Armenia: noua frontieră a războiului hibrid

În ultimii ani, alegerile au devenit, mai ales în state unde Rusia are vreun interes, nu doar evenimente politice, ci geopolitice. E un trend confirmat de ping-pongul geopolitic de la alegerile din ultimii ani, din diverse state din zonă. Inclusiv prin România s-a întâmplat, că doar nu putea să ne ocolească valul ăsta de război hibrid modern. Pe lista asta mai sunt și alegerile din Georgia din 2024, cele din Moldova in 2025, sau cele din Bulgaria și Ungaria, organizate ceva mai devreme anul ăsta. În toate, rezultatul alegerilor a avut impact major nu doar intern, ci și legat de poziționarea geopolitică a statului respectiv. Practic, alegerile au devenit și un meci la distanță între UE, care încearcă să apere integritatea democrațiilor, și Rusia, care încearcă să le dea la temelie.

Din fiecare rundă recentă de alegeri organizate prin zonă poți să extragi câte ceva util despre cum se desfășoară războiul hibrid. Asta pentru că, oricât ar fi de creativi oamenii domnului Putin, tot apar niște tipare. Apropo de echipele de la Kremlin, paradoxal, în Rusia ei nu au alegeri competitive reale, dar au mereu emoții electorale. Cum? Păi prin implicarea în diverse rânduri de alegeri prin alte state, care nu au înțeles că, vorba memeului celebru cu Kim Jong Un, alegerile cu mai mult de un candidat sunt periculoase.

Pe lângă războiul hibrid, care parazitează alegerile, în Armenia se petrece o tranziție geopolitică majoră, și pare că istoria a apăsat pedala de accelerație. Mai întâi, în 2018 a avut loc o revoluție democratică de catifea, împotriva regimului oligarhic, la putere de două decenii pe acolo. Apoi, Armenia a pierdut un război și un teritoriu, între 2020 și 2023, când un conflict înghețat de 30 de ani, cu vecinii din Azerbaidjan, s-a încălzit brusc.

Asta a generat și tentativa de desprindere de protectorul istoric al armenilor, Rusia, dar și un proces de realiniere strategică. Armenii au început să caute garanții de securitate de la Occident, să se uite spre vest. S-a ajuns chiar la Casa Albă, unde Trump a mai semi-încheiat un război, în drumul său spre un iluzoriu Premiul Nobel pentru Pace.

După cum vedeți, contextul pe acolo e al naibii de complicat. Pentru mulți oameni, mai ales în țările dezvoltate, geopolitica e o chestie abstractă, precum girafa pentru ardelean, vorba bancului. Pentru armeni, ca popor mic aflat la răscruce de imperii, într-o zonă în care interesele acestora se ciocnesc, e o realitate zilnică, de cele mai multe ori dureroasă.

Armenii trăiesc într-un clește geopolitic continuu de vreo 1500 de ani, fiind divizați între diverse imperii. Întâi au fost bizantini și perși, apoi otomanii i-au înlocuit pe bizantini, iar in final rușii au luat locul perșilor, în tot acest carusel de bătălii și cuceriri. Ei și-au păstrat însă identitatea distinctă, chiar dacă statalitatea a fost de multe ori pierdută. O ancoră majoră a fost biserica, care are 1700 de ani de istorie, din aia documentată, nu bazată pe mituri cu apostoli care au venit prin niște peșteri din Dobrogea.

Cel mai recent viraj major al geopoliticii a început în 2020, cu al doilea război din Nagorno-Karabah, o regiune disputată de armeni și azeri. El a venit pe fondul unei schimbări structurale majore la nivel global, în care ordinea globală bazată pe reguli s-a cam erodat.

Impulsul a fost dat de reducerea implicării SUA în a menține status quo-ului și slăbirea capacității de influență a instituțiilor globale, care au devenit nefuncționale. După venirea lui Trump la Casa Albă în 2017, cu superputerea globală SUA nemaifiind interesată să prezerve ordinea asta globală, pe care tot ea a creat-o, puterile mijlocii au devenit mai ambițioase.

În lumea mai instabilă și tranzacțională creată, aceste puteri mijlocii au avut mai mult spațiu de manevră, inclusiv pentru a încerca să retraseze granițe. Cum marile puteri nu mai încercau să impună regula că nu e ok să faci asta folosind puterea militară, puterile mijlocii au calculat că e un context propice să folosești propria putere, mai ales asupra statelor mici, fără vreun risc major. S-a revenit la vorba veche a lui Tucidide: „Cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie.”

În cazul Armeniei, puterea mijlocie a fost Turcia, protectorul adversarului armenilor, Azerbaidjanul. Împreună, cele două state au profitat de acest context geopolitic, pentru a recâștiga teritoriile pierdute de Azerbaidjan în anii 1990, în precedentul război cu Armenia. Armenia e un stat mic, de doar 30 de mii de kilometri pătrați, de opt ori mai puțin decât România. E și mult mai sărac decât vecinul azer, așa că n-a avut nicio șansă în confruntarea militară. Asta mai ales că protectorul său tradițional, Rusia, care nu a privit cu ochi buni revoluția democratică de la Erevan, din 2018, s-a făcut că plouă.

Miza alegerilor actuale este deci una geopolitică, care implică două procese cheie. Primul e e finalizarea procesului de pace cu Azerbaidjan, care vine la pachet cu normalizarea relațiilor cu Turcia. Pentru asta, Armenia, un stat mic, dar cu istorie mare, trebuie să facă niște compromisuri dificile. Dividendul unei păci cu Azerbaidjanul ar genera însă beneficii enorme, pe termen lung.

Într-un serial SF pe care vi-l recomand, The Expanse, plasat la sute de ani în viitor,  un personaj remarcă amar cum oamenii încă se ucid, în ciuda progresului tehnologic și economic Iată-ne, încercând în continuare să ne croim un viitor mai bun omorându-ne unii pe alții. Poate că asta e lecția și pentru armeni și azeri - la un moment dat trebuie să renunți la tribalism, și să oprești impulsurile mai naționaliste. Progresul și civilizația sunt imposibile cât timp trăiești în conflict perpetuu.

Al doilea proces e tranziția geopolitică, prin desprinderea din sfera de influență rusească și apropierea de Occident. Paradoxal, trauma conflictului poate naște o lume nouă, mai democratică și pro-europeană. Sigur, aici depinde și vestici, și de câtă solidaritate sunt dispuși să arate față de democrație mică și imperfectă, de la periferia continentului. Cu alte cuvinte, poate că din ciclul de evenimente traumatizante prin care Armenia a trecut în ultimii ani, se va putea naște un viitor mai bun pentru armeni.

Revoluția de catifea din 2018

În 2018, Armenia părea un stat mic, cu o istorie mare, dar traumatizantă, și care era condamnat să rămână blocat într-un ciclu de dominație politică a oligarhilor locali, care controlau jocul și blocau un viitor mai bun pentru armeni politic și în sfera de influență rusească.

Politic, între 1998 și 2018 Armenia a fost dominată de clanuri venite din Karabah, care și-au tras legitimitatea simbolică și electorală din conflictul înghețat din zona respectivă și au creat un regim oligarhic, cu corupție în floare și cu legături profunde economice cu rușii.

Apropo, în zona asta complicată a Caucazului de Sud, și numele au încărcătură și semnificație Internațional zona se cheamă Nagorno-Karabah, adică Karabahul de munte, dar mulți armeni preferă denumirea de Arțah pentru regiune, după numele istoric al provinciei din regatul Armeniei de acum 2000 de ani.

În perioada oligarhică, mai ales după anul 2000, rușii au preluat resurse și sisteme cheie, în contul datoriilor istorice acumulate de statul armean către ruși. Practic, pentru că nu putea plăti facturile pentru gazele sau combustibilul nuclear importat, oligarhii de la putere au făcut o schemă tip active contra datorii. Corupția internă a uns acest mecanism, în care s-a amanetat controlul strategic pe diverse sectoare strategice, mai ales în infrastructură, inclusiv electricitate, gaze naturale și căi ferate. Așa s-a ajuns ca Gazprom să dețină toate rețelele de gaz din Armenia, inclusiv cea care merge spre Iran, singurul potențial concurent pentru ruși la importul de gaze.

Nu a ajutat nici măcar faptul că Armenia are o diasporă globală puternică, cu o populație mai mult decât dublă decât cea din țară, de 3 milioane de oameni. Ea numără undeva între 7 și 10 milioane de persoane, răspândite pe glob din Rusia până în Franța și SUA. Regimurile succesive din acea perioadă nu au știut să folosească acest soft power, deși doar în California se estimează că sunt câteva sute de mii de oameni de origine armeană, inclusiv faimoasa familie Kardashian. Ce-i drept, au venit mulți bani de afară în Armenia, de la diaspora bogată și donatori, dar o mare parte a fost sifonată de elitele corupte, neproducând bunăstare pentru grosul populației.

Părea un ciclu fără sfârșit, din care Armenia nu prea putea să iasă. Doar că istoria nu a stat pe loc. Un prim moment care a zguduit lucrurile a fost revoluția de catifea antisistem din 2018. Armenii s-au ridicat împotriva regimului corupt și a relativei stagnări economice, resentimentele la adresa elitei corupte ieșind la suprafață. Revolta a fost și pentru a apăra firava democrație armeană, care era sub presiune.

Declicul a fost decizia președintelui Serj Sargsian, și el partea a clanurilor din Karabah, fiind născut în capitala enclavei, Stepanakert, să candideze ca prim ministru. Asta deși promisese că nu o va face. Era o șmecherie a la Putin. În 2015 se schimbase constituția, iar regimul trecea de la unul semiprezidențial, în care președintele era puternic, la unul parlamentar, în care prim-ministrul devenea figura cheie. Practic, Sargsian încerca să rămână la butoane în continuare, prin rocada asta.

În aprilie 2018, când parlamentul controlat de partide fidele lui a votat pentru alegerea sa ca prim-ministru, lumea a ieșit în stradă. Și nu de bucurie. Furia populară a avut un lider - fostul jurnalist Nikol Pașinian. Nu era prima oară când participa la proteste. În 2008 armenii protestaseră după alegerile prezidențiale, câștigate de același Sargsian, iar Pașinian a anchetat de autorități, pentru participarea la respectivele manifestații. S-a ascuns de poliție până în iulie 2009, apoi s-a predat autorităților. A stat apoi în închisoare până în mai 2011, când a fost eliberat după o amnistie generală. Din 2012, Pașinian devenise parlamentar, ajungând treptat unul dintre liderii opoziției la regimul oligarhic.

Inițial, Sargsian a refuzat să cedeze. Ba chiar, după o întâlnire scurtă a sa cu Pașinian, liderul protestelor a fost închis iar. Asta a generat însă proteste și mai masive, iar Sargsian a cedat la presiunea poporului și a demisionat, refuzând eternizarea în funcție prin represiune populară. Pașinian a fost eliberat după doar o zi. Lucrurile s-au succedat apoi rapid. Cum parlamentul refuza să-l voteze pe el ca prim ministru, el a amenințat cu declanșarea unei greve generale, spunând că pierzătorii revoluției trebuie să cedeze puterea. Majoritatea parlamentară a cedat, iar în mai 2018 Pașinian devenea prim ministru.

Etapa finală a începutului revoluției a fost organizarea de alegeri anticipate în decembrie 2018. Pașinian a forțat organizarea lor, prin demisia din poziția de prim ministru, în octombrie 2018. Asta pentru că nu putea face mare lucru cu un parlament ales în 2017, dominat de partide pro fostul președinte Sargsyan, pe care mulți analiști le considerau și ca fiind fraudate. Alianța politică formată atunci în jurul partidului Contractul Civil, condus de Pașinian, a câștigat fluierând alegerile, cu 70% din voturi, pe fondul optimismului legat de potențialul pentru reforme și transformarea Armeniei. Revoluția anti regimul oligarhic triumfa deci, fără violență.

Tema principală a revoluției a fost desprinderea de regimul corupt și de democratizarea societății. Geopolitica a fost evitată ca temă de discuție, deși revoluția armeană din 2018 părea sincronizată cu aspirații către democrațiile vestice, mai degrabă decât aliniată la autoritarismul rus sub regimul Putin. Rusia nu s-a opus schimbării de regim, deși era clar că nu priveau cu ochi buni evoluția respectivă. Asta poate pentru că Pașinian nici nu a cerut o desprindere netă de Rusia, evitând o antagonizare a rușilor, fiind și el conștient că Armenia era structural dependentă de ruși, atât economic, cât și militar.

