Amenințarea unui război major în Orient s-a redus după ultimul schimb de tiruri Israel – Hezbollah. Extremiști musulmani și israelieni blochează însă pacea în Gaza și soluționarea pe termen lung a disputelor din regiune.
Dacă Partidul Democrat o va nominaliza în august pe actuala vicepreședintă a SUA, Kamala Harris, pentru a candida la alegerile prezidențiale din noiembrie, Donald Trump nu va avea o misiune ușoară.
Sub președinția Rusiei, BRICS se pregătește pentru cel mai mare summit din istoria sa. Organizația care se dorește o alternativă la ordinea economică occidentale nu prea are însă șanse de a o detrona prea curând.
În plin proces de dezvoltare a rutelor comerciale dintre Occident și Orient, Iranul și Turcia, deși plasate strategic între cele două regiuni, riscă să fie ocolite din cauza propriilor politici.
Islamiștii AKP ai președintelui Recep Tayyip Erdoğan au suferit o înfrângere usturătoare în alegerile locale. Se îndreaptă Turcia spre o „resetare” și sfârșitul epocii Erdoğan?
Liderul autoritar al Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a fost reales președinte după victoria în războiul din Nagorno-Karabakh și își poate transforma țara într-un nod energetic și comercial între Asia și Europa.
Prin consolidarea regimului prezidențial în dauna statului de drept și sfidarea partenerilor occidentali, Turcia poate genera instabilitate la Marea Neagră și un val de migranți spre UE.
Turcia a refuzat să condamne atacul Hamas și a criticat Israelul în speranța unor câștiguri electorale pentru islamiștii lui Erdoğan. Interesele regionale ale Turciei vor avea însă de suferit.
La un secol de la fondarea republicii turce, aceasta se îndepărtează tot mai mult de valorile laice care au stat la baza sa, în timp ce naționalismul etno-religios câștigă teren.
Dupa victoria în alegeri, președintele Erdoğan a anunțat că Turcia renunță la blocarea candidaturii Suediei la NATO. De ce a luat această decizie și ce a obținut în schimb?
După ultimele alegeri, Turcia pare hotărâtă să își continue politicile combativ/agresive, în timp ce Grecia e tot mai importantă pentru flancul sud-estic al NATO și securitatea energetică a UE.
Victoria regimului autoritar și conservator al lui Erdoğan este victoria turcilor religioși care s-au considerat oprimați de regimurile republicane laice din ultimul secol.
Recep Tayyip Erdoğan și partidul său, AKP, vor avea parte de cele mai dificile alegeri din ultimii douăzeci de ani. Criza economică, cutremurul din 6 februarie, coalizarea opoziției și posibila mobilizare a kurzilor diminuează șansele lui Erdoğan de a se menține la putere. Sfârșitul epocii Erdoğan nu înseamnă că Turcia va deveni o democrație liberală – dar există șanse ca acest lucru să se întâmple.
Cutremurul din 6 februarie ar putea da o lovitură regimului condus de Recep Tayyip Erdoğan, considerat responsabil pentru că nu s-au respectat normele în construcții și criticat pentru răspunsul greoi la acest dezastru, care i-a afectat în principal pe kurzi și pe alevi. Politica externă a Turciei ar putea fi de asemenea afectată, în condițiile în care cei prezentați de Ankara ca adversari și-au arătat solidaritatea.
Recep Tayyip Erdoğan încearcă să își consolideze regimul forțând o a treia candidatură la funcția președinte. Alegerile generale din această primăvară vor avea loc pe fondul unei crize economice profunde, așa că, pentru a-și spori șansele de câștig, islamiștii apelează la pomeni electorale și sabotarea opoziției. Alegerile au loc într-un an special: se împlinește un secol de când Mustafa Kemal Atatürk a proclamat republica, o republică aflată azi în criză și tot mai îndepărtată de viziunea fondatorului său.
