Asaltul regimului de la Ankara asupra opoziției a continuat cu arestarea primarului Istanbulului, Ekrem Imamoğlu, pe 18 martie, împreună cu alți peste o sută de oameni. Evenimentul a venit la o zi după ce Universitatea din Istanbul îi anulase lui Imamoğlu diploma de licență, ceea ce îl făcea incompatibil, conform Constituției, pentru a candida la alegerile prezidențiale din 2028. Este vorba despre o campanie mai veche și mai largă a regimului de la Ankara împotriva celor două partide principale de opoziție, CHP și partidul pro-kurd-DEM Parti. Acuzațiile merg de la corupție, mai ales în cazul primarilor aleși ai celor două partide, până la „colaborare cu organizația teroristă”. Eufemismul se referea mereu la PKK, dar acum este asociat și cu orice formațiune politică reprezentând minoritatea kurdă sau colaborând cu o astfel de formațiune.
La alegerile locale din 2024, principalul partid de opoziție, CHP, a obținut victorii semnificative împotriva regimului, inclusiv la Istanbul, Ankara, Izmir și alte orașe importante, umilind chiar candidații nominalizați de putere și aprobați de președintele Erdoğan. Iar acesta nu poate uita. Să ne amintim că, la scrutinul local din 2019, a cerut personal și a obținut reluarea alegerilor la Istanbul, dar acestea au fost câștigate din nou de Imamoğlu.
Arestarea lui Imamoğlu a dus la proteste în stradă, iar reprezentanți ai opoziției au denunțat folosirea justiției în scopuri politice și derapajele anti-democratice ale guvernului. Ministrul turc al Justiției, Yilmaz Tunç, a afirmat că nu poate fi vorba de un dosar politic întrucât sistemul judiciar ar fi independent. Problema lui Tunç e că astfel de cazuri, când politicieni de opoziție sunt eliminați din viața publică cu ajutorul justiției, se tot înregistrează în Turcia de ani buni.
În 2015, atunci când liderul partidului pro-kurd HDP, Selahattin Demirtaș, a declarat la un miting că kurzii nu-l vor sprijini pe Erdoğan să devină dictator, sistemul judiciar din Turcia s-a activat. Demirtaș este și acum încarcerat, deși sunt mai multe decizii ale instanțelor superioare dar și ale Curții Europene pentru Drepturile Omului care impun eliberarea sa.
HDP-ul lui Demirtaș l-a susținut pe Imamoğlu la alegerile locale pentru Istanbul din 2024, ajutându-l să fie reales. Din cauza aceasta acuzațiile la adresa lui de acum includ cooperarea cu o organizație teroristă.
Kurzii oferă pacea, Ankara răspunde cu bombe
La 27 februarie 2025, Abdullah Öcalan, liderul Partidului Muncitorilor din Kurdistan (în kurdă Partiya Karkerên Kurdistanê, PKK), a lansat public chemarea la dezarmarea și disoluția organizației, calificată drept teroristă de Ankara și comunitatea internațională. Lui Öcalan nu i s-a permis să facă acest apel personal, prin mesaj video din închisoarea de pe insula Imrali din Marea Marmara, unde este încarcerat din 1999. Acolo execută sentința pe viață pentru rolul de conducător al campaniei teroriste a PKK timp de 15 ani. În schimb, autoritățile turce au permis unei delegații a actualului partid pro-kurd, DEM Parti (Partidul Democrației și Egalității Popoarelor), să îl viziteze pentru a-i prelua mesajul. Acesta a fost apoi citit la o conferință de presă a liderilor partidului, în fundal fiind fotografia de la închisoare a delegației împreună cu Öcalan.
Abdullah Öcalan a făcut parte din grupul care a înființat PKK în 1978 și a condus organizația teroristă până la capturarea sa, în 1999, angajând-o în 1984 într-un război împotriva Turciei pentru independența Kurdistanului. El a avut mai multe puncte de comandă de-a lungul acelui conflict, cele mai multe în Siria, dar și în Irak, adică în zone predominant kurde din acele țări, dar atacurile teroriste au fost predominant pe teritoriul Turciei. Războiul a durat până aproape de sfârșitul secolului trecut și a făcut, conform statisticilor oficiale, peste 40.000 de victime. Trebuie adăugat și un număr imens de crime extrajudiciare comise de ambele părți, care au presupus și complicitatea autorităților turcești. În noiembrie 1998, Öcalan a elaborat un plan de pace în șapte puncte prin care cerea, printre altele, oprirea atacurilor armatei turcești asupra satelor kurde și garantarea recunoașterii existenței culturii și limbii acestei minorități, precum și o formă de autonomie în cadrul unei Turcii democratice. Niciunul din aceste deziderate nu a fost vreodată împlinit, iar apelul din 27 februarie 2025 face trimitere din nou la ele.
