Turcia se află la o răscruce în evoluția sa ca stat. Regimul care conduce această țară din ianuarie 2002 trece astăzi prin cea mai gravă criză de delegitimizare a autorității, cauzată atât de politica sa internă, cât și de cea externă. Economia și moneda națională, lira, sunt în declin continuu. Agresivitatea pe plan extern nu aduce beneficiile așteptate, în vreme ce relațiile Ankarei cu Uniunea Europeană, principalul partener economic al Turciei, sunt la nivelul cel mai scăzut din istorie. Și relațiile cu Washington-ul par a rămâne la nivelul scăzut din vremea administrației Biden. Iar venirea lui Donald Trump la Casa Albă a adus deja turbulențe care găsesc Turcia mai degrabă nepregătită atât din punct de vedere economic, cât și ca actor regional. Tarifele asupra cărora actualul președinte al SUA insistă vor agrava deficitul comercial turcesc cu exteriorul, iar inițiativele americane în Orientul Mijlociu par a favoriza cooperarea cu Israelul, chiar și împotriva intereselor turcești.
Justiția, principala armă într-o campanie tot mai intensă împotriva opoziției turce
Gravitatea procesului de pierdere a legitimității pentru regimul de la Ankara a devenit evidentă în acest prim semestru al anului 2025. Arestarea în luna martie și continuarea la ora actuală a detenției primarului Istanbulului, Ekrem Imamoğlu, se adaugă unei lungi liste de încălcări ale normelor democratice în Turcia. Începute după protestele din mai-iunie 2013 și continuate după tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016, acestea s-au întețit după transformarea statului în republică prezidențială, începând din ianuarie 2018. Așa cum avertizam la vremea respectivă, Turcia dispărea atunci ca republică parlamentară democratică, devenind un sistem politic în care președintele subordonează toate cele trei puteri în stat: executivul, justiția și legislativul. Mass media, așa-zisă a patra putere într-o democrație liberală, era deja controlată de mulți ani în proporție covârșitoare de către regimul Erdoğan-AKP.
Acum, atenția președintelui se îndreaptă spre opoziție, iar arestarea principalului său rival, Imamoğlu, vine după o campanie mult mai vastă, care nu pare a se opri. Dintre sutele de politicieni arestați în ultimul an, cei mai mulți nu sunt de la principalul partid de opoziție, CHP, ci de la formațiunea pro-kurdă DEM Parti. Majoritatea au fost aleși de către electorat în scrutine parlamentare și locale. În locul acestor câștigători de alegeri locale, guvernul numește „kayyum”, adică persoane din anturajul puterii mandatate cu administrarea primăriilor respective din partea regimului de la Ankara. Sunt peste 150 de astfel de cazuri, cele mai multe în regiunea predominant kurdă din sud-est, dar și la Istanbul și în alte orașe din restul Turciei. Aleșii locali arestați și înlocuiți cu administratori numiți de guvern reprezintă peste 11 milioane de voturi. Reprezentarea acelei populații este deci profund afectată, cu efecte politice impredictibile la ora actuală.
În ultimii ani, prigoana s-a intensificat și împotriva principalului partid de opoziție, Partidul Republican al Poporului, CHP (Cumhuriyet Halk Partisi), partidul fondator al Republicii Turcia. Intensificarea s-a făcut simțită mai ales după ce Ekrem Imamoğlu a câștigat categoric alegerile locale la Istanbul în martie 2019, dar și la repetarea scrutinului din iunie același an, impusă de un Recep Tayyip Erdoğan frustrat cu rezultatul din martie. Alegerile locale din martie 2024 au confirmat trendul general defavorabil puterii, opoziția câștigând clar alegerile la nivel național, cu Ekrem Imamoğlu din nou în postura de campion la Istanbul. Devenind și candidat al CHP cu șanse reale de a-l învinge pe Erdoğan la alegerile prezidențiale programate pentru 2028, Imamoğlu era astfel o țintă sigură pentru regim. Ca primar al Istanbulului, era de foarte mult timp supus, alături de echipa sa, unei campanii susținute de intimidare prin numeroase procese și inspecții la sediul primăriei metropolitane, dar și la sediile primăriilor districtuale conduse de către primari CHP. Au fost arestați chiar și oameni care se făceau vinovați doar de contactarea prin telefon în trecut a unor oficiali deja închiși. Arestarea lui Imamoğlu marchează punctul culminant al acestei campanii, și ea a fost urmată de alte anchete împotriva unor primari CHP și DEM Parti, care au fost și ei reținuți. Actori și alte figuri publice care își manifestă sprijinul pentru cei arestați și pentru protestele masive ce au urmat sunt de asemenea ținta regimului, cei mai vocali și mai cunoscuți pierzând contracte importante pentru proiecte artistice finanțate de către stat.