E posibil și ca rușii sperau că regimul nou democratic își va rupe singur gâtul, mai ales că se confrunta cu un vecin revizionist în ascensiune, Azerbaidjanul. Calculul inițial al rușilor, că regimul democratic armean va intra în criză din cauza conflictului cu azerii pe statutul Nagorno Karabah, s-a dovedit a fi corect.

Armenia pierde teritorii - Al doilea război din Nagorno-Karabah

După venirea lui Pașinian la putere, au fost organizate întâlniri cu președintele azer Aliev, dar nu s-a ajuns la un acord de pace. Mai mult, în vara anului 2020, lucrurile au degenerat. Liderul armean Pașinian a avut un discurs în care a sugerat că ar susține unirea formală a regiunii contestate cu Armenia. A zis ceva de genul - Arțah este Armenia și cu asta basta. Apoi, în iulie 2020 un mic conflict pe granița dintre cele două state, în nord, aproape de conducta ce duce gaze azere spre Turcia via Georgia, a generat proteste masive de stradă în Azerbaidjan. Oamenii voiau un singur lucru - război și răzbunare.

Azerii profitau și de un context geopolitic favorabil lor, în care trei factori structurali globali le permiteau să încerce să răzbune înfrângerea din precedentul război. Primul era creșterea apetitului turcilor pentru aventuri geopolitice. Sub virajul neotomanist al lui Erdogan, Turcia încerca să se proiecteze ca putere regională, profitând de un al doilea factor structural. Vesticii erau slab implicați în regiune, iar ordinea globală bazată pe reguli și pe ideea de a nu încerca să schimbi granițe prin metode militare, ci prin diplomație și dialog, era și ea suferindă, după ce la Casa Albă venise tranzacționalul Trump.

Turcii puteau deci să îi sprijine militar pe față în acest demers pe aliații lor azeri, fără vreo teamă că Vestul va rupe legăturile cu Turcia, un membru cheie NATO în contextul geopolitic complicat actual. Mai mult, turcii mizau și că UE, care oricum nu prea era considerată o mare putere militară, nu prea va avea multe de comentat. Asta mai ales că acordul UE-Turcia pentru a stopa fluxul de migranți dinspre Orient era proaspăt și putea fi o armă de presiune diplomatică eficientă. Pentru Erdogan era o încurajare și reacția relativ slabă a Occidentului la anexarea Crimeii de ruși de la Ucraina din februarie 2014.

Al treilea factor structural era slăbirea interesului și a puterii Rusiei în regiune, pe măsură ce Azerbaidjanul avea un boom economic bazat pe petrol și gaze, iar Turcia își umfla mușchii prin zonă. Analiștii speculează și că rușii nu prea erau interesați în a ajuta regimul venit la putere la Erevan după revoluția democratică din 2018, ba chiar, cum ziceam, sperau ca un potențial conflict să ducă la revenirea la un regim mai pro-rus.

În lumea asta mai fără reguli, în care mai toate puterile globale și regionale au abandonat orice efort real de menținere a păcii în zonă, practic drumul era deschis pentru azeri, cu sprijinul turcilor, ca să încălzească conflictul înghețat. Practic, dacă vreți, Trump și Putin, concentrați pe alte probleme sau dezinteresați, le-au dat mână liberă lui Aliev și Erdogan.

Așa s-a ajuns la al doilea război din Nagorno-Karabah, un război de 44 de zile, purtat în 2020, cu 6000 de morți. Avem un alt clip pe canal despre asta, scos în 2021, vă recomand să-l urmăriți pentru mai multe detalii și contextul istoric mai detaliat. Războiul s-a încheiat cu o victorie clară a azerilor, care băgaseră bani la greu în armată în astea trei decenii. Bugetul lor pe apărare ajunsese la un moment la o cifră de peste 60% din bugetul total al Armeniei.

Azerii au avut superioritatea tehnologică în conflict. A fost unul dintre primele războaie unde s-a dovedit importanța cheie a dronelor. Dronele turcești Bayraktar TB2 au făcut ravagii, distrugând artileria, tancurile și apărarea antiaeriană ale armenilor, de origine sovietică sau rusească. Azerbaidjanul a avut o coaliție super pestriță în spate. Au primit arme de la turci, care au trimis și mercenari sirieni să lupte de partea azerilor, dar și de la Israel, care consideră Azerbaidjanul un aliat potențial contra Iranului. Asta deși azerii și iranienii sunt șiiți, iar asta teoretic ar trebui să-i unească. Alți aliați surprinzători ai azerilor au fost  Belarus și Ucraina, care le-au vândut arme la greu. Rușii au împăcat și capra și varza - au vândut arme ambelor părți din război.

Conflictul s-a încheiat cu un armistițiu, intermediat de Rusia în noiembrie 2020. Armenii au accept să renunțe la toate provinciile azere din jurul Nagorno-Karabah, pe care le controlau din 1994. Mai mult, deși azerii nu prea au fost încântați, rușii au trimis 2000 de soldați ca trupe de menținere a păcii în enclavă, dar și în coridorul Kachin, care acum rămânea singura legătură fizică între enclavă și Armenia. Situația asta era ideală pentru ruși,  trupele de menținere a păcii în enclavă fiind un mecanism suplimentar de control al situației.

Rusia impusese și ca FSB-ul rusesc să obțină controlul unui eventual coridor care să lege Azerbaidjanul de Turcia prin sudul Armeniei și exclava azeră Nahicevan. Coridorul era cerut insistent de azeri și turci, care erau nevoiți să ocolească prin Georgia pentru comerț, ca să evite teritoriul armean. Armenii se opuneau, de teamă că acest coridor ar putea să izoleze și mai tare Armenia, mai ales dacă nu ar fi fost controlat de armeni. De altfel, declarațiile liderului azer Aliev pe subiect nu erau cele mai reconfortante. În 2021, el amenința că va lua coridorul respectiv cu forța, independent de ce vrea Armenia.

Armistițiul din 2020 a fost unul umilitor pentru armeni, fiind de facto impus de tandemul Putin-Erdogan. Cei doi au bătut palma pe subiect fix pe 7 noiembrie 2020, când Joe Biden era anunțat nou președinte al SUA, iar lumea nu prea avea privirea ațintită asupra Caucazului. După anunțarea armistițiului, în Erevan au avut loc proteste de stradă, lumea nemulțumită atacând parlamentul. Liderul parlamentului, actual ministru de externe, a fost bătut de mulțimea furioasă.

Totuși, guvernul Pașinian a rezistat protestelor, iar liderii armeni nu aveau altă variantă decât să spere că rușii îi vor ajuta să nu piardă controlul asupra enclavei propriu-zise. Armistițiul nu stabilea exact ce se va întâmpla cu enclava, dar în anii următori a devenit mai clar că rușii fie nu puteau, fie nu voiau, să fie un garant de securitate pentru armeni.

În final, la trei ani după finalul războiului din 2020, în septembrie 2023, Azerbaidjanul a preluat controlul asupra enclavei. Toată treaba a început în septembrie 2022, cu atacuri ale azerilor asupra armenilor la graniță, soldate cu 50 de morți. Asta deși liderul armean Pașinian se văzuse la Bruxelles cu liderul azer Aliev cu doar câteva săptămâni înainte. Medierea discuțiilor de pace fusese preluată de UE, care nu a avut însă mai mult succes decât rușii.

Apoi, la final de 2022 protestatari azeri, încurajați tacit de regim, au blocat accesul la enclavă prin coridorul Kachin. Strategia era să exercite presiune pe armeni și liderii locali din Nagorno-Karabah, care să cedeze controlul de facto asupra enclavei.

Inițial, liderii locali din Karabah au susținut că vor rezista oricât e nevoie. Argumentul lor era unul emoțional. Spuneau că identitatea și păstrarea ei sunt mai importante decât resursele și faptul că populația era practic înfometată. Azerii au mizat pe o strategie mai crudă. Ei au blocat accesul populației din enclavă, majoritar armeană, la alimente, combustibili și medicamente. Din iunie 2023 blocada a fost totală. Totuși, liderii locali nu au cedat, ba chiar cei care au sugerat că e nevoie de un compromis au fost înlocuiți de unii mai radicali.

Liderul armean Pașinian a avut o poziție mai nuanțată, acceptând începerea procesului de normalizare a relației cu Azerbaidjan în octombrie 2022. Apoi, în mai 2023, în timp ce blocada era în desfășurare, chiar a sugerat că e gata să recunoască granițele oficiale ale Azerbaidjanul, inclusiv controlul asupra Nagorno-Karabah, dacă va exista reciprocitate din partea azerilor. A fost o declarație foarte controversată intern, unde subiectul cedării controlului enclavei a fost considerat multă vreme tabu și radioactiv politic. Pașinian și-a asumat însă acest cost politic, iar de atunci a repetat această poziție, susținând că e un compromis necesar pentru a ajunge la pace.

Pe termen scurt nu a contat, pentru că azerii au ales calea militară pentru a recuceri complet enclava. Au calculat corect că nimeni nu îi va opri, vacuumul ăla de securitate și lipsa presiunii puterilor globale și regionale favorizând agresorul mai puternic. Rușii erau și ei mai slăbiți decât în 2020, invazia masivă din Ucraina din 2022 neprogresând cum ar fi vrut Putin.

Atacul final a fost pe 19 septembrie 2023. După doar o zi, cu 200 de soldați armeni și vreo 100 de azeri morți, Armenia a ridicat steagul alb și a cerut armistițiu, intermediat tot de ruși. Condițiile au fost unele umilitoare pentru partea armeană. Forțele armate armene din enclavă au fost dezarmate și forțate să plece.

S-a pus apoi problema integrării populației civile armene din enclavă. Azerii au refuzat să ofere orice garanții sau drepturi speciale pentru minoritatea armeană. Asta a generat un exod de populație masiv. Peste 100 de mii de oameni au fugit din enclavă în Armenia. Refugiații au părăsit brusc casele în care trăiseră strămoșii lor de generații, unii neputând lua cu ei nici măcar pașaportul. Peste 200 de oameni au murit în haosul exodului, pe 25 septembrie, când un depozit de la un centru de distribuție de combustibili a explodat.

Trebuie spus că alegerea azerilor de a rezolva lucrurile militar, nu printr-o mediere vestică și un acord de pace oferind garanții pentru minoritatea armeană din enclavă poate fi considerată o tentativă de epurare etnică. De facto, neoferind nicio protecție acelor oameni după integrarea enclavei cu forța în Azerbaidjan, regimul azer i-a forțat pe aceștia să plece din casele și de pe pământul lor. Mai mult, zeci de armeni au murit pe drumul dintre enclavă și Armenia, existând acuzații serioase legate de atrocități comise de azeri.

Subiectul e controversat, la fel ca discuția legată de genocidul făcut de turci asupra armenilor în 1915, și nu există un consens internațional al specialiștilor pe subiect. Nu ajută cauza azeră pe subiect faptul că ulterior cuceririi Nagorno-Karabah, azerii au distrus biserici și cimitire ale armenilor de pe acolo.

Una din concluziile trase de regimul de la Erevan după trauma războiului pierdut din 2020 și a pierderii teritoriale din 2023 a fost că rușii nu mai sunt un partener de încredere și un garant al securității eficient. Armenii s-au simțit trădați de ruși, care nu i-au protejat deloc împotriva atacurilor azerilor. Ca reacție, regimul de la Erevan a început procesul de desprindere geopolitică al Armeniei din sfera de influență rusă.

Adio, dar rămân cu tine? Desprinderea treptată de Rusia

Inițial regimul instalat după revoluția de catifea din 2018 evitase geopolitica și încercase să mențină relațiile cu Rusia. Nici rușii nu prea au încercat să intervină direct prin Armenia sau să strice relațiile cu noua administrație Pașinian. Asta chiar dacă la Erevan se schimbase puterea pro-rusă printr-o revoluție democratică, două cuvinte la care Putin are alergie. Chiar dacă ar fi vrut revenirea opoziției, dominate de foștii oligarhi, la putere, rușii nu au încercat să îi ajute direct.

