Donații
Veridica.md
Recep Tayyip Erdoğan încearcă să își consolideze regimul forțând o a treia candidatură la funcția președinte. Alegerile generale din această primăvară vor avea loc pe fondul unei crize economice profunde, așa că, pentru a-și spori șansele de câștig, islamiștii apelează la pomeni electorale și sabotarea opoziției. Alegerile au loc într-un an special: se împlinește un secol de când Mustafa Kemal Atatürk a proclamat republica, o republică aflată azi în criză și tot mai îndepărtată de viziunea fondatorului său.
Centenarul republicii turce laice, sub semnul guvernării islamiștilor și al derivei tot mai accentuate către autoritarism
Turcia marchează, pe 29 octombrie, un secol de la fondarea republicii de către Mustafa Kemal Atatürk. Anul centenarului găsește însă Turcia tot mai departe de ideea de viziunea de republica parlamentară laică a lui Atatürk. Alunecarea țării spre autoritarism, mai ales după tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016, a culminat cu adoptarea, prin referendumul din aprilie 2017, a sistemului prezidențial. Inaugurat oficial în ianuarie 2018, acest sistem oferă președintelui Republicii puteri aproape nelimitate și necontrolate de vreo altă instituție din stat. În practică, acest aranjament a dus la multiple disfuncționalități și la nenumărate încălcări ale principiilor fundamentale ale unei democrații, fie ea și iliberală. Iar analiza academică recentă are dificultăți în dovedi că Turcia mai este măcar o „democrație electorală”.
Un nou semn că deriva către autoritarism continuă a venit pe 18 ianuarie, când președintele Recep Tayyip Erdoğan a anunțat public că alegerile prezidențiale și legislative vor avea loc la data de 14 mai, deși o astfel de hotărâre nu poate fi luată de șeful statului. Iar problemele nu se opresc acolo. Erdoğan va candida pentru un al treilea mandat de președinte, deși Constituția permite ca o persoană să aibă doar două mandate de câte cinci ani. Soluția găsită de oamenii lui Erdoğan pentru a păcăli sistemul – o soluție care însă nu se sprijină prea bine pe litera legii – este ca alegerile să fie anticipate; în acest fel, Erdoğan ar justifica al treilea mandat spunând că nu l-a dus pe cel de-al doilea până la final.
Deși există argumentele solide împotriva unui al treilea mandat al lui Erdoğan, istoria sugerează că puterea de la Ankara nu va ține cont de ele. În fond, Constituția spune și că președintele țării – și implicit candidații la funcția supremă – trebuie să fie absolvent/ă de studii superioare, dar echipa lui Erdoğan nu a putut dovedi nici până acum fără dubii că acesta a terminat facultatea. O dezbatere publică despre autenticitatea diplomei sale de licență universitară a rămas nerezolvată încă de la alegerea sa pentru prima dată în funcția de președinte, în 2014.
Opțiunea pentru data de 14 mai este justificată de tabăra de la putere în două feluri, unul de natură logistică și celălalt cu greutate simbolică. Primul se referă la faptul că în iunie, când ar fi trebuit să aibă loc alegerile la termenul legal, va fi o sărbătoare religioasă musulmană urmată de vacanța școlară. Acestea ar afecta prezența la vot la un al doilea tur de scrutin la alegerile prezidențiale. Ziua de 14 mai are și o semnificație simbolică pentru că este data la care, în 1950, au avut loc primele alegeri în sistem pluralist, după perioada regimului partidului unic (1923-1950). Iar câștigătorul acelor alegeri, cu peste 50 de procente din voturi, a fost un partid conservator condus de un lider carismatic, Adnan Menderes, pe care Erdoğan îl consideră drept înaintaș de seamă. Zece ani mai târziu, în 1960, avea loc prima lovitură de stat militară ca soluție extremă la ceea ce armata vedea drept corupția și politicile nepotrivite cu statul secular din timpul guvernării conservatoare a lui Menderes, care avea să fie judecat și spânzurat alături de miniștrii săi de externe și finanțe.