La 1 martie, PKK a răspuns la apelul lui Öcalan printr-o declarație de încetare a ostilităților, iar luna viitoare era programat în Irak un congres al organizației, unde urma să se voteze o rezoluție ca răspuns formal la chemarea liderului. Dar armata turcă a continuat să atace poziții ale PKK în nordul Irakului, la doar două zile de la răspunsul organizației. După două săptămâni, în 15 martie, un comandant veteran al PKK, Cemil Bayik, a anunțat că este imposibil să se organizeze acel congres pentru că ar expune întreaga conducere la atacurile turcești cu avioane de luptă și drone.
Două zile mai târziu, pe 17 martie, un atac aerian a ucis 9 membri ai aceleiași familii kurde în legendara localitate Kobane, din nordul Siriei, acolo unde, în 2015, milițiile kurde, sprijinite și de Statele Unite, au reușit să câștige o importantă bătălie împotriva Statului Islamic. A fost, practic, prima înfrângere majoră suferită de jihadiști; după Kobani, kurzii au reușit să câștige tot mai mult teren și, sprijiniți de coaliția internațională, au sfârșit prin a zdrobi Statul Islamic în Siria.
Comandantul forțelor kurde în bătălia de la Kobane a fost Mazlum Abdi, care ulterior și-a luat supra-numele de „Kobane” și a fost avansat comandant al Forțelor Democratice Siriene (SDF), o organizație dominată de miliția kurdă YPG. Kobane, a condamnat atacul din 17 martie 2025 drept unul împotriva umanității și a chemat noile autorități de la Damasc să ia măsuri pentru ca astfel de incidente să nu se mai repete.
Dar „generalul Mazlum”, cum l-a numit chiar Donald Trump în 2019, nu a fost mereu un militar sirian kurd. Așa cum a recunoscut el însuși, a fost activ în cadrul PKK înainte de 2015, iar unele surse turcești spun că ar fi devenit membru al organizației teroriste încă din 1990. În calitate de șef al SDF, a insistat mereu că această forță și YPG nu au nicio legătură cu PKK. Turcia, însă, consideră YPG drept extensia siriană a PKK. Prin urmare, insistă că apelul lui Abdullah Öcalan la dezarmare și disoluție se aplică și YPG-ului.
Mazlum Kobane a declarat în 28 februarie, la o zi după anunțul liderului PKK, că „nu are legătură cu noi în Siria”, adică nu se adresează și YPG-SDF. De aici pornesc complicații cu anvergură regională, care pun sub semnul întrebării atât procesul de pace al Ankarei cu PKK, cât și postura Turciei față de noul regim de la Damasc, după fuga lui Bashar al-Assad la Moscova. Aflată în epicentrul acestor evoluții, Turcia pare a fi ajuns la o răscruce istorică de drumuri, fiind nevoită să se confrunte cu propriile ambiții și chiar cu unele erori de calcul politic.
Derapajele anti-democratice ale regimului Erdoğan duc la perpetuarea problemelor pe care Ankara le are cu minoritățile
Regimul Erdoğan-AKP sfidează legislația și deciziile finale ale instanțelor atunci când acestea nu satisfac imperativele palatului prezidențial, indiferent dacă este vorba despre instanțe turcești sau internaționale. Cazurile Osman Kavala, Selahattin Demirtaș sunt cele mai sonore în acest sens, dar mai sunt și altele. Toate au primit decizii defavorabile statului turc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sub egida Consiliului Europei, iar Turcia a ales să nu pună în aplicare acele decizii. Este astfel afectată în primul rând credibilitatea Ankarei ca actor în politica internațională și se prea poate ca să avem la un moment dat un nou astfel de episod în cazul lui Ekrem Imamoğlu. Nu este astfel de mirare că aderarea Turciei la Uniunea Europeană este acum o himeră, iar Uniunea, la rândul ei, a adoptat o postură mai degrabă tranzacțională față de Ankara. Relația rămâne importantă pentru securitatea europeană, mai ales în condițiile relativizării evidente a posturii americane față de acest subiect, dar nu mai mult de atât.
Degradarea democrației turcești nu încurajează nici speranțele privind rezolvarea chestiunii istorice a minorităților din această țară, în general, și a minorității kurde în particular. Și de rezolvarea acestei chestiuni depinde nu doar viitorul democratic al Turciei, care continuă să nu recunoască și se nu se comporte ca democrație inclusivă cu zeci de milioane de oameni care nu sunt turci sau musulmani sunni. De recunoașterea și includerea kurzilor ca atare în procesele democratice depinde și forța posturii externe a Ankarei, mai ales față de Irak și Siria, unde kurzii contează.