Au mizat însă că guvernul Pașinian va pierde din legitimitate în timp. Un moment oportun pentru așa ceva a fost războiul pierdut de armeni în 2020. Schema nu a funcționat. Deși au fost proteste de stradă în noiembrie 2020, împotriva armistițiului, considerat umilitor, Pașinian a rezistat la putere. Mai mult, prim ministrul armean a reușit să reziste și când șeful armatei i-a cerut demisia, în februarie 2021, acuzându-l că e vinovat pentru pierderea războiului. În final, șeful armatei, instituție dominată de lideri cu viziune pro-rusă, pe care Pașinian l-a acuzat de încercare de lovitură de stat, a trebuit să-și dea demisia.

Pașinian a dovedit apoi iar că e un politician abil. Și-a dat demisia în aprilie 2021 și a forțat alegeri anticipate parlamentare. Deși era slăbit în urma războiului pierdut și erau destule critici legat de cum administrase criza Covid-19 și economia în general, el a calculat corect că opoziția pro-rusă era în continuare mai nepopulară decât partidul său. La alegerile din iunie 2021, partidul lui Pașinian a câștigat confortabil, cu 54% din voturi. Schimbarea de regim pe care mizaseră rușii a fost ratată, partidul fostului președinte Kocharian, pro-rus asumat, reactivat pentru alegerile alea, venind la distanță mare pe locul doi.

Chiar și după acest moment, Pașinian a continuat echilibrul strategic, iar desprinderea față de ruși nu a accelerat. Militar, armenii au participat în continuare la exerciții comune, precum Zapadul din 2021, care a avut loc în Rusia și Belarus. Mai mult, Armenia a participat cu trupele ale Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) la intervenția din 2022, coordonată de ruși, pentru a proteja regimul din Kazahstan de o potențială revoluție. În mod ironic, Pașinian era chiar președinte al respectivei organizații în anul ăla, președinția fiind rotativă.

Relația s-a degradat semnificativ în la următorul atac militar azer. Armenia a cerut ajutor de la ruși în septembrie 2022, prin intermediul articolului 4 Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO). E practic urmașul mai pricăjit al Pactului de la Varșovia și un echivalent al NATO pentru regiune. Răspunsul a fost un niet răsunător de la Kremlin. Asta deși azerii au ocupat inclusiv vreo 200 de kilometri pătrați din teritoriul armean, în zone strategice.

A fost un semnal clar că rușilor le pasă mai mult de amicii lor autocrați turci și azeri, decât de armenii democrați și săraci, pe care teoretic ar fi trebuit să-i protejeze. Pentru Putin au contat mai mult relațiile economice în dezvoltare între Rusia și Turcia, decât cele cu armenii mici și cam neascultători. Sunt ceva proiecte comune, de la vânzarea de gaze rusești prin Turkstream, la reactorul nuclear construit de ruși la turci sau sistemele antirachetă ruse S400 cumpărate de Erdogan

În frăția asta a autocraților nu a mai contat nici că Turcia și Rusia au totuși interese structural diferite în zonă, sau că turcii au exportat arme la greu către Ucraina. Există și perspectiva că miza pentru ruși e mai degrabă să desprindă Turcia de vest. Asta chiar și cu prețul ridicării oricărei protecții pentru armeni când azerii, încurajați  de turci, au mers all in în conflictul ăsta. Unii analiști spun că rușii erau prea slabi să se opună azerilor ajutați de turci, și dacă ar fi vrut.

Oricare a fost resortul deciziei, a fost o lecție de la Kremlin, pe care autoritățile de la Erevan au privit-o cumva ca pe bomboana de pe colivă a parteneriatului strategic, înțelegând că dependența de Rusia nu mai poate continua în forma de până atunci.

În 2023 relațiile s-au răcit însă aproape complet, după ce rușii iar nu au dat niciun ajutor armenilor contra azerilor. Cei 2000 de ruși din trupele de menținere a păcii nu au făcut nimic să împiedice invazia azeră în Nagorno Karabah, au stat și s-au uitat. Ce-i drept, situația era complicată de faptul că enclava nu era parte din teritoriul recunoscut internațional al Armeniei, deci rușii nu erau teoretic obligați legal să intervină.

Populația și-a schimbat parțial opinia despre ruși, iar pentru prima oară la Erevan au fost scandări critice și la adresa rușilor în timpul protestelor. Pentru unii armeni, Rusia se transforma din protector în dușman, care lăsase mână liberă azerilor să preia controlul asupra Nagorno-Karabah.

Unii analiști susțin că rușii încercau astfel să pedepsească guvernul reformist Pașinian, care începuse deja timid și un mic pivot înspre Vest. Părea că Putin nu a uitat și nici nu a iertat revoluția de catifea din 2018 din Armenia. Prim-ministrul Pașinian a început la final de 2023 să acuze explicit Kremlinul că vrea să răstoarne guvernul. Rusia nu a negat intenția, ba chiar unii oficiali de la Kremlin au avertizat că liderul armean merge pe urmele lui Zelenski Nu a fost o escaladare totală sau o rupere a relațiilor, dar trendul era unul clar negativ.

Prima dependență pe care liderii armeni au încercat să o rupă, ca reacție la răcirea relațiilor, a fost cea militară. În 2023 Armenia nu a mai participat la exerciții militare comune, apoi în februarie 2024 a decis să înghețe activitatea sa în CSTO. Organizația are 6 membri, majoritatea fiind foste republici sovietice din Asia Centrală, fiind creată ca o metodă de proiecție a protecției și influenței Rusiei în zonă. Armenia a refuzat apoi să plătească bugetul de membru în organizație în 2024.

Un alt punct în care armenii s-au desprins de ruși a fost achiziția de armament. Acolo practic Armenia era total dependentă. Rusia avea 96% din importurile militare înainte de 2021. Armenii au început apoi rapid o diversificare a cumpărării de arme, importând din India și Franța, iar armele importate din Rusia reprezintă acum sub 10% din importurile militare.

Pe lângă toate treburile astea concrete, armenii au făcut și schimbări simbolice. Au cerut celor de la UE să creeze o misiune de monitorizare a graniței în 2023, înlocuind simbolic protecția rusească în domeniul ăla. Mai mult, în 2026, soldații ruși care patrulau la granița cu Turcia și pe aeroportul din Erevan au fost retrași, la cererea armenilor. Într-un alt demers simbolic, a fost aderarea la Curtea Penală Internațională pentru care parlamentul armean a votat în octombrie 2023, acordul fiind ratificat în februarie 2024. Practic, asta înseamnă că dacă Putin ar încerca să vină în vizită la Erevan, ar trebui arestat.

Trebuie totuși spus că desprinderea militară nu e completă și mai sunt ceva pași de făcut în direcția asta. Rusia are în continuare o bază militară în Armenia, în care sunt staționați 3500 de soldați. Apoi, în rândul liderilor din sistemul de securitate și cel militar rămâne o simpatie reziduală pentru Rusia și sistemul sovietic, a cărei schimbare va dura. Participarea la CSTO  e doar înghețată, tratatul nefiind încă denunțat complet.

Dacă militar desprinderea pare grea, dar posibilă, să vedem cum stăm, vorba lui Gigi Becali, pe partea economică. Aici, lucrurile par ceva mai complicate. Armenia e în continuare membră a CSI - Comunitatea Statelor Independente. Sunt 8 state din fostul URSS care încă mai activează în organizația asta, care implică și o zonă de comerț liber între membri.

Pentru o comparație legat de cum merge desprinderea economică de ruși, trebuie spus că statele baltice nu au fost niciodată membre CSI, iar Ucraina și Georgia s-au retras, după ce Rusia le-a invadat teritoriul. Moldova a început procedurile de retragere din CSI după invazia Rusiei în Ucraina în 2022, și urmează să plece definitiv în 2027. Armenia nu are încă intenții de a denunța participarea la organizație.

Din 2015 Armenia e parte în Uniunea Economică Eurasiatică (UEE), o piață unică integrată și uniune vamală, creată în jurul Rusiei. Ce-i drept, Armenia a încercat de ceva vreme un echilibru strategic în zona asta, semnând și un parteneriat economic cu EU în 2017. Actul respectiv era însă o versiune diluată a unui acord de asociere negociat în 2013, pe care regimul oligarhic armean a refuzat să-l semneze, preferând să mențină relațiile mai strânse cu Rusia. Oficialii ruși amenință constant în ultima vreme că, dacă Armenia va accelera reorientarea economică spre vest și conexiunile cu UE, va trebuie să denunțe participarea la UEE.

Aici Rusia are niște pârghii economice destul de puternice, iar Armenia e într-o poziție foarte fragilă. Sunt acele dependențe structurale economice, create înainte de 2018, care sunt foarte greu de eliminat și lasă o marja de manevră redusă decidenților armeni. De altfel, prim ministrul Pașinian, deși afirmă aspirațiile europene ale Armeniei, insistă că țara va rămâne în UEE cât timp este posibil, încercând o tranziție cât mai lină.

Să dăm și un exemplu concret, că tot e un subiect dureros acum, și să vorbim un pic dependența energetică a Armeniei de Rusia. Armenia nici nu are vreo resursă internă de hidrocarburi, iar dependența de Rusia e majoră. În 2024, Armenia a importat 2.2 miliarde de metri cubi de gaz din Rusia și vreo jumătate de miliard din Iran. A importat și vreo 400 de mii de tone de petrol și produse petroliere din Rusia, peste 60% din total. Importurile de energie sunt considerate principală vulnerabilitate economică a Armeniei, fiind sursa majoră pentru deficitul lor comercial. 

Armenia are un contract prin care importă gaze din Rusia sub prețul pieței, valabil până în 2032. Oprirea robinetului de gaze ieftine e deci o sursă potențială de șantaj economic pentru ruși. Armenii au și un acord cu Iranul de import de gaze, la schimb cu electricitate, valabil până în 2030. Rușii de la Gazprom dețin însă conducta prin care se importă gazele din Iran, deci practic au monopol pe piață. Iar el unul de lungă durată - Gazprom are în concesiune rețeaua de gaze a Armeniei până în 2043.

Armenia e momentan dependentă de Rusia și pe zona de energie nucleară. Singura centrală nucleară din Armenia, Metsamor, este construită de ruși, cu 2 reactoare de 400 de Megawați inaugurate în 1976 și 1980. Reactoarele au fost închise în 1988, după un cutremur major, căci da, pe lângă toate problemele geopolitice, Armenia e și într-o zonă puternic seismică.

Închiderea reactoarelor și situația groaznică economică de la începutul anilor 90 a dus la ierni în care armenii au stat în frig și beznă. După eforturi, au reușit să redeschidă unul dintre reactoare în 1995. El merge și azi, deși trebuia teoretic închis în 2016, modernizările fiind făcute de compania rusească Rosatom, care asigură și combustibilul pentru funcționare. Durata de viață a fost prelungită succesiv până în 2036. Centrala nucleară e super importantă  pentru Armenia, asigurând 40% din cererea de electricitate și transformând Armenia în exportator net, chiar dacă asta nu rezolvă problema mai gravă cu deficitul de hidrocarburi.

Dacă ne uităm și la care sunt principalii parteneri comerciali ai Armeniei, vedem că nici acolo nu stau lucrurile mult mai roz legat de o potențială desprindere economică de Rusia. Comerțul Armeniei a bubuit post invazia rușilor în Ucraina, crescând de la 8 miliarde de dolari în 2021 la un maxim de 30 de miliarde în 2024. Nu a fost însă ceva organic, ci mai degrabă Armenia, la fel ca multe alte țări vecine cu rușii, au devenit intermediari între Rusia supusă sancțiunilor vestice și Vest.

Firme din Armenia importau produse din Vest sau țări terțe, precum Emiratele Arabe Unite sau China, care nu doreau să facă direct comerț cu Rusia ca să nu încalce sancțiunile vestice. Apoi le trimiteau în Rusia, care era de fapt destinația finală. E un aspect problematic și o metodă de a fenta sancțiunile, scăzându-le eficiența. Era vorba inclusiv de bunuri critice, sau cele care aveau dublă utilizare, fiind descoperite apoi prin echipamente militare rusești distruse în Ucraina.