În ultimii ani, Turcia a încercat tot mai mult să își proiecteze puterea în afara granițelor sale, fie că vorbim de Marea Mediterană, cu Ciprul și Libia ca piese cheie în politica Ankarei, de Africa sub-sahariană, Orientul Mijlociu sau Caucaz. Pentru a-și atinge obiectivul, Ankara s-a bazat pe o diplomație deseori agresivă, industria sa de apărare și armată. Această politică va continua și în 2023, iar marile ei mize sunt Ciprul de Nord și energia.
Turcia a bombardat poziții ale kurzilor din Irak și Siria, ca răspuns la atentatul cu bombă de la Istanbul, și avertizează că acesta e doar începutul. O operațiune mai mare în Siria ar ajuta regimul Erdoğan să abată atenția de la problemele economice interne; în plus, ar putea fi și un prim pas spre rezolvarea problemei refugiaților. Rusia, care e prezentă în Siria, ar putea închide ochii la mișcările Ankarei pentru că e interesată să își exporte gazele prin conductele care tranzitează Turcia.
În prima parte a acestui an, Turcia părea a încerca să reducă agresivitatea politicii sale în Orientul Mijlociu și Mediterana de Est. Însă toate aceste eforturi erau înșelătoare. În realitate, regimul de la Ankara nu a renunțat niciodată la elemente cheie din strategia sa agresivă. Recent, a adăugat un alt astfel de element în relația cu Tripoli, ceea ce poate contribui la agravarea situației din Mediterana de Est și Orientul Mijlociu.
Relația dintre Turcia și Grecia este marcată, din nou, de tensiuni, iar declarațiile dure ale Ankarei i-au făcut pe unii observatori să se întrebe dacă, de data aceasta, nu se va ajunge și la confruntări militare. Actuala criză pare însă legată, mai degrabă, de eforturile regimului de la Ankara de a abate atenția de la problemele interne decât de vechea rivalitatea dintre cele două țări.
Turcia amenință cu o nouă ofensivă în Siria invocând pericolul terorismului kurd. Acest pericol pare a fi unul redus în apropierea graniței kurdo-siriene, la Mardin, ceea ce confirmă analizele experților potrivit cărora regimul Erdoğan încearcă, de fapt, să abată atenția de la criza economică cu care se confruntă.
Amenințarea Turciei că va bloca aderarea Suediei și Finlandei la NATO a fost interpretată drept o încercare de a obține concesii de la Occident în contextul crizei economice. Politicile anterioare ale regimului Erdoğan – și chiar cele ale Turciei post-otomane în general – sugerează că Ankara vrea, de fapt, mai mult: să-și impună propriile imperative și percepții asupra aliaților.
Tot mai mulți observatori se întreabă acum dacă liderii turci, în frunte cu Recep Tayyip Erdoğan, sunt capabili de o schimbare. Unele semne indică faptul că acest lucru ar fi posibil, dar analiștii experimentați rămân sceptici, insistând că o revenire a regimului la agenda reformistă din primii săi ani de guvernare (2002-2009) este imposibilă.
Pe fondul unei crize economice tot mai accentuate, Turcia încearcă să refacă legăturile cu vechii săi aliați, după ani de zile în care i-a îndepărtat prin retorică și politici agresive. Ankara trebuie să țină cont însă și de relația sa cu Rusia, în condițiile în care depinde de Rusia în ceea ce privește importurile de energie și produsele agricole și are interese mari legate de turism și comerț.
Descoperirea în ultimii ani a unor rezerve semnificative de gaze naturale în bazinul estic al Mării Mediterane a declanșat o competiție cu posibile implicații pe termen lung nu doar pentru statele care dețin respectivele depozite, ci și pentru suveranitatea strategică a Uniunii Europene.
