„A avea un dușman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci și pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când dușmanul nu există, el trebuie construit”. Citatul îi aparține lui Umberto Eco și este parte a eseului “Cum ne construim dușmanul”. Aceste afirmații formează o teorie care se aplică, conform autorului, atât sistemelor totalitare cât și celor democratice.
Șablonul poate fi transpus peste situația existentă în România unde, cel puțin în ultima jumătate de an, am asistat la o intensă ofensivă propagandistică pornită din zona suveranistă și care urmărea construirea unor tipologii de dușmani în direcția cărora să fie canalizată furia și nemulțumirea publică, de altfel legitimă. Tehnica inventării dușmanului, recursul la propaganda vizuală, dar și teme propriu-zise, fac parte și din arsenalul folosit de Rusia în războiul său hibrid împotriva Occidentului, arsenal pe care, în trecut, l-au dezvoltat sovieticii. O astfel de abordare nu este nouă nici în România, ea fiindu-le specifică extremiștilor din secolul XX: legionari și comuniști.
Cine este și cum se construiește dușmanul? Ecouri ale propagandei legionare și comuniste
Construcția dușmanului în perioada campaniei electorale și a celor două tururi de scrutin a fost un proces dual: de continuare a unor teme și tipologii specifice extremei drepte și de realizare, la nivel teoretic, a unor noi inamici, în funcție de evoluția în timp real a campaniei. Astfel, problematicile „clasice” de tipul atacurilor la adresa minorităților sexuale, etnice și religioase, au fost însoțite de linșaje mediatice ostentative a căror țintă o reprezintă contracandidații lui George Simion (și prin extensie Călin Georgescu).
Rețelele sociale, în special Facebook și TikTok, abundă de reprezentări vizuale, atât grafice cât și video, create cu ajutorul inteligenței artificiale, fie prin generarea de material ca urmare a unui input – pornind de la o serie de cuvinte cheie, aplicația produce imaginea sau filmulețul dorit – fie prin bricolarea și recompunerea grafică a unora deja existente. În această privință asistăm la un fenomen istoric fără precedent: orice persoană care dispune de un telefon inteligent poate genera cu ușurință conținut de propagandă vizuală, fără să dețină cunoștințe tehnice sau talent artistic, și îl poate distribui public aproape instantaneu. În trecut, propaganda vizuală presupunea un efort uman și financiar considerabil, care dincolo de cei care lansau ideile implica artiști plastici, tipografi și personal însărcinat cu diseminarea și, în unele cazuri, explicarea în fața publicului a respectivelor lucrări. O altă diferență notabilă adusă de tehnologia modernă este și faptul că, dată fiind ubicuitatea sa, autorităților le este mult mai greu să urmărească și să exercite vreun control asupra acestui tip de activitate.
Adversarul trebuie dezumanizat și demonizat, iar acest lucru nu se vede doar din propaganda vizuală, ci și citind comentariile lăsate de diverse persoane la postările cu conținut politic: „dușmanul poporului și a(l) țării”, concept care are un corespondent identic la sovietici/comuniștii români, „globaliști spurcați”, „hiene și șacali”, „zoaie pușcăriabile” etc. Această demonizare a „dușmanului” nu a fost inventată de cei cărora astăzi le zicem „suveraniști”. Este o tehnică folosită anterior atât de naziști cât și de comuniști, care în mare măsură s-au definit pornind de la „dușmani” care trebuiau îndepărtați (a se citi „eliminați”) în numele poporului și pentru acesta.
Dușmanul este atât extern – în cazul suveraniștilor Uniunea Europeană, lideri care și-au exprimat susținerea pentru candidați europeni, minorități LGBT – cât și intern: candidați, politicieni, instituții (sau persoane strâns asociate cu acestea) și minorități, în special (din nou) cea LGBT. Observăm că, în mare măsură, dușmanul intern este același ca și la comuniști sau naziști.
Dușmanul extern: UE fură resurse și pervertește tineretul, Ucraina a acaparat teritorii ale altor țări și vrea să le atragă în război
Asemenea legionarilor și comuniștilor mai înainte, suveraniștii manifestă o ură puternică față de Occident. Explicațiile din spatele acestei respingeri categorice și, uneori, chiar violentă a unei întregi zone civilizaționale se găsesc în valorile pe care această parte a lumii și le-a asumat și pe care încearcă să le transmită mai departe, de la libertatea individuală sub toate formele sale și până la protejarea proprietății private. Toate cele amintite sunt incompatibile cu credințele dictatoriale ale extremiștilor pentru care obediența oarbă reprezintă condiția de bază pentru a putea fi acceptat și încadrat în rândurile lor.
Prin valorile pe care le promovează, Uniunea Europeană a ajuns să fie unul dintre principalii inamici ai mișcărilor suveraniste și, indirect, al Federației Ruse. Tematicile propagandistice care vizează Uniunea Europeană sunt centrate, în principal, pe două dimensiuni: furtul de resurse din România și comunitatea LGBTQ+. Acestora două le-a fost alăturată însă, cu precădere în ultimele luni, o componentă militaro-războinică, pe fondul ajutorului pe care UE îl oferă Ucrainei.