Reflectând trendul ăsta, exporturile EU către Armenia s-au dublat în 2022. Lucru bun, ai zice. Doar că exporturile Armeniei către Rusia s-au triplat, semn că multe bunuri nu prea au stat în Armenia decât temporar. Asta mai ales că printre bunurile unde comerțul UE Armenia Rusia a bubuit erau produsele chimice, unde traficul s-a mărit de 5 ori, sau hardware IT, unde traficul s-a mărit de 4 ori. UE a inclus firme din Armenia pe listele de sancțiuni, arătând cât de extins are fenomenul. Pentru Armenia a fost un beneficiu economic clar, pe termen scurt, care a generat și un boom logistic temporar, doar că nu e o desprindere reală de Rusia.

Din 2024 încoace Armenia a mai redus volumul acestui trafic, care se vede și în scăderea nivelului total al comerțului, care a ajuns la 21.4 miliarde de dolari în 2025, de la 30 în 2024. Ca un exemplu comic, apropo de impactul comercial al războiului din Ucraina, Emiratele Arabe Unite au devenit al doilea partener comercial al Armeniei. Produsul vândut de armeni este aurul. Armenia a vândut 2 miliarde de dolari de aur în 2025, un sfert din exporturile sale, dar el e de fapt produs în Rusia și doar reexportat pe la armeni.

Rusia rămâne oficial cel mai mare partener comercial al Armeniei, cu 3 miliarde de dolari exporturi (35% din total) și 3.2 miliarde importuri (26%). Mai mult, exporturile spre Rusia au crescut exponențial - în 2016 erau doar 560 de milioane de dolari. În aceeași perioadă, exporturile spre UE au stagnat practic, ajungând de la 629 de milioane în 2017 la 667 milioane în 2025. Per total, comerțul cu spațiul dominat de Rusia (UEE) ajunge la 8 miliarde de dolari, în timp ce cel cu EU e la doar 2.5 miliarde dolari, iar cel cu SUA de abia atinge 0.5 miliarde.

Armenia continuă să aibă un important deficit comercial, cu exporturi de 8.4 miliarde dolari și importuri de 13 miliarde dolari. Mai mult, din alea 8.4 miliarde exportate, doar 4.5 miliarde sunt produse în Armenia, conform statisticilor comerciale. Restul e practic tranzit de bunuri care merg spre Rusia și evită sancțiunile. Mai mult, deficitul ăsta e susținut de bani de la lucrătorii din diaspora, foarte mulți aflați în Rusia, dar și de investiții străine, unde Rusia ia iar partea leului, având aproape jumătate din stocul total de investiții din Armenia.

O altă sursă de presiune economică și dependență este dată de comerțul de cereale și alimente. Pe schema clasică, văzută și în relația Rusia Moldova, atunci când relațiile politice nu merg în direcția corectă, rușii descoperă probleme fitosanitare grave cu produsele alimentare armene, care sunt blocate de a intra pe piața rusească.

Concluzia de parcurs e că, deși parteneriatul istoric cu rușii și încrederea reciprocă par semnificativ erodate, desprinderea de Rusia rămâne un proces dificil pentru Armenia, mai ales pe partea economică. Chiar dacă politic și în zona de securitate desprinderea pare ceva mai ușor realizabilă, iar istoria nu mai e așa de importantă, geografia contează în continuare. Iar asta complică destul de tare procesul de desprindere economică, mai ales că spre deosebire de Moldova, Armenia e mult mai izolată de vest și mai adânc prinsă în orbita economică rusească. E cumva deci firească abordarea reținut pragmatică a autorităților de la Erevan și desprinderea graduală pe care o preferă, mai ales că alternativele sunt limitate.

Totul s-ar putea schimba dacă ar exista însă o resetare și normalizare a relațiilor cu ceilalți vecini, Turcia și Azerbaidjan.

Armenia vs Azerbaidjan & Turcia - e pacea posibilă?

Ca să reseteze cu adevărat lucrurile, inclusiv legat de desprinderea de dependența nesănătoasă de Rusia, Armenia are nevoie să schimbe dinamica cu vecinul cu care tocmai s-a luptat, Azerbaidjan, și protectorul acestuia, Turcia.

Nu e un lucru ușor de făcut, din cel puțin două perspective. Întâi de toate, turcii și azerii sunt pe cai mari în regiune. Cum ar zice Trump, au toate cărțile în mână. Trebuie deci să lase de la ei, chiar dacă negociază acum de pe poziții de forță. Pe cealaltă parte, armenii trebuie să accepte pierderea Arțahului și să definitiveze o pace care multora dintre ei li se va părea nedreaptă.

Astea sunt datele momentului. Turcia e o putere mijlocie întărită, cu aspirații de dominare în regiune și cu dorința de a se conecta cu popoarele turcice din Asia Centrală.  Azerbaidjanul e o autocrație pompată cu bani din petrol și gaze aflată în ascensiune, în timp ce Armenia e slăbită militar, cu Rusia un protector slab și dezinteresat, aflat în dizgrație.

Cu Turcia dialogul armenilor a fost anevoios în perioada recentă. A fost o încercare de dezgheț în 2009, ratată, când moderații care doreau dialog au fost blocați de naționaliști zgomotoși de ambele părți. N-a ajutat nici că tema genocidului din 1915 a rămas un punct mare de controversă între cele două părți. Președintele Erdogan a oferit în 2014 condoleanțe victimelor, dar fără să accepte că a fost genocid, termenul folosit de autoritățile turce fiind cel de tragedie. Abordarea asta nu identifică practic un responsabil și nici nu face diferențiere între victime și făptuitori.

Statul turc în continuare neagă existența genocidului, ba chiar există o agresivitate la adresa celor 34 de state care îl recunosc. Apropo, România nu e, din păcate, unul dintre ele. Au fost scandaluri în 2016 și 2021, când Germania și SUA au recunoscut genocidul. Liderii de la acel moment, Merkel și Biden, a fost certați de Erdogan pentru ceea ce el a numit „distorsionarea istoriei”. Mai mult, ca într-un banc sec de la Radio Erevan, la granița turco-armeană, turcii au făcut o statuie care comemorează un genocid, dar făcut de armeni asupra otomanilor turci.

Liderul armean Pașinian a încercat o atitudine conciliantă pe subiect, având o serie de declarații în 2024 pe tema asta care au fost destul de controversate în Armenia, la o vizită în diaspora armeană din Elveția. „Trebuie să revedem istoria genocidului armean. Trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat, cum l-am perceput și prin intermediul cui l-am perceput. Cum se face că în 1939 nu exista o agendă de recunoaștere a genocidului armean și cum se face că în 1950 a apărut agenda genocidului armean?” Pașinian sugera că una dintre tezele turcilor, că teoria genocidului fusese creată de sovietici ca armă împotriva turcilor, armenii fiind manipulați pe subiectul ăsta de ruși, ar putea fi corectă.

Asumându-și costul politic, Pașinian  abordat subiectul ăsta sensibil pe ideea concentrării pe reconciliere, nu pe resentimente. Logica este de a nu mai insista pe cerințe irealizabile, ancorate în trecutul recent și lamentațiile asociate, pentru a ajunge la un compromis pe temele sensibile în prezent, care să ducă la un viitor mai bun pentru Armenia.

Revenind la relațiile Turcia Armenia, după războiul din 2020, participând la o paradă militară organizată la Baku, Erdogan spunea că Armenia și-a învățat lecția și poate acum e pregătită de pace. Procesul de normalizare a fost apoi redeschis oficial la final de 2021, cu reprezentanți speciali numiți de Turcia și Armenia.

Miza principală în relația bilaterală e redeschiderea graniței, care e închisă din 1993. În plus normalizarea relațiilor ar presupune și reluarea comerțului, oferind acces Armeniei către piața turcă. Armenii ar primi și o rută alternativă la cea prin Georgia și Rusia spre vest și Europa Armenia ar putea fi conectată la coridoare energetice și de infrastructură, de la care e momentan exclusă. Turcia ar obține la schimb un coridor de transport și energetic mai direct spre Marea Caspică și Asia Centrală, mai ales că Erdogan vrea să întărească cooperarea cu lumea turcică, creând și Organizația Statelor Turcice în sensul ăsta.

Deși prim ministrul Pașinian a zis din start că e de acord cu normalizarea fără precondiții, discuțiile au progresat destul de lent. Au fost ceva întâlniri, inclusiv o discuție Pașinian Erdogan în septembrie 2024 la New York, dar și o vizită istorică a lui Pașinian la Istanbul în iunie 2025. Mesajele de la întâlniri au fost optimiste, dar vagi. Asta pentru că totul de fapt depinde decizia azerilor, normalizarea cu Turcia neputând fi atinsă înainte de un acord de pace final Erevan Baku. Turcia e aliniată cu azerii mai ceva ca USR cu PNL în politica românească - dacă azerii nu încheie pacea, nici turcii nu vor deschide granița.

Trebuie spus totuși că pare că discuțiile au mai progresat recent. Vicepreședintele Turciei, prezent la Forumul de la Erevan din mai 2026, a spus că procesul de redeschidere a graniței a trecut dincolo de decizia politică, ajungând la aspecte administrative. Ministrul de Externe al Armeniei a avut un mesaj identic, zicând că la nivel politic relațiile permit ca granița să fie redeschisă. Alți mici pași făcuți au fost simplificare regimului de vize și creșterea frecvenței zborurilor Turkish Airlines pe ruta Erevan Istanbul. În timpul summit-ului Comunității Politice Europene, organizat la Erevan tot în mai 2026, s-a semnat între Pașinian și vicepreședintele turc un memorandum pentru redeschiderea podului Ani, vechi din secolul 11, aflat pe vechiul Drum al Mătăsii, un gest simbolic important. Totuși, decizia finală e politică, iar totul depinde de fapt de cum decurg negocierile Armeniei cu Azerbaidjanul.

Azerii au experimentat o creștere economică imensă în ultimele două decenii. Creșterea asta record, cu o medie de 13% între 2005 și 2014, le-a permis să ajungă să cheltuie pe apărare în 2025 5 miliarde de dolari, adică circa 60% din bugetul total al Armeniei. Victoriile militare din 2020 și 2023 au dat și mai mult curaj azerilor. Ei continuă să ocupe 200 de kilometri pătrați din Armenia, majoritatea pe înălțimi strategice, cuceriți în perioada aia.

În 2023 Secretarul de Stat american Blinken spunea public că e îngrijorat că Azerbaidjanul ar putea încerca să atace iar Armenia. De data asta miza era să cucerească un coridor spre exclava azeră Nahicevan, care ar fi asigurat și legătura directă cu Turcia. De altfel, liderul azer Aliev a mai scăpat public câte o declarație în care Armenia era denumită Azerbaidjanul de Vest și făcuse sugestii că acel coridor ar putea fi obținute pe cale militară.

Spre deosebire de Putin în Ucraina, Aliev s-a oprit însă și nu a încercat o invazie masivă a teritoriul recunoscut internațional ca fiind armean. Majoritatea acțiunilor militare din 2020 și 2023 au vizat teritorii recunoscute oficial ca fiind parte din Azerbaidjan. Chiar și în lumea actuală, cu granițe mai fluide și în care nu mai pare a fi așa tabu să ataci un alt stat când ai o problemă de rezolvat, liderul azer Aliev a refuzat opțiunea asta, probabil și la presiunea vesticilor.

Cum escaladarea militară s-a evitat, au început negocieri de pace noi, în 2024, cu Armenia într-o poziție foarte fragilă. Liderii armeni și azeri s-au acuzat apoi reciproc că nu acceptă compromisuri necesare pentru o pace lungă. Sunt două spețe majore pe care cele două părți nu se înțeleg. Prima e legată de recunoașterea reciprocă a integrității teritoriului. Aici armenii insistă că Armenia trebuie să schimbe constituția, care face referire la Nagorno-Karabah ca un teritoriu pe care armenii aspiră să îl readucă la patria mamă.

A doua vizează crearea acestui coridor dinspre Azerbaidjan către o altă enclavă,  Nahicevan, care apropo, e locul de baștină al clanului Aliev. Caucazul e complicat, doar nu credeați că e o singură enclavă pe acolo, nu? Coridorul ăsta de transport, căruia azerii îi spui Zangezur, are vreo 40 de kilometri. Trece prin sudul Armeniei, prin provincia Siunik, o limbă de pământ care leagă Armenia de Iran. De coridorul ăla sunt interesați și turcii, sperând să mărească potențialul de hub de transport al zonei, dar și să transporte pe acolo hidrocarburi din Asia Centrală și poate și mărfuri chinezești, care să meargă apoi spre vest, către Europa.