Atât Grecia cât și Turcia au fost marcate în ultimii ani de crize gestionate de politicieni populiști. În timp ce Atena pare să fi depășit momentul cu ajutorul UE – care a și blocat derapaje periculoase – Ankara continuă să se afunde în criză și să se îndepărteze de Bruxelles.
Prăbușirea lirei turcești este, în mare măsură, rezultatul politicilor Ankarei. Sunt politici tributare ideologiei islamo-conservatoare și tendințelor populist-autoritare ale regimului Erdögan, primul care contestă în mod serios viziunea lui Atatürk asupra statului.
La 23 octombrie, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a anunțat că i-a cerut ministrului său de externe să declare zece ambasadori persona non grata, după ce aceștia au cerut eliberarea unui activist întemnițat de ani de zile. Șapte dintre aceștia erau ambasadori ai unor țări membre NATO, inclusiv SUA și puterile UE Franța și Germania. Criza apărută între Ankara și aliații săi, care amenința să fie cea mai severă de la venirea lui Erdoğan la putere, a fost în cele din urmă dezamorsată, dar e relevantă pentru modul în care Erdoğan privește Occidentul.
După retragerea pripită a forțelor SUA și NATO din Afganistan, din ce în ce mai mulți analiști vorbesc și scriu despre vulnerabilitățile Europei și SUA în fața regimurilor nedemocratice și autoritare. Unii chiar cochetează cu ideea că Occidentul ar fi intrat de fapt într-un proces de declin. Totuși, deși evenimentele recente din Afghanistan pot fi interpretate ca simptome ale unei schimbări profunde pe scena internațională, să vorbești despre declinul Occidentului într-o logică a confruntării cu Orientul ridică anumite probleme.
Revenind în Turcia după un an, am constatat că țara își continuă spirala descendentă. Viața devine din ce în ce mai grea și mulți par a fi din ce în ce mai demoralizați.
Turcia se pronunță tot mai insistent în favoarea soluției a două state cipriote și face eforturi să convingă și alte state să recunoască Ciprul turcesc. Recep Tayyip Erdoğan pare să își fi asumat cauza cipriotă pentru a atrage de partea sa electoratul naționalist, în perspectiva alegerilor din 2023.
Occidentul pare să fie pregătit să revină în arena internațională, după ani de zile în care le-a lăsat inițiativa puterilor autocrate – Rusia, China, chiar și un aliat ca Turcia, unde derapajele anti-democratice ale regimului Erdogan sunt tot mai accentuate – și a fost marcat, el însuși, de fractura adusă de politicile administrației Trump și, în ultimul an, de criza pandemică. Turneul diplomatic al președintelui american Joe Biden este un semn al acestei reveniri, atât americane cât și occidentale în general. O mai mare fermitate a Occidentului nu exclude disponibilitatea de a și comunica cu autocrațiile – dar deocamdată nu se poate pune problema unei relaxări a relațiilor.
Aflată sub conducerea partidului conservator AKP din noiembrie 2002, Turcia s-a angrenat în numeroase proiecte de dezvoltare la începutul anilor 2010, prezentate în mod obsesiv publicului ca semne ale creșterii puterii regionale a Turciei. Lăsând deoparte faptul că au un impact nimicitor asupra mediului înconjurător, ele riscă să devină pe termen lung „găuri negre” care vor absorbi neîncetat banii contribuabililor timp de generații întregi.
Chris a fost directorul meu de studii în programul doctoral la Nottingham Trent University, între 2006 și 2011. Legătura noastră a însemnat multe întâlniri la Nottingham, Izmir, Edinburgh sau București. Chris nu este doar „un mare profesor”, ci și un mare prieten. Asta până ajunge să discute despre politica internațională și, mai ales, despre Marea Britanie și Uniunea Europeană. Cunoaște atât de multe detalii, vădind o atât de vastă experiență (vezi caseta biografică de la final) încât copleșește orice auditoriu. Interviul cu Chris, publicat de Veridica în două episoade, arată pe deplin acest lucru fiind, după părerea mea, cel mai bogat și dens text de presă despre Brexit din media românească și, poate, nu numai. Prima parte a abordat consecințele Brexit pentru economia britanică iar cea de-a doua explorează subiectul mai delicat privind Scoția, Irlanda de Nord și Țara Galilor în context. (Dragoş C. Mateescu)
Chiar dacă, oficial, Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană, Brexitul este un proces care încă nu s-a încheiat, consideră expertul britanic Chris Farrands. El a explicat, pentru Veridica, care sunt impactul și provocările acestui proces în desfășurare.