Rezistența față de regimul Erdoğan, în creștere pe fondul problemelor economice ale Turciei
Dar, în loc să cedeze intimidării crescânde din partea guvernului, opoziția continuă să organizeze proteste în fiecare săptămână, cu participarea a milioane de oameni. Mitingurile organizate de CHP la Istanbul imediat după arestarea lui Imamoğlu au fost urmate de altele la Samsun, Rize și, în 19 aprilie, la Yozgat. Este vorba despre localități unde partidul lui Erdoğan obișnuia să câștige detașat alegerile locale și parlamentare până în 2019, iar de atunci le-a pierdut categoric. Liderul CHP, Özgür Özel, duce astfel mesajul și spiritul opoziției în toată țara, în vreme ce la Istanbul mitingurile continuă la fiecare sfârșit de săptămână.
În general, se simte că populația devine din ce în ce mai curajoasă să se opună conducătorului de la Ankara și partidului său, AKP, alimentând ceea ce s-ar putea dovedi o criză de legitimitate fără precedent. La mitingul de la Yozgat au participat și sute de fermieri care au blocat drumurile din zonă cu tractoare, semnalând astfel nemulțumirile crescânde din agricultură. Domeniul este neglijat de ani buni de guvernul AKP, care a preferat să sprijine în schimb sectoare precum construcțiile și producția de armament, dar se pare că fermierii turci nu mai pot suporta această situație. Prăbușirea lirei, pronunțată după arestarea lui Imamoğlu, ajută exporturile turcești, dar face exporturile mai scumpe. Iar agricultura turcă suferă profund, pentru că are nevoie să importe îngrășăminte, semințe și tehnologie pentru a supraviețui. Și importurile de energie s-au scupit, guvernul majorând recent prețurile la electricitate și gaze atât pentru agenții economici (cu 15-25 procente) cât și pentru gospodării (creștere cu 25 procente la electricitate).
Toate acestea înseamnă dificultăți suplimentare pentru o economie care crește în statisticile oficiale, dar se scufundă în realitate. Piața nu mai crede în datele Institutului Turc pentru Statistică cu privire la rata inflației anuale (38.10% în martie), preferând să ia în considerare cifre mai apropiate de 80 de procente, cum apar în analize ale unor grupuri academice, precum ENAG. Turcia înregistrează și o creștere a deficitului de balanță comercială la aproape 13 miliarde de dolari SUA, adică aproximativ 1% din PIB. Războiul tarifar început de administrația Trump în SUA găsește astfel Turcia într-un moment dificil, iar cei mai vulnerabili sunt fermierii turci. După ani în care s-au mulțumit cu micile ajutoare de stat, mereu insuficiente, se confruntă acum cu falimente despre care presa turcă relatează rar și puțin tocmai pentru că se teme de represalii din partea guvernului. Sunt afectate și afacerile care depind de agricultura locală, precum cele din industriile alimentară și textilă, unele dintre acestea emigrând deja către Europa (inclusiv în România), dar mai ales către Egipt, unde agricultura oferă materii prime precum bumbacul la prețuri și calitate competitive.