Întrebarea cheie devenea, în noul context, dacă poate fi închis ciclul violenței și să se ajungă la un dividend al păcii. Pentru mulți armeni ar fi o pace greu de înghițit, în care trebuie să accepte pierderea încă unei bucăți din ceea ce ei consideră a fi un teritoriu istoric al Armeniei, Arțahul.

Poate că soluția corectă ar fi fost revenirea enclavei Nagorno-Karabah la Azerbaidjan, cu o protecție oferită minorității armene de acolo, ca să nu fie nevoiți să plece în masă peste o sută de mii de armeni din Karabah. Ura dintre cele două popoare a fost însă prea mare pentru a ajunge la soluția asta, iar liderii celor două țări nu au putut ajunge nici ei la acord. Era oricum destul de greu să ajungi la o asemenea soluție. Gândiți-vă doar că în războiul din 2020 au luptat bărbați mai tineri decât conflictul însuși.

Dar istoria nu e mereu corectă, mai ales pentru statele mici. Normalizarea relațiilor cu Turcia și Azerbaidjan ar aduce însă beneficii economice și poate asta ar fi o metodă prin care s-ar mai estompa rănile istorice. Armenii ar putea cheltui mai puțin pe armată, ar veni mai mulți bani din comerțul cu cele două state, iar ca bonus ar veni ieșirea din izolarea economică și dependența de Rusia. Asta ar permite Armeniei să-și continue si procesul de democratizare, fără temerea că mereu poate fi sabotat de ruși. Ar fi o gură de aer proaspăt într-o realitate sufocantă, mai ales că mai nou nici vecinul din sud, Iranul, nu se simte prea bine economic, de când e în război cu SUA.

Așa zice teoria economică. Relațiile construite, interesele comune, legăturile de transport și mobilitatea oamenilor între două state care își normalizează relațiile duc pe termen lung la potolirea tensiunilor și aduc beneficii nete. Vedem exemplul ăsta în practică, UE e un exemplu de succes legat de cum rivali istorici care au îngropat securea conflictului pot coexista și chiar prospera împreună. Noi cu ungurii ne-am bătut la greu în istorie, dar acum singurele locuri de bătălie sunt pe la sport și poate pe la Eurovision.

Teoria ca teoria, dar pe final de 2024 părea că practica zice altceva. Pacea dintre Armenia și Azerbaidjan părea greu de atins, iar discuțiile se cam împotmoleau. Era nevoie de a treia parte, un garant extern de securitate, care să poată să pună ambele tabere la masa discuțiilor.

Armenia în căutarea unui nou protector - au venit americanii!

Armenii erau într-o poziție dificilă la final de 2024. Trădați de foștii protectori ruși, cu azerii blocând încheiere procesului de pace cu cereri greu de acceptat și cu turcii refuzând normalizarea relației cât timp armenii nu cădeau la pace cu armenii, situația părea fără ieșire. Asta mai ales că statul armean părea în criză existențială, existând inclusiv posibilitatea unei invazii azere și continuarea izolării economice.

Părea că vesticii, UE și SUA, nu ar putea oferi o alternativă, ca mediator eficient cu azerii. De altfel, pentru armeni, ignorarea suferințelor din 2023 de către mediul internațional și puterile vestice  a fost greu de acceptat. Vestul era însă concentrat pe alte conflicte și tragedii, precum invazia rusă în Ucraina și atacul Hamas asupra Israelului din octombrie 2023. Nu a ajutat nici faptul că Departamentul de Stat a spus în 2023 că nu va tolera un atac azer, dar când atacul a venit, la doar 5 zile după declarația, reacția a fost doar o critică formală.

Lucrurile s-au schimbat însă radical în 2025. Spre deosebire de situația bunicilor și străbunicilor noștri, care au tot sperat să vină americanii, dar mulți n-au apucat să trăiască momentul, aici chiar s-a întâmplat. Da, au venit americanii, care au reușit nu doar să evite pericolul unei escaladări militare azere, ci au dat și un impuls real procesului de pace.

În august 2025, la Casa Albă, după luni de negocieri diplomatice, Donald Trump făcea ceva ce el clamează că face aproape zilnic - încheia un război. Prim Ministrul Pașinian și Președintele Aliev semnau, cu medierea lui Trump, un draft de acord de pace. Nu era chiar un acord de pace formal, complet, dar a fost un mare pas înainte.

Principalul punct sensibil pe care s-a găsit un compromis a fost acel coridor care să lege Azerbaidjan de Nahicevan și Turcia. Fiind vorba de Trump ca mediator, s-a găsit o găselniță pentru a-i atrage atenția și gâdila egoul președintelui american. Numele propus pentru coridor a fost Trump Route for International Peace and Prosperity (TRIPP), iar americanii ar primi coridorul în concesiune de la armeni pe 99 de ani. Ei ar urma să dezvolte proiectul, care presupune un drum și o cale ferată modernizată pe cei 43 de kilometri ai coridorului.

A fost o formulă de compromis care a împăcat ambele părți. Atât azerii, cât și armenii au fost de acord cu ideea ca garantul de securitate să fie SUA. Ambele părți au fost fericite că americanii au înlocuit Rusia, în care niciuna dintre tabere nu mai avea încredere. Pentru armeni, prezența americanilor era o garanție implicită de securitate perfectă, chiar dacă ea nu e trecută explicit în documente. De altfel, istoricul zonei arată că e mereu nevoie de implicarea marilor puteri pentru a obține o pace relativ durabilă în Caucazul de Sud. Iar o potențială bază militară americană în sudul Armeniei, care să asigure paza coridorului în care americanii ar investi, ar oferi implicit și securitate Armenia.

Ca să înțelegeți cât de complicată e zona aia, cei mai supărați de evoluția asta nu au fost rușii, care nu au obiectat așa de tare, ci iranienii. E firesc, iranienilor nu le-ar conveni apariția unei baze americane chiar în coasta lor, la doar 600 de kilometri de Teheran. Liderul armean Pașinian a insistat la întâlniri recente cu președintele Iranului, cu care Armenia are relații bune, că de fapt securitatea coridorului va fi asigurată de armeni și că iranienii nu au de ce să se teamă.

Faptul că lumea interpretează la liber pe cum va fi implementat TRIPP arată că termeni cheie din acordul semnat la Casa Albă în august 2025 au fost vagi.  Spre exemplu, pare că nu va exista reciprocitate între azeri și armeni, adică armenii nu vor avea acces în Nahicevan garantat, așa cum vor avea azerii în zona armeană. Există temerea printre armeni că azerii ar putea bloca transportul mărfurilor armene spre Turcia și Europa în enclava respectivă, chiar dacă armenii acceptă implementarea coridorului.

Mai mult, cum SUA a încheiat acordul din perspectiva comercială, tranzacțională, specifică administrației Trump, fără garanții de securitate formale, mai există o temere. Unii analiști armeni spun că azerii ar putea cere revizuirea acordului și americanii să accepte, cât timp oferta azerilor ar aduce și ceva bani extra pentru SUA. Per total, există acest risc al potențialei asimetrii de beneficii asociate deschiderii coridorului, armenii temându-se să nu iasă pierzători din acest deal.

Dincolo de modul în care s-ar distribui beneficiile creării coridorului, o discuție separată e cât de mult ar fi Coridorul Mijlociu, din care TRIPP ar fi parte, un proiect viabil economic și dacă e mai degrabă creat cu scopuri strict geopolitice. Are cumva logică pentru vest să creezi o alternativă pentru transportul bunurilor din China și Asia Centrală care să evite Rusia și Iranul, mai ales dacă va continua animozitatea între Vest și cele două țări. Armenia, Turcia și Azerbaidjan ar beneficia, devenind puncte intermediare pe acest traseu.

Prima obiecție ar fi însă că există deja o rută alternativă - calea ferată Baku Kars, care ocolește Armenia prin Georgia și ajunge în Balcani. Să admitem însă că e obiecția asta poate fi respinsă, pe motiv că Georgia pare că a căzut în sfera de influență rusească, cel puțin temporar.

A doua problemă este însă că e neclar dacă China și țările din Asia Centrală, mai ales Kazahstanul, vor dori să fie parte a acestei schimbări de rută de transport. Asta mai ales că ambele au relații relativ bune cu Rusia. Nu pare că ele ar accepta o desprindere economică semnificativă, pe care ar presupune-o tranziția de la folosirea Coridorului Nordic, ce trece prin Rusia, la cel Mijlociu.

Kazahstan, spre exemplu, face un joc de echilibru strategic, mai ales post-2022, după invazia rusă în Ucraina, dar diversificarea față de Rusia rămâne limitată. Kazahstan continuă să exporte grosul petrolului către Europa, inclusiv cel către România, prin Rusia. Legăturile economice și de securitate par a fi în continuare relativ solide, lucru reconfirmat de întâlnirea lui Putin cu președintele kazah Tokayev în mai 2026. Riscul e deci ca Vestul să se trezească că va crea un coridor pe care chinezii și cei din Asia Centrală nu vor vrea să-l folosească.

Al treilea lucru de discutat e fezabilitatea economică. Momentan, Coridorul Nordic pare mai eficient economic decât cel Mijlociu. Timpii de tranzit sunt competitivi, dar costurile sunt mult mai mari. Problemele sunt clasice - infrastructura are blocaje, legăturile feroviare sunt proaste, vămile ineficiente și e multă corupției.  Estimările spun că acest Coridor Mijlociu ar putea deveni mult mai competitiv și să reduci timpul de tranzit, dar e nevoie de investiții masive, de peste 18 miliarde de euro. UE e dispusă să investească o parte din banii ăștia, cam 10 miliarde. Tot acest proces de investiție în modernizare va dura însă mult timp și necesită efort politic susținut.

Oricum, cu toate că traficul a crescut exponențial pe Coridorul Mijlociu, de la 0.5 milioane tone în 2021, la 5 milioane în 2025, el rămâne mult mai redus decât pe Coridorul Nordic. O parte din bunurile chinezești au fost transportate pe aici, pentru a evita sancțiunile impuse rușilor, dar Coridorul Nordic a continuat să transporte peste 100 de milioane de tone anual în perioada asta. Banca Mondială estimează că există potențial de până la 10 milioane de tone până în 2030, cu investiții pentru îmbunătățiri ale infrastructurii.

Chiar și așa, ruta nu va fi putea fi decât ceva complementar Coridorului Nordic, și nici nu se compară cu traficul maritim est-vest prin Canalul Suez, care depășește 1 miliarde de tone anual. Pe termen lung, Coridorul Mijlociu și bucata asta numită TRIPP vor putea însă oferi ceva diversificare, asigurând reziliența transportului est-vest, mai ales în cazul în care relațiile dintre Vest și Rusia se vor înrăutăți.

Logica acordului încheiat în august 2025 la Casa Albă era una în care, împreună cu țările din Caucazul de Sud, vestul ieșea câștigător. Un oficial american jubila, spunând că Rusia, China și Iran pierd toți și ies ceva mai slăbiți. Cheia jocului erau investițiile vestice, mai ales cele americane, în zonă.

Zilele astea nu e bine să vii cu mâna goală la Casa Albă, așa că atât Armenia, cât și Azerbaidjan au semnat și ceva acorduri economice cu SUA în august 2025. Azerii au avut mai mult de oferit, fiind mai bogați. Compania de petrol și gaze Socar a semnat un acord cu firma americană Exxonmobil, iar Trump a convenit eliminarea restricțiilor la vânzarea de arme către azeri.

Armenii au fost mai modești, neavând resursele azerilor - au încheiat doar un acord pe inteligență artificială și semiconductori. El a implicat o investiție a unui firme americane numite Firebird de 500 de milioane de dolari, într-un parteneriat public privat cu guvernul armean, într-o fabrică AI, folosind cu cipuri Nvidia. Ulterior, cu ocazia vizitei vicepreședintelui Vance în zonă din februarie 2026, s-a anunțat extinderea proiectului, cu faza a doua implicând o investiție totală de 4 miliarde de dolari.