Una din mantrele articulate în unele cercuri politice şi mediatice în ultimele decenii este că UE nu are o politică externă şi negociează de pe o poziţie inferioară în relaţiile ei externe. Este o afirmaţie greşită.
Prins la mijloc între propriile ambiții și interesele puterilor globale, între provocări interne și politici eronate, actualul regim de la Ankara vorbește și se comportă din ce în ce mai haotic, urmările fiind greu de anticipat în acest moment.
Încă de la apariția internetului și dezvoltarea World Wide Web, în anii 1990, s-a crezut că acestea vor contribui decisiv la democratizarea globală a informațiilor. Și asta au și făcut inițial, demosurile din întreaga lume obținând acces fără precedent la o imensă varietate de informații în toate domeniile gândirii și acțiunii umane. Guvernele și organizațiile interguvernamentale au intrat însă și ele în această arenă digitală, iar instinctul lor a fost acela de a căuta să o controleze.
În noiembrie 2020, guvernul turc a început să promoveze o narațiune despre întoarcerea țării la democrație, domnia legii și drepturile cetățenilor. Dacă privim contextul actual, deloc încurajator pentru Ankara, devine destul de clar că schimbarea de direcție e doar aparentă, iar principalul motiv pentru adoptarea noului discurs este degradarea economiei turcești și, în efect, diminuarea popularității regimului.
Supremația statului turc – și, mai recent, a regimului Erdoğan – în fața cetățenilor este justificată cu ajutorul unor teorii ale conspirației în cheie naționalistă.
Amenințarea unui război major în Orient s-a redus după ultimul schimb de tiruri Israel – Hezbollah. Extremiști musulmani și israelieni blochează însă pacea în Gaza și soluționarea pe termen lung a disputelor din regiune.
Dacă Partidul Democrat o va nominaliza în august pe actuala vicepreședintă a SUA, Kamala Harris, pentru a candida la alegerile prezidențiale din noiembrie, Donald Trump nu va avea o misiune ușoară.
Sub președinția Rusiei, BRICS se pregătește pentru cel mai mare summit din istoria sa. Organizația care se dorește o alternativă la ordinea economică occidentale nu prea are însă șanse de a o detrona prea curând.
În plin proces de dezvoltare a rutelor comerciale dintre Occident și Orient, Iranul și Turcia, deși plasate strategic între cele două regiuni, riscă să fie ocolite din cauza propriilor politici.
Liderul autoritar al Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a fost reales președinte după victoria în războiul din Nagorno-Karabakh și își poate transforma țara într-un nod energetic și comercial între Asia și Europa.
Prin consolidarea regimului prezidențial în dauna statului de drept și sfidarea partenerilor occidentali, Turcia poate genera instabilitate la Marea Neagră și un val de migranți spre UE.
În ultimii ani, Turcia a încercat tot mai mult să își proiecteze puterea în afara granițelor sale, fie că vorbind de Marea Mediterană, cu Ciprul și Libia ca piese cheie în politica Ankarei, de Africa sub-sahariană, Orientul Mijlociu sau Caucaz. Pentru a-și atinge obiectivul, Ankara s-a bazat pe o diplomație deseori agresivă, industria sa de apărare și armată. Această politică va continua și în 2023, iar marile ei mize sunt Ciprul de Nord și energia.
Donații
Veridica.md