Toate aceste elemente nu reprezintă o producție autohtonă unicat. Printr-o simplă căutare pe internet observăm că sunt parte a „arsenalului” propagandistic al tuturor mișcărilor extremiste și suveraniste din Europa. Relativa uniformitate tematică ne transmite faptul că este foarte posibil să existe un nucleu din care au iradiat toate aceste narațiuni și nu a fost vorba de o „contagiune”, adică de o preluare din aproape în aproape, de la grupare la grupare. Prin urmare nu este greu de ghicit ce actor statal ar avea interes și beneficiu de pe urma diseminării unor asemenea neadevăruri flagrante.
Printre tematicile propagandistice de bază ale mișcării suveraniste din România, un loc de frunte îl deține, încă de la începutul aniilor '90, Ucraina. Extrema dreaptă românească, indiferent de identitatea politică sub care se prezintă, fie că este vorba despre Partidul România Mare, în trecut, sau de AUR și SOS România în prezent, a dezvoltat o veritabilă obsesie în legătură cu fostele teritorii românești ocupate, în anul 1940, de către Uniunea Sovietică ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Astfel, „recuperarea” Bucovinei de Nord și a Bugeacului constituie o tematică nelipsită din discursul suveranist. Promotorii acestei narațiuni revizioniste și revanșarde „uită” însă să menționeze faptul că România a semnat un Tratat de Pace la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (1947), document prin care, conform dreptului internațional, își asuma pierderea acestor teritorii în favoarea URSS, în timp ce în contrapartidă, aliații recunoșteau nulitatea Dictatului de la Viena și consimțeau reîncorporarea Transilvaniei de Nord în cadrul Regatului României. Contestarea de către suveraniști a actualei ordini europene constituie, pe lângă preluarea flagrantă a narațiunii rusești, un veritabil pericol la adresa stabilității și chiar a integrității teritoriale a României (este suficient să amintim de teza „Ungariei Mari” promovată agresiv de oficiali maghiari din cercul de apropiați ai lui Viktor Orban).
Războiul din Ucraina constituie, începând cu primăvara anului 2022, o altă temă de importanță pentru propaganda suveranistă, care mizează pe teama populației de război. De altfel, această temă este promovată și amplificată puternic de propaganda (pro)rusă în numeroase țări, scopul evident fiind subminarea sprijinului pentru Ucraina. Românilor (și nu doar lor) li se spune că țara va fi atrasă în război și că toți bărbații apți pentru serviciul militar vor fi mobilizați și trimiși pe front.
Narațiunea războiului este legată și de apartenența României la NATO, organizația de apărare colectivă, datorită rădăcinilor sale euro-atlantice fiind percepută de către extrema dreaptă contemporană, asemenea comuniștilor români mai înainte, ca un „instrument” de proiecție „brutală” a influenței civilizaționale occidentale în spațiul central și est-european.
„Păpușarii” externi: George Soros, Maia Sandu și Emmanuel Macron
Nu doar Uniunea Europeană și Ucraina sunt ținte ale suveraniștilor, ci și o serie de figuri internaționale notabile, de la „Bau-Baul” universal George Soros, la coordonatori ai unor organisme internaționale și șefi de stat și de guvern.
În cazul campaniei electorale pentru alegerea președintelui României, printre principalele ținte ale ofensivei propagandistice declanșate de tabără suveranistă s-au numărat președinții Republicii Moldova și Franței, Maia Sandu și Emmanuel Macron, care sunt, ambii, vizați și de propaganda rusească. Cei doi au devenit sinonimi, în retorica suveranistă, cu interferența externă în problemele interne ale României, iar întregul proces „diabolic” s-ar fi realizat sub coordonarea miliardarului american George Soros, el însuși o veche țintă a propagandei rusești și a atacurilor lansate de suveraniști/iliberali/alt right.
Lui Emmanuel Macron i s-a atribuit rolul de „păpușar” din umbră, un adevărat „administrator colonial” al României, suveraniștii considerând că țara a fost mutată din „sfera de influență americană” în cea franceză.
Maia Sandu a fost acuzată – evident că fără a se aduce vreo dovadă – că participă la o fraudă electorală menită să ducă la înfrângerea suveraniștilor. Mesajele suveraniste au ignorat însă cauzele pentru care exponenții acestui curent nu sunt bine văzuți de electoratul din Republica Moldova – promovarea unor mesaje similare cu cele ale Moscovei, care este angajată de câțiva ani în război hibrid împotriva Chișinăului, ostilitatea față de UE (iar integrarea este extrem de importantă pentru moldoveni) și, nu în ultimul rând, atacurile directe contra Moldovei – George Simion s-a pronunțat pentru suspendarea ajutorului pentru această țară.