O altă zonă cheie de potențială cooperare economică și atragere a americanilor a fost investiția în sectorul nuclear armean. Acordul semnat cu Trump în august 2025 a fost completat de unul semnat de Vance cu Pașinian în februarie 2026, care ar permite exportul de tehnologie nucleară americană. JD Vance a lăudat potențialul proiectului în timpul vizitei la Erevan. E vorba de o centrală de aproximativ 1000 de megawați, a cărei construcție ar costa 5 miliarde de dolari, iar apoi ar presupune costuri de 4 miliarde de dolari în mentenanță și combustibil pentru funcționarea centralei.

Proiectul ăsta e una dintre deciziile strategice economice pe care armenii trebuie să le facă în perioada următoare, mai ales că centrala veche din perioada sovietică ar cam trebui trasă pe dreapta în maxim 10 ani. Armenii au primit deja mai multe oferte pe subiect, de la diverși parteneri pe lângă SUA, inclusiv Rusia, China, Franța și Coreea de Sud. Decizia finală nu e încă luată și e deja mult întârziată, fiind așteptată în perioada următoare, iar ea ar putea îndrepta Armenia și mai tare spre vest.

Apropo de schimbări geopolitice și implicații economice, înainte de 2018 au existat discuții de a face centrala nucleară nouă cu rușii, care ar fi finanțat integral proiectul, dar acum soluția aia pare exclusă. Întrebarea cheie, dincolo de selecția partenerului, e care va fi metoda de a finanța proiectul, suma necesară fiind enormă pentru bugetul Armeniei.

Revenind la discuția de la Casa Albă, deși ambii lideri prezenți s-au grăbit să anunțe nominalizarea lui Trump la Premiul Nobel pentru pace, treaba nu e terminată. Sigur, armenii au obținut stabilitate pe termen scurt și riscul imediat de securitate a fost suspendat. El nu a fost eliminat total, iar riscul major e ca americanii să nu rămână cu ochii pe minge. E nevoie de implicarea americanilor în continuare, nu doar ca detaliile legate de TRIPP să fie stabilite și proiectul să progreseze, ci și pentru a definitiva acordul de pace.

Vizita vicepreședintelui Vance din februarie 2026 la Erevan și Baku a fost o încercare binevenită de impulsionare a proiectului TRIPP, doar că între timp atenția americanilor s-a dus aproape exclusiv la războiul din Iran, ceea ce a complicat progresul procesului de pace și al coridorului. Liderii armeni nu stau cu mâinile în sân și au sugerat că ar putea veni investitori străini, state din Orientul Mijlociu, poate Kazahstan, care să finanțeze coridorul TRIPP, acum că subiectul e greu de pus pe radarul SUA.

Momentan, lucrurile par în continuare blocate de insistența azerilor ca armenii să schimbe constituția, lucru care va necesita organizarea unui referendum, pentru a elimina referința la aspirația de a controla Nagorno-Karabah din constituție. Pare a fi ultimul blocaj, după ce implicarea americană a rezolvat povestea cu coridorul.  Multe acorduri de pace s-au născut însă cu optimism, și au murit pe parcurs, de aia o doză de realism e necesară, laolaltă cu o implicare mai semnificativă a americanilor și a europenilor în zonă.

Momentele cheie de cotitură din istoria recentă a Armeniei și pendularea asta geopolitică au creat și principalele clivaje politice actuale, teme cheie care divizează partidele și electoratul și mișcă dezbaterea publică.

Controverse și diviziuni despre reorientarea geopolitică 

Primul clivaj cheie este legat de viziunea despre reorientarea politicii externe, mai ales legat de necesitatea, modul și intensitatea în care s-ar putea face o desprindere de Rusia și o apropiere de Vest, adică UE și SUA. A doua temă majoră de diviziune pe politica externă e cum se va face pacea cu Azerbaidjanul și normalizarea relațiilor cu Turcia, deși există cumva consens că procesele astea trebuie să aibă loc. Există și subiecte unde consensul e, cu mici excepții, aproape unanim, cum e sprijinirea coridorului TRIPP.

În genere, cei de la putere au o perspectivă mai pro-vestică decât principalele partide de opoziție. Sunt și câteva partide de opoziție radical pro-europene, care cer o tranziție mai accelerată, percepând strategia guvernului ca fiind prea moderată, dar ele nu par a face pragul electoral.

Printre partidele din opoziție, mai nimeni nu e pe față anti apropiere de vest, cu excepția partidului fostului președinte Kocharian, principala opoziție din parlamentul actual. Ei sunt singurii care sunt pe față, asumat pro-ruși, doar că tactica asta îi costă, iar partidul pierde din turație în sondaje, fiind înlocuit de partide care au formă mai soft de suport pentru ruși.

Sondajele arată că în 2026 nu prea prinde discursul pro-rus pe față, dar nici cel prea radical pro-vestic. Deși oamenii nu s-au desprins total de ideea de parteneriat cu Rusia, grosul populației e mai degrabă favorabilă unei atitudini pragmatice, în care  relații cu ambele părți, deși cu orientare majoritar pro vestică. E cumva firesc ca, după traumele recente, armenii să fie reticenți în a opta pentru schimbări prea bruște, în orice direcție ar fi ele.

Probabil că politicienii se uită și ei pe aceste cifre, pentru că abordarea opoziției e mai degrabă una cu critici la detalii și nuanțe, decât radical împotriva strategiei actualului guvern, care e și ea una relativ moderată. Aproape nimeni nu susține explicit abandonarea reorientării pro-vestice, ce se cere e mai degrabă ca tranziția să nu fie prea bruscă, iar ca relația cu Rusia să nu fie complet abandonată.

Cei care au această abordare spun că o rupere prea bruscă de Moscova poate destabiliza economic țara. Ei susțin că vestul nu e gata să ofere o alternativă reală în cazul unui divorț cu scandal de Rusia, ca Armenia să evite un cost economic imens. Pe scurt, un fel de atenționare de genul ai grijă să nu arunci vrabia rusă din mână pe cioara europeană de pe gard.

Există și speculația din partea opoziției că vestul nu e gata să ofere garanții de securitate și ajutor militar Armeniei ca să poată rezista și rămâne un stat viabil pe termen lung, deși discursul ăsta nu mai e așa de eficient după evoluțiile din relațiile cu vestul din ultimii ani, mai ales după acordurile semnate la Casa Albă în august 2025.

Legat de discuțiile de pace cu Azerbaidjanul, critica opoziției e că prim-ministrul Pașinian riscă să vândă suveranitatea armenilor, printr-o pace proastă și că cedează prea mult în discuțiile cu cei de la Baku și cu turcii. Opoziția încearcă să speculeze retoric poziția slabă a Armeniei în negocieri, criticând guvernul pentru încercarea a încheia o pace dezavantajoasă. Poziția opoziției, mai ales cea pro-rusă, e fragilizată însă de faptul că nu au vreo alternativă foarte clară legat cum ar aborda ei diferit negocierile cu azerii.

Strategia puterii e mai simplă.  Pașinian se prezintă drept candidatul păcii și promite că dacă va fi reales vor fi luate deciziile necesare ca acordul de pace cu azerii să fie semnat. Puterea insistă retoric și pe ideea că, dacă opoziția pro-rusă va câștiga alegerile, procesul de pace va fi blocat și e posibil să revină războiul, un scenariu de care armenii se tem.

Un subiect pe care există relativ consens e că Karabahul este pierdut, deși opoziția evită să asume explicit lucrul ăsta în discursul ei. Există o discuție mai aprinsă, legată de negocierea unui drept de reîntoarcere al armenilor. Retoric, tema rămâne una pe care dezbaterea e intensă, iar opoziția speculează fragilitatea guvernului pe câteva teme sensibile, asociate conflictului recent.

Una e legată de situația prizonierilor armeni de război închiși în Azerbaidjan, inclusiv a fostul lider local din Karabah Ruben Vardanian, condamnat la 20 de ani de închisoare de azeri în februarie 2026. Mai mult, există și dezbateri legate de campania pentru a pedepsi abuzurile împotriva drepturilor omului, epurare etnică și potențialele crime comise de azeri în campaniile militare din 2020 și 2023. Sunt subiecte dificil de abordat pentru guvern, care le cam evită, pentru a nu compromite procesul de pace cu Baku.

O altă speță grea e reprezentată de situația celor peste 100 de mii de refugiați din enclavă, care trăiesc în condiții grele în Armenia. La protestele de anii trecuți au existat acuze din partea guvernului că ei ar fi fost manipulați să protesteze anti guvernul Pașinian de guvernul din fosta enclavă, aflat acum în exil. În sens invers, societatea civilă a atras atenția că există riscul ca refugiații să fie stigmatizați și discriminați, reprezentanții puterii percepându-i ca fiind simpatizanți ai opoziției. Situația lor e deja una foarte vulnerabilă economic, iar integrarea lor în societatea armeană va fi una dintre provocările viitorului apropiat. Ca să aveți un reper cu ce se confruntă armenii, e ca și cum în România ar fi venit 600 de mii de refugiați din Moldova.

Actuali versus foști - lupta guvernului cu biserica & oligarhii

 Al doilea clivaj major care domină politica din Armenia are resorturi interne, fiind o moștenire a diviziunii create de celălalt moment de cotitură din istoria recentă, revoluția de catifea din 2018. Diviziunea e între actualii politicieni de la putere, reprezentanții revoluției, și foștii, cei asociați cu puterea de dinainte de 2018, dar și oligarhi pro-ruși apăruți mai nou prin spațiul public.

Partea cumva problematică a evoluției politice bazată pe aceste diviziuni a fost că nu prea a existat spațiu pentru apariția a noi partide. O împrospătare reală a spațiului politic, necesară mai ales într-o democrație relativ fragilă, cum e cazul Armeniei, nu a fost posibilă. Opoziția pro-europeană rămâne slabă în sondaje, iar o a treia cale, dincolo de foști și actuali, e foarte greu de construit. 

Asta pentru că polarizarea politică e foarte puternică, ceea ce nu ajută forțele politice noi. Polarizarea duce la o luptă politică bazată pe mobilizarea electoratului fidel al partidelor existente, mai degrabă decât încercarea de a extinde discursul, pentru a atrage alte categorii de votanți, mai ales cei de centru. Participarea politică rămâne deci scăzută, iar prezența la alegeri e mică, de sub 50%, tinerii fiind chiar mai dezangajați din procesul democratic.

Polarizarea politică a fost încurajată în ultimii ani și de strategia celor de la putere, inclusiv a prim-ministrului Pașinian, de a deschide conflicte majore publice cu biserica și o parte din establishmentul politic. Actuala putere a acuzat aceste două entități de legături cu fosta oligarhie și de coordonare cu rușii. Strategia de polarizare a discursului a funcționat din perspectivă politică. O parte a societății civile a atenționat însă asupra potențialelor abuzuri asociate acestei abordări, dar și a faptului că discursul public devenea dominat de temele astea.

Conflictul major al puterii actuale cu Biserica Armeană, o instituție cheie, parte a a establishmentului conservator, e unul de lungă durată și merită explicat mai în detaliu. În timpul revoluției din 2018, au existat proteste care au cerut demisia liderului religios al bisericii, Catholicos Karekin al II lea. Liderii bisericii erau percepuți de cei pro revoluția democratică drept  apropiați ai vechiului regim și de Rusia.

Liderii bisericii nu au demisionat însă, iar în 2020 biserica, o instituție foarte populară în Armenia, a ieșit la contraatac. După ce Armenia a pierdut războiul din acel an, liderii bisericii au cerut demisia premierului Pașinian, alt demers fără succes. 

Conflict a mai avut un episod în vara lui 2024, în momentul în care premierul Pașinian a declarat că s-a ajuns la un acord cu azerii pentru delimitarea granițelor, pe baza declarației de la Alma Ata din 1991. Asta presupunea cedarea a câteva sate de la graniță, din provincia Tavush, paradoxal chiar locul de baștină al lui Pașinian. Biserica a organizat proteste, conduse de episcopul Galstanian, începute în aprilie 2024. Ele s-au răsuflat însă relativ rapid, din cauza conectării lor cu fostul regim, care era în continuare nepopular.