Cu popularitatea în scădere din cauza situației economice, regimul Erdoğan mizează pe pomeni electorale și pe sabotarea opoziției
Dincolo de considerentele de natură politică din spatele deciziei de a organiza alegerile cu o lună înainte de termen, puterea ia în calcul și evoluția negativă a economiei și speră să câștige înainte ca situația să devină și mai gravă. Inflația la consum probabil că va crește din nou spre 80 de procente și chiar peste, după o relativă revenire la 65 de procente în decembrie, conform datelor institutului național de statistică, TÜRKSTAT. Calculele unui grup academic independent, ENAG, arată că inflația reală ar fi de fapt mult peste cifrele oficiale în ambele perioade. Cert este că nivelul de trai a scăzut foarte mult în ultimii cinci ani. Investițiile străine s-au redus și ele din cauza mai multor factori, între care inflație, unele politici economice dar și degradarea fără precedent a calității justiției și a situației drepturilor cetățenești. Exporturile, deși pe un trend pozitiv, nu reușesc să contrabalanseze o creștere și mai mare a valorii importurilor de care industria și agricultura sunt dependente. Se adaugă situația din Europa, principala destinație a exporturilor turcești, unde creșterea inflației este acompaniată de scăderea relativă a cererii de produse și o contracție a piețelor, dar și problemele generate de războiul din Ucraina. Economia și nivelul de trai al populației din Turcia suferă iar asta se vede în sondaje, unde coaliția de guvernare AKP-MHP și chiar președintele însuși au scăzut sub rivalii din opoziție în ultimii doi ani.
În acest context, regimul de la Ankara s-a grăbit să ia măsuri care să-i salveze popularitatea. A mărit salariul minim și pensiile în două rânduri și a a eliminat criteriul vârstei la pensionare pentru cei care au intrat în câmpul muncii înainte de 1999, permițând pensionarea mai devreme a peste 2 milioane de oameni. Guvernul a mai adăugat diferite forme de ajutorare pentru nevoiași, acestea incluzând acum facilități fiscale prin care s-au ieftinit împrumuturile, precum și o planificată restructurare a datoriilor. Astfel de măsuri populiste, care în mod sigur vor afecta bugetul și dezvoltarea țării pe termen lung, nu au dus la o mare schimbare în sondaje, coaliția de guvernământ situându-se în continuare puțin sub opoziție. Dar AKP, condus cu mână fermă de Erdoğan, a reușit să rămână în frunte în clasamentul partidelor, atunci când acestea sunt luate separat, în afara coalițiilor din care fac parte. Iar președintele continuă să fie prima opțiune atât timp cât cei care l-ar putea învinge – primarul Istanbulului, Ekrem Imamoğlu, sau cel al Ankarei, Mansur Yavaș – nu au fost încă nominalizați. Mai mult, Imamoğlu, omul considerat drept cel mai serios rival al lui Erdoğan, este la ora actuală asaltat de procese și este posibil să-i fie interzisă definitiv candidatura la alegerile prezidențiale dacă o decizie finală a instanței va fi anunțată până la alegerile din mai.
O altă lovitură importantă dată opoziției ar fi interzicerea partidului pro-kurd HDP. Inculpat de colaborare cu organizația teroristă PKK, cu mulți dintre liderii și membrii săi deja în pușcării și fondurile blocate printr-o decizie a Curții Constituționale din 5 ianuarie 2023, HDP va fi în instanță în 14 martie. În cazul unei decizii a instanței în acest sens, partidul ar putea fi interzis de autorități cu doar două luni înainte de alegeri. Un astfel de deznodământ ar putea fi totuși fatal chiar pentru putere și pentru președintele Erdoğan. Kurzii și sectele religioase alevi, ambele prigonite de generații de către autoritățile turcești, reprezintă un procent important, posibil chiar 15-20 de milioane din masa electorală de peste 50 de milioane. Și, așa cum au dovedit-o la alegerile locale și mai ales la cele din Istanbul, în 2019, ei pot învinge orice candidat propus de regimul actual de la Ankara și chiar pe președinte.
Regimul Erdoğan pare să fi ales autocrațiile în locul democrațiilor. Vor valida turcii, la urne, această alegere?