Regimul Erdoğan-AKP nu reușește să adopte politici solide de creștere economică și îmbunătățire a calității vieții, părând a fi acum preocupat de menținerea la putere cu orice preț. Campania împotriva opoziției se înscrie în strategia mai largă pentru asigurarea unui al treilea mandat de președinte al liderului actual de la Ankara. Deși ar mai fi trei ani până la alegerile prezidențiale, instituțiile statului par a se mobiliza pentru scenarii alternative. Cum constituția nu permite mai mult de două mandate, problema s-ar fi putut rezolva printr-un amendament constituțional. Însă cele două treimi din voturile din parlament necesare pentru a declanșa un astfel de proces sunt un vis greu de împlinit atât timp cât opoziția are aproape 270 din cele 600 de mandate de parlamentari. Singura alternativă, în afara unei lovituri de stat, ar fi declanșarea de alegeri anticipate și impunerea de către regim a ideii că mandatul prezidențial actual, nefiind dus la îndeplinire, nu poate fi inclus în cele două la care este limitat un candidat. Dar opoziția pune presiune pe putere pentru ca alegerile anticipate să includă și un scrutin parlamentar, nu doar prezidențial, în condițiile degradării accentuate a legitimității actualului guvern.
Eșecul politicii externe: slăbirea alianței cu statele turcice, compromiterea integrării europene, relație rece cu SUA
Pierderea masivă de legitimitate se extinde și în zona politicii externe. Özgür Özel, liderul CHP, a criticat cu vehemență la ultimul miting al opoziției, cel din 19 aprilie de la Yozgat, și politica externă a actualilor conducători de la Ankara, pe care i-a acuzat că au provocat „falimentul politicii externe a Turciei”. Acuzele vin după ce cinci state din Asia Centrală au semnat o declarație comună cu Uniunea Europeană în urma summitului UE-Asia Centrală de la Samarkand, din 3-4 aprilie. Declarația include recunoașterea Ciprului în conformitate cu rezoluțiile 541 și 550 ale Consiliului de Securitate ONU, care condamnă ocuparea nordului și impun recunoașterea guvernului grec de la Nicosia drept singurul reprezentant recunoscut internațional al insulei. Din cele cinci state, patru au populații predominant turcice (Kazakhstan, Kirgistan, Turkmenistan și Uzbekistan). Lor li se adaugă Tadjikistanul.
Grav din perspectiva Ankarei este faptul că trei dintre ele (Kazakhstan, Kirgistan și Uzbekistan) sunt state membre ale Organizației Statelor Turcice, înființată în 2009 chiar la inițiativa guvernului condus de Erdoğan. Turkmenistanul are statut de observator în OST. Kazakhstanul a anunțat deja că deschide ambasadă la Nicosia și este de așteptat ca și celelalte patru state să o facă. Un astfel de scenariu va nărui complet ambiția Ankarei de a promova ideea a două state independente în Cipru cu sprijinul statelor turcice. Dincolo de criticile publice extrem de dure venite din partea lui Özgür Özel dar și din partea altor voci din opoziție, episodul a fost primit cu un val de furie și în cercurile naționaliste de la Ankara, care sunt extrem de importante pentru guvern în peisajul politic actual din Turcia. Impresia care domină în acele cercuri este că declarația respectivă este de fapt efectul influenței câștigate de UE în Asia Centrală, unde Comisia Europeană avansează investiții de miliarde de euro în infrastructură, energie și comerț regional. Iar proiectele europene sunt primite cu mai multă încredere decât cele venite dinspre China, Rusia și Turcia, percepute ca incapabile să susțină cu adevărat dezvoltarea regională.
Eșecul descris mai sus se adaugă la cel în relația directă cu UE. Recent, membrii comitetului pentru afaceri externe al Parlamentului European au aprobat la începutul lunii aprilie, după arestarea primarului Istanbulului, un raport care arată că Turcia nu mai este considerată eligibilă pentru a deveni parte din UE din cauza „deteriorării continue a standardelor democratice”. În astfel de cazuri, Comisia Europeană se supune hotărârilor Parlamentului și nu mai are argumente pentru a avansa procesul de aderare cu Turcia, mai ales că și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a reacționat ferm după episodul Imamoğlu. Nu cred că se mai pune nici problema continuării negocierilor pentru modernizarea uniunii vamale UE-Turcia cu un regim care subminează grav statul de drept, independența justiției și drepturile cetățenești. Trebuie avute în vedere și permanentele amenințări din partea Ankarei la adresa Greciei și Ciprului, precum și la adresa unor proiecte de interes european care includ Grecia și Ciprul, precum India-Middle East-Europe Economic Corridor (IMEC) și Great Submarine Interconnector (GSI), despre care am scris în altă parte.