A urmat apoi un dialog dur între Pașinian și Galstinian. Prim ministrul i-a cerut demisia episcopului, acuzându-l de violarea celibatului și că a băgat biserica în politică, fiind manevrat de ruși, ca să blocheze încheierea păcii cu azerii. Ca reacție la acuzațiile lui Pașinian, episcopul nu a negat alinierea cu Rusia, susținând că e una naturală.  El a replicat că premierul ar trebui să demisioneze, adăugând că e dorința lui Dumnezeu ca el să ajungă prim-ministru. Probabil Dumnezeu nu e la curent cu regulile electorale din Armenia, care l-ar fi împiedicat pe Galstinian să ajungă șeful guvernului, pentru că are dublă cetățenie, canadiano-armeană.

În vara lui 2025, criza a escaladat iar Pașinian a cerut reforma instituțională a bisericii, dar a sugerat și că statul s-ar putea implica în alegerea noului lider. Apoi a lansat acuzații că actualul Catholicos, aflat la conducerea bisericii din 1999, are un copil, spunând că e incompatibilă treaba asta cu a fi lider spiritual.

Lucrurile au luat o turnură și mai razna când un preot a susținut că Pashinian ar fi circumcis, sugerând că e evreu, nu creștin. Pashinian s-a oferit să își arate părțile intime liderilor bisericii, ca să dovedească contrariul. A fost cumva o paralelă, peste timp și spațiu, la oferta prim-ministrului român Adrian Năstase din 2004 către opoziția din parlamentul României să îi numere ouăle.

O altă chestiune excentrică a fost propunerea premierului Pașinian de formare a unui grup de coordonare pentru reformarea Bisericii. Într-o postare pe Facebook, a dat și criterii pentru membri - să creadă cu toată inima în Iisus Hristos, să fi citit Biblia cap-coadă cel puțin o dată, să fi ținut postul mare cel puțin o dată în ultimii 5 ani, să se roage zilnic și să creadă că reînnoirea Bisericii este în interesul ei, al armenilor și al statului. Și mirenii și oamenii bisericii ar fi putut lua parte, dar condiția la preoți era să fi respectat celibatul. Premierul a promis că va selecta personal primii 10 membri ai grupului, spunând că criteriile alese nu pot fi verificate obiectiv, dar explicând că Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin dialog și discernământ spiritual, va fi posibil să vezi cu ochii sufletului

Doritorii trebuiau să îi scrie pe email câteva date - nume, telefon, notă despre profesie. Nu era clar dacă era ceva serios sau trolling de înaltă calitate, dar conflictul a arătat și personalitatea abrazivă și riscul de derapaj în declarații ale lui Pașinian, comportament asemănător cu cel al fostului președinte român Băsescu. Chiar și susținătorii săi recunosc că stilul său polarizant creează riscuri.

Conflictul a devenit o luptă surdă între două dintre cele mai puternice instituții din Armenia. Biserica Armeană are un statut aparte pentru armeni, fiind un punct cheie pentru identitatea armeană, rămânând o ancoră perpetuă, chiar și în momentele în care țara a fost divizată și statalitatea pierdută. A fost deci o strategie foarte riscantă a autorităților să escaladeze conflictul. Ei au susținut însă că e necesară, biserica fiind de fapt un instrument al încercării rușilor de a influența politica din Armenia.

Guvernul a continuat lupta, acuzând biserica de folosirea exceptării de la plata taxelor pentru activități ilicite de afaceri. Susținătorii abordării lui Pașinian au spus că problema e reală, în timp ce oponenții au spus că e de fapt o încercare de a da la temelie singurei instituții majore care nu e deja pro-regim. Biserica a lansat acuzații de persecuție politică și de abuz al autorităților, fiind susținută intens din diaspora.

Conflictul s-a agravat și mai tare în vara lui 2025, când mai mulți episcopi, inclusiv Galstinian, au fost arestați, alături de lideri ai opoziției și figuri asociate fostului regim, mai ales venite din Karabah. 15 oameni au fost acuzați de tentativă de lovitură de stat, pregătită pentru 21 septembrie 2025, ziua independenței Armeniei. Nu era ceva complet nou, în 2024 mai fusese dejucat un complot, în care guvernul spunea că fuseseră implicate miliții paramilitare rusești, cu ajutorul direct al Rusiei. Unii analiști politici armeni au privit arestările din 2025 ca parte a încercării autorităților să dejoace preventiv interferența rusă în alegerile din iunie 2026.

Lupta guvern biserică continuă și azi, rămânând o temă importantă de dezbatere în campania electorală din 2026. Preoții care îl sprijină pe Pașinian au fost caterisiți, iar o serie de alți lideri ai bisericii, fideli actualului Catholicos, au fost arestați, la fel ca fratele și nepotul liderului bisericii. Prim-ministrul Pașinian a lansat apoi acuzații directe că Karekin al II lea, liderul bisericii, e agent extern, susținut de un serviciu secret străin. Momentan, majoritatea liderilor bisericii continuă să-l sprijine pe actualul Catholicos, împotriva căruia justiția a deschis o investigație penală în februarie 2026. El e acuzat de obstrucționarea justiției și are interdicție de a părăsi Armenia.

În paralel cu conflictul cu biserica, autoritățile au pornit un conflict în paralel și cu oligarhul Samuel Karapetian. Cel mai bogat armean, cu triplă cetățenie și trăind în diaspora, el se remarcase public ca om de afaceri și filantrop. Făcuse multe investiții în Karabah, inclusiv un spital construit în Stepanakert. Azerbaidjanul ceruse arestarea sa în 2021, pentru acuzații că a transportat muniție către Nagorno-Karabah în avioane civile.

Apropiat de Putin, el a fost inclus în 2018 pe o listă a oligarhilor lui Putin făcută de Ministerul de Finanțe din SUA. Presa de investigații a susținut că  fosta lui vilă de pe Riviera franceză, confiscată între timp de autoritățile franceze, a fost folosită de Alina Kabaeva, presupusa parteneră de viață a lui Putin. De altfel, apropo de faptul că oligarhul nu trăia în Armenia, premierul Pașinian a lansat atacuri la oamenii bogați din diaspora, acuzându-i că încearcă să influențeze societatea armeană, deși nu locuiesc pe acolo.

Liniile de atac dintre cei doi s-au schimbat drastic în vara lui 2025. Karapetian, probabil cel mai mare donator al Bisericii Armene, a intervenit în conflictul guvern biserică, spunând că va sprijini biserica prin orice mijloace. „Dacă forțele politice armene nu reușesc să rezolve această situație, va trebui să intervenim pe cont propriu în campania împotriva Bisericii.”

A fost ulterior arestat, acuzația fiind de incitare la lovitură de stat. Arestarea sa a polarizat și ea societatea, opoziția acuzând un abuz al puterii, în timp ce susținătorii spuneau că e o metodă de a răspunde atacului hibrid rusesc. Acuzațiile împotriva oligarhului au fost schimbate apoi în evaziune fiscală și spălare de bani, iar el e și acum în arest la domiciliu, mutat în decembrie 2025 acolo din arestul poliției.

Arestarea sa a fost momentul în care Karapetian a devenit practic politician, multă lume speculând că decizia de a se implica în politică a fost luată în coordonare cu Kremlinul. După arestare, el a respins acuzațiile, a spus că e persecutat politic și că voia reconciliere biserică stat, nu violență. A plusat și a lansat acuzații că guvernul cedează prea mult în discuțiile de pace cu Azerbaidjanul, că a distrus securitatea țării și relația cu Rusia și că a vândut de fapt iluzii de pace. A spus practic că guvernul a dat greș pe toate planurile, adăugând că el nu poate sta indiferent și trebuie să se implice pentru evitarea dezastrului. A folosit practic mitului salvatorului ca la carte.

Pe lângă procesul penal împotriva lui Karapetian, guvernul a lansat și un proces de naționalizare al rețelei de distribuție electrică ENA, deținută de oligarh din 2015. ENA e cel mai mare angajator din Armenia și 1 are milion de clienți, fiind perla coroanei dintre investițiile lui Karapetian din țara natală.

Autoritățile susțin că naționalizarea companiei a pornit de la un audit, care a găsit probleme cu finanțele. În iulie 2025, managementul companiei a fost schimbat, la conducere venind un lider al partidului Contractul Civil, ca manager temporar. Guvernul a revocat licența de distribuție a companie în noiembrie 2025, încercând să forțeze vânzarea acesteia. Karapetian a contracarat în justiție, lansând un proces la  curte de arbitraj din Stockholm, care a blocat vânzarea companiei. Compania și statul armean se judecă prin tribunale, compania cerând despăgubiri de 500 de milioane de dolari. Karapetian refuză în continuare să vândă acțiunile sale în ENA, respingând o ofertă făcută de guvern în februarie 2026, clamând că oferta e mult sub valoarea companiei. Și conflictul ăsta e unul prelungit, în care pare că niciuna dintre părți nu se lasă.

Regulile și jucătorii - sistemul electoral & actorii principali

Dincolo de contextul tare complicat geopolitic prin care se învârte Armenia, viitorul țării e decis de oameni, la urne. Așa că o luăm metodic și vorbim un pic și despre alegeri propriu-zise. La ele participă 19 formațiuni - 17 partide și 2 alianțe. Ele se luptă pe voturile a 2.5 milioane de votanți, care aleg 101 de membri ai parlamentului pentru un mandat de 5 ani. Sistemul este unul proporțional, cu o singură circumscripție națională. Au și un prag pentru a intra în parlament, de 4% la partide și 8% la alianțe. Destul de asemănător cu sistemul nostru electoral, până aici.

Au și 4 locuri special pentru minorități, care reprezintă cam 3% din populație. Reprezentanții minorităților - asiriană, kurdă, rusă și yazidă - sunt aleși pe listele partidelor clasice, pe o listă specială. Minoritățile nu au formațiuni separate, ca în România. Armenii au impus și o cotă minimă de gen, de 30%. Asta a asigurat un procent de 38% prezență a femeilor în parlamentul armean în legislatura trecută. Da, la fel ca în România, bărbații domină numeric politica, doar că la ei, datorită cotelor, situația nu e așa dezechilibrată. La noi, femeile reprezintă doar 22% din parlament..

Ce mai e diferit la armeni față de noi e că ei au introdus, inspirați de italieni, conceptul de majoritatea parlamentară stabilă. Asta că tot avem noi în România dileme zilele astea legate de cum se fac majorități în Parlament. Armenii au rezolvat-o scurt - dacă cineva ia peste 50% din voturi, dar sub 52%, primește automat 52% din mandate, fiindu-i suplimentat numărul de mandate.

Dacă nimeni nu are majoritate și partidele nu se înțeleg pe o coaliție în 6 zile de la alegeri, se organizează o a doua tură de la alegeri, la 28 de zile distanță de primul tur. La ea participă primele 2 partide clasate, iar restul partidelor pot face alianțe și sprijini pe unul dintre finaliști. La final, oricum ai da-o, un partid va avea majoritate.

Sistemul a primit și critici, pentru că diluează proporționalitatea. Există riscul ca un partid să ia 26% din voturi, un altul 24%, dar după un eventual tur doi, unul dintre ele să ajungă să aibă o majoritate de peste 50% în parlament. Cei care sprijină sistemul spun că așa poți să asiguri guvernări eficiente și funcționale. Dezbaterea a rămas oricum doar teoretică până acum. Partidul la putere, Contractul Civil, a luat peste 50% la cele mai recente două rânduri de alegeri, deși anul ăsta e posibil să fie nevoie fie de coaliție, fie de un tur doi.

Încă două particularități ale sistemului electoral sunt interesante. În primul rând, regula impusă e ca mereu să fie minim trei partide în parlament. Vorba domnului Adi Despot - câte partide trebuie să fie minim în Parlament? Trei, în.. Altă ordine de idei, asta e garantat și dacă doar două trec pragul. În cazul ăsta, primul partid sub prag primește mandate în parlament. Asta s-a și întâmplat deja, la precedentele alegeri, din 2021.

O ultimă chestie, care ar genera probabil revoluție în România dacă ar fi propusă, e că diaspora nu votează deloc în Armenia. Bine, la cât de mulți sunt în diaspora, logistic ar fi un efort imposibil de făcut, și practic cei din diaspora are decide mereu direcția, având în vedere că numărul lor e mai mult decât dublu decât al celor din țară.