Prin fixația pentru aceste ținte externe, probabil că suveraniștii români caută și să se racordeze la curentele internaționale, însă prea mult exces de zel îi poate duce uneori în ridicol, așa cum s-a întâmplat cu George Simion când, într-o transmisiune directă din studioul unei televiziuni franceze, a afirmat că Macron este un dictator iar Franța nimic mai puțin decât o autocrație de tipul Iranului. Este foarte posibil ca Simion să se fi gândit că va fi aplaudat de colegii săi de platou, văzuți drept pro-Marine Le Pen, dar chiar și aceștia s-au grăbit să îl ironizeze, iar paralela sa a stârnit un val de reacții negative care s-au răsfrânt, în mod indirect, asupra imaginii internaționale a României.
Dușmanul intern: Curtea Constituțională, Nicușor Dan, Mugur Isărescu, comunitatea LGBTQ+
Inamicul din exterior reprezintă, pentru grupările de extremă dreapta și stânga deopotrivă, un element care constituie o amenințare directă doar atunci când este poziționat într-o relație de colaborare cu dușmanul din țară. Astfel, unul dintre primii inamici ai suveraniștilor nu a fost o persoană, ci o instituție. Este vorba despre Curtea Constituțională a României, cea care, în urma imixtiunii rusești în procesul electoral din iarna anului trecut, a invalidat cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Particularitatea acestei noi tipologii introdusă în „pantheonul” de inamici ai suveraniștilor este dată de faptul că deși această instanță este formată din nouă judecători și prin urmare există identități particulare clar definite, este totuși privită și atacată ca și cum ar fi o singură entitate. CCR-ul a căpătat, în retorica propagandistică a suveraniștilor, valențe aproape umane, care o situează pe același palier cu „dușmani” ca Soros și Macron.
Datorită poziției sale moderate și centrată pe susținerea valorilor proeuropene, Nicușor Dan a reprezentat una dintre „țintele” predilecte ale propagandei suveraniste încă dinainte de momentul înscrierii sale în cursa prezidențială. Ocuparea celei de-a doua poziții și prin aceasta calificarea în cel de-al doilea tur de scrutin, a reprezentat momentul declanșării unei campanii propagandistice agresive, menite să altereze imaginea lui Dan în ochii electoratului. Nicușor Dan a fost transformat într-o „marionetă” ghidată de grupul Macron, von der Leyen și Soros; poziționat alături de Klaus Iohannis, Traian Băsescu, Ludovic Orban și Dacian Cioloș; prezentat ca o unealtă a PNL-ului și ca cel care va implica România în războiul din Ucraina.
Actualului președinte al României i-au fost alăturate simbolurile comunității LGBTQ+ și a fost transformat, prin caricaturizare, parodierea numelui și trimiteri la anumite gesturi scoase din context, într-un individ pe cât de respingător, pe atât de limitat intelectual. Această strategie propagandistică, de inversare radicală a trăsăturilor „țintei”, nu este o invenție a suveraniștilor români. Ea a fost utilizată decenii la rând de către serviciile secrete sovietice pentru discreditarea anumitor politicieni sau personalități ale societății civile din țările occidentale.
Apropo de comunitatea LGBTQ+, una dintre temele de bază ale propagandei de extremă dreapta vizează demonizarea și culpabilizarea minorităților – religioase, etnice și sexuale. Pe parcursul perioadei electorale din România nu s-au observat trimiteri la minoritățile etnice sau religioase, dar a existat o abundență de atacuri la adresa persoanelor din comunitatea LGBTQ+. Materialele de propagandă vizuală sunt încărcate de sloganuri de tipul „Tricolorul, nu curcubeul”. De notat că existența unei așa-zise „agende LGBT” prin care Bruxellesul ar încerca să „strice” tineretul în țările membre UE, sau care vor să se integreze, e una din constantele propagandei Kremlinului de ani de zile. Pentru ruși, UE e „Gayropa”, un spațiu unde până și pedofilia a fost/este pe punctul de a fi legalizată.
Chiar dacă suveraniștii au evitat în campanie atacuri directe împotriva minorităților etnice, în special a celei maghiare, ba chiar George Simion a căutat să își asocieze imaginea cu cea a lui Viktor Orban, ei au fost percepuți drept un pericol de către comunitatea respectivă. Maghiarii au votat masiv cu Nicușor Dan.
În sfârșit, în cadrul „bestiarului” de inamici a apărut și guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu. Acesta și-a atras oprobriul suveraniștilor în momentul în care a explicat motivele pentru care moneda națională s-a depreciat în raport cu euro, în perioada cuprinsă între cele două tururi de scrutin.
Poziția moderată a înaltului funcționar public a fost percepută ca una partizană de către suveraniști, care nu s-au limitat doar la etichetări (într-un limbaj suburban), ci au declanșat o întreagă campanie de propagandă vizuală împotriva acestuia, centrată în jurul elementului financiar. Este o strategie care nu poate să nu amintească de accentul pus pe elementul financiar în propaganda anti-semită a extremei dreapta legionare și naziste, o extremă dreapta de care, de altfel, sfera suveranistă este legată atât prin oameni, cât și prin ideile preluate de aceștia – vezi, de pildă, citarea lui Corneliu Zelea Codreanu de către Călin Georgescu și George Simion în plină campanie electorală.