Contrar așteptărilor unora, o astfel de agresivitate va împiedica cu siguranță Turcia să participe cu drepturi depline și la mecanismul UE de apărare. Includerea în programul de 150 de miliarde euro Security Action for Europe (SAFE) necesită un acord de securitate bilateral al UE cu Turcia, la fel ca și cu Marea Britanie. Dar acesta ar fi supus la vot în Consiliul de Miniștri ca o decizie sub incidența pilonului doi, al politicii comune de securitate, unde trebuie susținere unanimă. Cu siguranță Grecia și Ciprul, dar și alte state, se vor opune unui astfel de acord cu Turcia. Mai rămâne posibilitatea unui acord direct între Comisia Europeană și ministere de resort din Turcia privind participarea unor firme turcești la diferite contracte de apărare. Adică nu statul turc, ci doar firme turești selectate de Bruxelles și de statele membre ale UE ar putea fi implicate într-o astfel de colaborare, ceea ce ar necesita doar o majoritate calificată, ușor de obținut, în Consiliul de Miniștri.
Nici în relația cu Statele Unite nu putem vorbi despre mari succese ale politicii turcești. Așa cum indicam într-un alt material pentru Veridica, administrația Trump are ca obiectiv finalizarea procesului acordurilor Abraham, pe care chiar actualul președinte l-a inițiat în 2020. Iar politica Ankarei merge pe alocuri împotriva acestui obiectiv și împotriva intereselor principalului aliat al SUA în regiune, Israelul. În plus, Israelul dar și SUA sunt implicate, direct și indirect, și în proiectele IMEC și GSI menționate mai sus. Dacă guvernul turc nu va înțelege la rândul său aceste mize și va alege să continue șicanele la adresa partenerilor regionali, va sfârși probabil prin a irita un președinte american capabil, după cum am văzut, de surprie neplăcute chiar și pentru cei mai vechi parteneri ai SUA.
Tensiuni în creștere și provocări tot mai mari pentru guvernarea de la Ankara
Evoluțiile din ultimele luni din Turcia par astfel să indice provocări profunde pentru guvernul care conduce de decenii această țară. Acum se confruntă cu ceea ce se conturează tot mai clar drept o criză serioasă de legitimitate, atât pe plan intern, cât și extern. Pe acest fond, populația pare a începe să înțeleagă, într-o proporție din ce în ce mai mare, că miza nu este doar a opoziției, ci a întregii țări, confruntată cu neajunsuri, injustiție și abuzuri din ce în ce mai grave.
Guvernul răspunde cu arestări, aproape 2.000 de oameni fiind reținuți doar de când au început protestele masive în legătură cu soarta primarului Istanbulului, care este și candidatul opoziției la alegerile prezidențiale. Sunt atât de mulți, încât procesele au fost grupate pe grupuri. Un prim proces, pentru primul grup, de 189 de oameni, a început vineri la Istanbul. Printre acuzați sunt studenți, avocați, dar și jurnaliști care relatau despre proteste. Urmează și alte grupuri, dar dosarele sunt generice și nu conțin acuze clare, concrete și individualizate. Regimul permite astfel continuarea unei tradiții infame din justiția turcă: legi vagi sunt abuzate de procurori și judecători care acționează în linia ideologică a guvernului și nu cu respectarea literei și spiritului legilor. Statul de drept, așteptat de generații de turci, nu va fi instituită nici de acest guvern, de unde și tensiunea care crește între acesta și o populație tot mai dispusă să lupte pentru drepturile sale.
În jurul acestei tensiuni vor avea loc și următoarele evoluții. Vom vedea dacă, în ceasul al doisprezecelea, autoritățile vor alege să răspundă așteptărilor cetățenilor, sau își vor pierde definitiv și ireversibil legitimitatea și sprijinul acestora, cu consecințe greu de imaginat la ora aceasta.
