeroși jurnaliști și presa a primit ulterior o înregistrare. Militanta Bese Hozat, oficial veteran PKK, declară în filmare următoarele: „distrugem armele prin voința noastră (...) pentru succesul efectiv al procesului de pace. (...) Sperăm că acest pas făcut de noi va aduce pacea și libertatea (...) pentru toți ai noștri, pentru popoarele Turciei și ai Orientului Mijlociu, pentru întreaga umanitate”.
Mizele păcii: stabilitate regională, transformarea republicii turce, apropierea de UE
Președintele Erdoğan a răspuns public chiar a doua zi, pe 12 iulie, la un miting al partidului de guvernământ AKP pe care îl conduce. Declarația sa a fost preluată integral chiar și de site-ul agenției kurde Firat. Am selectat aici câteva propoziții-cheie: „Vom lucra, ca AKP, alături de reprezentanții MHP (aliatul ultranaționalist al AKP la guvernare) și (partidul pro-kurd) DEM Parti pentru a organiza acest proces (de pace) și a-l duce mai departe. (...) Nu mai este nevoie să ne luptăm cu pumnii. (...) Când inimile sunt unite, frontierele dispar. Ca prim pas, vom înființa o comisie în Marea Adunare Națională a Turciei (parlamentul turc) și vom începe să discutăm aspectele legale ale procesului. (...) Monitorizăm îndeaproape predarea armelor (de către PKK)”.
Comisia invocată de președinte ar putea cuprinde câteva zeci de membri reprezentând partidele parlamentare și ar putea avea multiple discuții cu membrii guvernului, dar și cu reprezentanți ai societății civile. S-ar putea discuta chiar și reintegrarea socială și politică a membrilor PKK, solicitată insistent de liderii săi pentru ca organizația să se poată transforma efectiv dintr-o armă de luptă într-un actor politic. Dar pasul așteptat cu sufletul la gură de către toți kurzii și de către toți cetățenii Republicii Turcia este discutarea în parlament a „aspectelor legale ale procesului”, care ar trebui să includă recunoașterea în documente oficiale a existenței kurzilor ca minoritate pentru prima dată în istoria Republicii Turcia. Acesta ar fi adevăratul pas istoric, pentru că ar fi pentru prima dată când Turcia recunoaște legal nu doar minoritatea kurdă, ci toate minoritățile etnice care cândva reprezentau mândria societății otomane multi-culturale. Abia apoi se va putea discuta despre abordarea politică a păcii în adevăratul sens al cuvântului și despre democrație autentică, prin includerea ca atare, și nu prin limbaj eufemistic, a tuturor identităților din Turcia în viața politică a țării.
Finalizarea cu succes a procesului lansat anul acesta ar consolida semnificativ pacea și stabilitatea regională, de care am beneficia cu toții. Probabil că se vor întoarce acasă în Turcia mulți dintre cei care au emigrat în Europa, inclusiv în România, fugind de campaniile statului turc împotriva populației kurde de-a lungul unui întreg secol republican. Democrația turcă, în general, ar putea deveni mai inclusivă și liberală, capabilă să îndeplinească criterii precum cele de aderare la Uniunea Europeană dar și mai credibilă ca partener în relațiile cu alte state și organizații din arena internațională.
Poate fi pacea deraiată de prejudecăți alimentate de stat timp de un secol?
Evoluțiile recente dau motive de optimism, dar trebuie ținut cont de faptul că astfel de procese de pace au mai fost lansate de două ori, în 2009 și 2012. Este adevărat că acum există o diferență, aceea că PKK a inițiat propria dezarmare și disoluție ca organizație armată. Pe de altă parte, rămân în continuare o serie de piedici în societatea turcă în calea soluționării pașnice a conflictului.
Episoade de violență precum cel detaliat în introducerea acestui text pot sabota oricând procesul de pace. Iar majoritatea etnică nominală din Turcia are de înfruntat prejudecăți induse de mai bine de o sută de ani de propagandă de stat împotriva kurzilor. Negarea existenței acestei minorități, care numără aproape 20 de milioane de persoane conform unor estimări neoficiale, a lăsat urme adânci în memoria colectivă de ambele părți.
Rămâne de văzut dacă regimul care conduce țara de mai bine de două decenii va fi capabil să înfrunte structurile ultranaționaliste ale statului profund turc și să ducă astfel la bun sfârșit procesul de pace. Experiențele nereușite din 2009 și 2012 nu oferă prea multe motive de optimism.