În nordul Irakului, Bagdadul a fost nevoit să accepte recunoașterea acestei minorități și chiar autonomia ei, ca Regiune Autonomă Kurdă, parte din federația irakiană. Dar prezența PKK în baze din nordul muntos al țării a atras intervenția Turciei. Încă din 1996, Ankara a profitat de slăbiciunea statului irakian după căderea regimului lui Saddam Hussein pentru a dezvolta o rețea de baze militare, puncte de verificare și drumuri securizate pe o fâșie din Munții Kandil. Același scenariu are loc și în nordul Siriei. Pe fondul slăbirii statului sirian în urma războiului civil, forțele SDF-YPG au preluat controlul regiunii predominant kurde din nordul țării și la est de Eufrat. Turcia a răspuns prin înaintarea, la vest de Eufrat, pe o fâșie din teritoriul sirian. Cu ajutorul aliaților săi locali, a reușit să ocupe acea fâșie și să-și consolideze prezența printr-o altă rețea de baze militare, existând informații că Ankara ar dori chiar să extindă această prezență și în alte locații.
Bazându-se pe o astfel de prezență militară extrem de amenințătoare la adresa kurzilor sirieni, Turcia a amenințat repetat că nu va tolera o zonă de autonomie kurdă în Siria, de tipul Regiunii Autonome Kurde din Irak. Ankara a insistat mereu și că SDF-YPG este o extensie a PKK și, ca atare, trebuie să depună armele și să se supună necondiționat noilor autorități siriene. După cum am văzut, liderul militar kurd al SDF-YPG, Mazlum Abdi Kobane, dar și alte persoane cu influență politică la vârful autorității kurde din nord-estul Siriei au refuzat un astfel de scenariu. În schimb, imediat după căderea lui Bashar al-Assad, liderii SDF-YPG au manifestat repetat disponibilitatea de a integra forma de autoguvernare kurdă în noul stat sirian, cu condiția ca autoritățile de la Damasc să recunoască această minoritate și ierarhiile ei instituționale locale.
Se aștepta astfel ca tensiunea să crească în jurul acestor subiecte. Noul lider sirian, Ahmad al-Sharaa, părea prins între ciocanul Ankarei și nicovala rezistenței kurde. În acest context a venit la 10 martie anunțul despre un acord semnat de către „generalul Mazlum” cu al-Sharaa. În formularea detaliată de pe site-ul agenției de știri siriene SANA, acordul stipulează în preambul că forțele SDF vor fi „integrate în instituțiile Republicii Arabe Siriene, subliniind unitatea teritorială siriană”. Formularea, împreună cu cea din articolul 4 al acordului, nu exclude explicit păstrarea structurilor administrative actuale din nord-estul țării, așa cum au fost ele create de autoritatea kurdă în vremea războiului civil. Ar putea avea puterile reduse în cadrul administrației de stat, dar nu eliminate complet. În plus, articolul 2 conține un detaliu care ar putea fi văzut drept extrem de periculos la Ankara: „recunoașterea comunității kurde drept parte integrală a statului sirian, statul sirian garantând dreptul [kurzilor] la cetățenie și toate drepturile constituționale”.
Cuvântul „recunoaștere” este extrem de periculos din perspectiva Turciei pentru că indică exact pasul pe care a refuzat să-l facă față de minoritățile etnice de-a lungul întregii istorii republicane, de mai bine de o sută de ani: recunoașterea existenței unor identități etnice altele decât cea nominală, turcă. Acordul are termen de îndeplinire la finalul acestui an, iar asta a permis regimului de la Ankara să se abțină de la reacții necontrolate. Președintele Erdoğan, ministrul de externe Fidan și alți înalți demnitari turci s-au limitat la a transmite mesajul generic de sprijin pentru unitatea și stabilitatea Siriei. Însă cred că detaliile de mai sus din acord dau fiori în capitala turcă. O Sirie stabilă, dar care recunoaște existența kurzilor, ar face din Turcia singura țară unde există această imensă comunitate minoritară, dar pe care legile sale nu o recunosc.
De la această realitate a pornit problema istorică, nerezolvată, a relației mereu tensionate dintre statul turc și milioanele de cetățeni ai săi de etnii minoritare. Și conflictul armat, cu PKK sau cu diferitele forme de organizare ale kurzilor care au precedat PKK, tot de la această realitate a pornit. Precaritatea și fragilitarea democrației turcești tot din această realitate își trage energiile și, iată, acum se îndepărtează din ce în ce mai mult de criteriile elementare ale unei construcții democratice. Prin arestarea din ultima perioadă a sute de politicieni din opoziție, kurzi și turci deopotrivă, se prefigurează o Turcie care nu mai are prea multe în comun cu vreun model democratic.
Prin agresivitatea cu care tratează chestiunea kurdă, acasă dar și în Siria și Irak, Turcia își subminează credibilitatea ca actor internațional, iar procesul de pace inițiat de Abdullah Öcalan va fi sortit eșecului, ca toate cele ce l-au precedat. Iar acea celebră lozincă ce a călăuzit politica fondatorului Mustafa Kemal Atatürk, „pace acasă, pace în lume”, nu mai are sens pentru majoritatea oamenilor ce trăiesc astăzi în Turcia.