Elementele de mai sus vor marca contextul și evoluțiile interne din 2023 în Turcia, cu posibile consecințe serioase chiar și pentru regiune. Mizând, din lipsă de alte performanțe, pe cartea naționalismului populist, Erdoğan și echipa sa au contribuit semnificativ nu doar la acutizarea unor probleme interne, dar și la destabilizarea regiunii. Trupele turcești continuă să ocupe teritorii semnificative în Siria și Irak, oficial ca măsură împotriva militanților kurzi de acolo. Acordurile cu Libia, dincolo de susținerea acordată unui guvern de la Tripoli susținut în regiune doar de Frăția Musulmană, fac din Mediterana orientală un spațiu de rivalitate între Turcia și Egipt. Acest lucru afectează proiectele europene, dar și pe cele ale altor actori din regiune, mai ales în ceea ce privește transferurile energetice către continentul nostru. Se adaugă continua agresivitate a Ankarei față de Grecia, la Marea Egee, dar și față de Cipru, din nou în estul Mediteranei. Așa cum am mai avertizat în Veridica, nu ar fi deloc o surpriză dacă panica regimului de la Ankara în legătură cu posibilitatea de a pierde alegerile ar duce anul acesta la gesturi radicale în legătură cu entitatea turcă din nordul Ciprului.
Și atitudinea Ankarei față de Rusia și față de invazia rusească din Ucraina invită la speculații, fiind mai degrabă duplicitară. Puțini analiști au remarcat, de exemplu, faptul că mult-lăudatele acorduri pentru ca Ucrainei să i se permită exportul de grâne prin Bosfor au adus, de fapt, controlul rusesc asupra transporturilor respective chiar în Strâmtori. Rusia nu a avut niciodată o asemenea influență la Bosfor în ultimii mai bine de o sută de ani. Această situație se adaugă la faptul că Turcia continuă să posede sistemele anti-aeriene rusești S-400 deși o costă expulzarea din programul F35 și alte consecințe serioase care subminează coerența alianței occidentale împotriva agresorului rus. Se adaugă dependența în creștere a Turciei de gazele, petrolul dar și tehnologia pentru centrale nucleare, toate venite din Rusia. Moscova și Ankara avansează și în proiectul comun de construcție a unor mari depozite de gaze naturale pe teritoriul european al Turciei. Realizarea unui astfel de proiect ar face din zona respectivă un hub important care ar submina politica occidentală față de Rusia ca furnizor de gaze naturale și ar putea afecta negativ estul Europei, în mod special.
Aceste detalii dar și altele conturează un actor turc cel puțin distant față de imperativele momentului în lumea democrațiilor liberale și a alianțelor unor astfel de democrații. Poate că a venit timpul să fie luate mai mult în serios detalii precum trecutul figurilor de la vârful ierarhiei actuale de la Ankara, marcat de educație și activism politic profund anti-occidentale. Mai în serios ar trebui luate și declarațiile agresive, uneori insultătoare, ale unora din Ankara la adresa europenilor și nord-americanilor. Angajamentul lor în această direcție este exact cartea pe care mizează la alegerile din mai. O mare parte, dacă nu chiar majoritatea alegătorilor turci sunt sensibili la un astfel de naționalism conservator anti-occidental pentru că au fost expuși de generații la o educație de stat în acest spirit. Iar „revoluția lui Erdoğan” în domeniu, începând cu anul 2012, a radicalizat și mai mult ideea de conflict între valorile turco-islamice și restul lumii, mai ales occidentul euro-american.
Mai trebuie avut în vedere că, în prima parte a acestui an, vor avea loc alegeri și în Grecia, și în Cipru, dar și în unele state din Balcanii de Vest, unde este în desfășurare o competiție pentru influență între Turcia, Rusia, China și entități occidentale, inclusiv Uniunea Europeană și Statele Unite. Pe acest fond, marcat și de războiul anti-occidental dus de Moscova în Ucraina, logica conflictului pare nu doar înfricoșător de extinsă geografic dar și dezarmant de simplă. Regimuri autoritare, profund corupte și iresponsabile, se luptă pentru supraviețuire, sacrificând libertățile, prosperitatea și chiar viețile propriilor cetățeni. În regiuni fierbinți, precum estul Europei, Caucazul, estul Mediteranei sau Balcanii de Vest, actorii sunt siliți să aleagă de partea cui se situează. În Turcia, regimul actual dă de foarte mulți ani semne că a ales deja. Vom vedea, la alegerile din mai, dacă alegătorii turci vor opta pentru aceeași tabără sau pentru a se întoarce pe calea democratizării de inspirație occidentală, o țintă acum mai departe ca oricând pentru statul turc.