Acum că avem văzut cam care sunt regulile jocului, să vedem și cine sunt jucătorii. Partidul principal, aflat la guvernare, este Contractul Civil, care îl are drept candidat la poziția de prim-ministru pe premierul în funcție, Nikol Pașinian.  E partidul dominant din sistemul politic armean din decembrie 2018 încoace, cu Pașinian, lider și fondator fiind principalul exponent.

Tema cheie pentru cei de la putere este încheierea păcii cu Azerbaidjan, iar ei promit că vor schimba constituția prin referendum, prezentat ca necesar pentru a moderniza republica armeană, dar având ca scop principal să deblocheze negocierile cu azerii. Programul insistă pe diferențierea între Armenia istorică și Armenia reală, actuală și propune recunoașterea reciprocă a granițelor pe baza acordului din 1991. Partidul propune o variantă de patriotism civic și o schimbare radicală a perspectivei asupra identității armene, renunțând la valorile național conservatoare tradiționale. Totul funcționează sub umbrela conceptului Intersecțiile Păcii, care mizează pe beneficiile economice după un acord cu azerii.

Ei insistă pe continuarea procesului de apropiere de vest. Implementarea coridorului TRIPP cu americanii și continuarea reformelor pentru atingerea criteriilor de aderare la UE sunt puncte cheie, iar un țel major e eliminarea vizelor cu UE. Programul reconfirmă desprinderea de Rusia, ba chiar se spune explicit că participarea la CSTO înghețată și că nu există planuri de revenire. Ea rămâne însă graduală, cei de la putere spunând că vor încerca menținerea Armeniei în Uniunea Economică Eurasiatică cât este posibil.

Opoziția e condusă de Alianța Armenia Puternică, creată în jurul partidului cu același nume, creat în 2025 de miliardarul Samuel Karapetian, după ce a intrat în conflict cu actuala putere apărând biserica.

Oamenii de la partidul său nu au o problemă cu nepotismul, așa că rudele lui Karapetian au lansat și candidează pentru partidul politic respectiv. Nepotul lui deschide lista de parlamentari. Miliardarul nu poate candida la parlamentare, pentru că în Armenia nu se acceptă candidați cu cetățenii multiple și nici nu poate fi prim ministru, deși partidul l-a nominalizat pe el drept candidat.

Liderii partidului susțin că, dacă vor câștiga alegerile, vor schimba regula asta, iar Karapetian va deveni prim ministru. Pentru a face schimbarea, ar trebui însă să schimbe constituția, deci să aibă două treimi în Parlament, un scenariu complet nerealist. Nominalizarea lui ca prim ministru e însă o strategie normală, pentru a mobiliza electoratul. Apropo de mobilizare, zeci de membri ai partidului au fost arestați pentru că au încercat să convingă electoratul prin metode neortodoxe, și anume cumpărare de voturi. Partidul respinge acuzațiile, și clamează că totul e o vânătoare de vrăjitoare a celor de la putere.

Ca o notă de culoare, Karapetian și-a lansat campania electorală folosind inteligența artificială, un tertip pentru a nu încălca interdicția de a vorbi în public, el fiind momentan în arest la domiciliu. Discursul de lansare a fost scris de el, dar a fost citit de un agent AI

Pe politică externă, și ei propun încheierea păcii cu Azerbaidjan, dar vor garanții de securitate solide de la părți terțe, deși nu explică clar ce înseamnă asta. Legat de statutul Nagorno-Karabah, și ei acceptă că e improbabil ca în viitorul mediu regiunea să vină înapoi sub control armean. În rest, pe discuția legat de orientarea geopolitică a țării, merg pe principiul să fie bine cu toată lumea, care maschează o orientare mai degrabă pro-rusă. Programul vrea și dezvoltarea cooperării strategice cu Rusia, inclusiv revenirea în CSTO, dar și relații aprofundate cu SUA și UE.

Economic, există promisiuni ambițioase, dar cam fără acoperire, care implică crearea a 300 de mii de joburi, prin construcția de noi fabrici. Programul are și un plan excentric, de a oferi cam 300 de euro persoanelor sărace din familii cu cel puțin 5 membri - 70% din bani ar fi dați de oameni de afaceri bogați din diaspora, și doar 30% de la stat. În siajul conflictul existent putere biserică, programul partidului Armenia Puternică insistă pe sprijinirea rolului Bisericii Armene în societate, precum și promovarea valorilor tradiționale.

Dincolo de abordarea mai moderată din programul politic, în care pare că se distanțează parțial de poziții explicit pro-ruse, declarațiile recente ale lui Karapetian se aliniază destul de bine cu cele rusești. Pe de o parte, el propune resetarea relației cu Rusia, care ar aduce beneficii economice. Pe de altă parte, susține că realegerea lui Pașinian ar provoca un război economic cu Rusia. Karapetian insistă pe ideea că intrarea în UE ar presupune un cost economic semnificativ, presupunând ieșirea din Uniunea Economică Eurasiatică, fix mesajul repetat constant de Kremlin.

A treia formațiune în sondajele de opinie este Alianța Armeană, care include cel mai vechi partid armean - Federația Revoluționară Armeană, fondat la final de secol 19. Alianța e principala opoziție în actualul parlament și e condusă de fostul președinte Robert Kocharian, aflat la putere între 1998 și 2008. El a revenit în politică după războiul din 2020, după ce decisese să se retragă, ocupând locul doi la alegerile parlamentare din 2021.

Alianța Armeană mizează pe experiența lui Kocharian ca manager de criză, criticând incompetența actualului guvern. O promisiune cheie în programul lor este mărirea pensiilor cu 50% și a salariului minim. Guvernul Pașinian le-a cam luat însă fața, anunțând în aprilie 2026 că pensiile se măresc începând din mai, cu o lună înainte de alegeri, semn că măsuri populiste de genul ăsta nu sunt doar apanajul politicienilor români.

Pe politică externă, Alianța Armeană e foarte critică cu perspectiva realistă susținută cei de la putere, legat de diferența între Armenia reală și cea istorică. Programul politic insistă că guvernul e vinovat și trebuie să plătească pentru pierderea Nagorno-Karabah. Mai mult, partidul lui Kocharian este singurul pro-rus pe față dintre partidele majore. Programul lor susține că trebuie ca parteneriatul cu Rusia să fie reluat total, criticând reorientarea către Vest și orientările liberale ale administrației Pașinian. E singurul care critică coridorul TRIPP.

Un alt partid cu șanse să intre în Parlament e Armenia Prosperă. Partidul ăsta e condus un tip excentric, Gagik Tsarukian. Nu are Armenia mulți miliardari, dar pare că mulți dintre ei sunt atrași de politică, pentru că și domnul Tsarukian pare a fi putred de bogat și cu 9 zerouri la avere.

Tsarukian e prieten la cataramă cu dictatorul din Belarus Lukashenko, unde are și afaceri, iar fiul lui e bănuit ca fiind fugar pe acolo, după o altercație armată în 2024. Un personaj excentric, Tsarukian a început din 2022 construcția unei statui imense a lui Iisus Hristos,  de 33 de metri înălțime, pe un piedestal de 77 de metri, pe un munte aflat la 30 de kilometri de Erevan. Deși a fost ridiculizat de presă și criticat de Biserica Armeană, el a continuat proiectul.

Tsarukian e activ în politică din 2003, când a intrat prima oară în parlament. Ulterior, a fost un fel de hopa mitică, ba la putere, ba în opoziție. A cooperat inclusiv cu Pașinian după alegerile din 2018, unde a fost pe locul doi, dar apoi relațiile s-au rupt, iar el a intrat în opoziție. În 2020 i-a fost ridicată imunitatea parlamentară, fiind ulterior arestat. A fost acuzat de cumpărarea  a 17 mii de voturi la alegerile parlamentare din 2017, dar  și de evaziune fiscală de 60 de milioane de dolari în afacerile sale de jocuri de noroc. A fost însă achitat în martie 2026, așa că poate candida fără probleme iar la alegeri.

Programul lor politic conține discursul clasic al grosului opoziției la aceste alegeri, care e pro-ruse, dar nu pe față. Promite echilibru între relațiile strategice cu Rusia și Iran și cooperarea extinsă cu EU și SUA. Cei de la Armenia Prosperă cer ca armenii să nu supere pe nimeni, nici la est, nici la vest, alegând net una dintre tabere. E practic un discurs asemănător cu al lui Ion Iliescu la alegerile prezidențiale din mai 1990. Tsarukian a spus în timpul campaniei că ar putea colabora cu Karapetian, dacă va fi nevoie de creat o coaliție în parlament, dar nu cu Pașinian sau Kocharian, dar la ce istoric are, e posibil să susțină orice partid care câștigă alegerile, dar ar avea nevoie de voturile sale pentru o majoritate.          

Mai merită menționate câteva partide, deși ele nu par a face pragul electoral, conform sondajelor. Primul dintre ele ar fi Partidul Republicii, condus de Arman Sargsyan, fratele fostului prim ministru și lider militar în primul război Nagorno-Karabah, Vazgen Sargsyan, ucis în 1999 de atacatori în sediul parlamentului armean.

Programul partidului susține total și necondiționat un acord diplomatic cu Azerbaidjan și Turcia. Partidul Republicii e un partid cu un program super pro-european, cu scop major intrarea în UE până în 2032. Programul lor cere distanțarea explicită și totală de Rusia, inclusiv retragerea din Tratatul de Securitate Colectivă, CIS și UEE. Mai mult, sugerează diversificarea politicii externe, prin încheierea de acorduri de apărare cu Franța și SUA, și de parteneriate cu India, Israel și statele arabe. Pe plan economic, propune reducerea implicării ruse în economie, inclusiv prin o potențială confiscare a activelor rusești.

E unul dintre partidele care ar putea coopera cu Contractul Civil, dacă fac pragul și e nevoie de o coaliție în Parlament. Există și un precedent în sensul ăsta, cooperarea de la Erevan, după alegerile locale din 2023, când Contractul Civil nu a mai avut majoritate singur.

Un alt partid interesant este cel numit Aripile Unității. A fost fondat în 2025 de Arman Tatoian, fost Avocat al Poporului în Armenia, între 2016-2022, cu studii de drept în SUA. El a cooperat inițial cu actualul regim, dar apoi a devenit un critic al prim-ministrului Pașinian. Partidul său se descrie ca fiind noua opoziție, încercând să spargă clivajul clasic actuali versus foști, prin diferențierea de fostele partide, mai ales cel al lui Kocharian, dar și de Pașinian. Încearcă să promoveze o opoziție pro-europeană, practic. Membrii acestui nou partid critică partidele vechi, asociate cu regimul oligarhic, argumentând că prezența lor polarizează și-l avantajează pe Pașinian să rămână la putere.

Una dintre ideile excentrice din programul lor e aceea de redenumire a unor zone din Armenia de la granița cu Azerbaidjan, ocupate de azeri, dându-le numele cuplului prezidențial Trump, ca să îi forțeze pe azeri să se retragă de acolo. Partidul Aripile Unității vrea să publice un raport oficial parlamentar despre războiul pierdut în 2020, semn că nu doar la noi autoritățile uită să publice rapoarte despre evenimente cheie, mai ales când ar ieși șifonate după publicare.

Următorul pe listă e Partidul Noua Putere, format în 2024 și condus de fostul primar al Erevanului Haik Marutian. Marutian a fost comediant în anii 2000, apoi a intrat în politică, fiind o figură activă în revoluția din 2018. A devenit apoi primar al Erevanului din partea Contractului Civil, dar a fost eliminat în decembrie 2021 de propriul partid, acuzat că a protejat corupția din primărie. El susține că de fapt eliminarea sa a fost cauzată de critici legat de abordarea guvernului în războiul din 2020. Partidul său actual e un partid pro-european, care susține că nu există alternativă la aderarea la UE, cu un program economic de centru-stânga, dar în opoziție clară față de actualul guvern.

Un alt partid cu un parcurs interesant este Armenia Strălucitoare, condus de Edmon Marukian. El a fondat partidul în 2015, care era inițial pro-european, și voia integrare europeană și liberalism economic. Marukian a fost parlamentar și lider al opoziției parlamentare între 2018 și 2021, deși inițial a fost partener cu prim-ministrul Pașinian între 2017 și 2018. A devenit apoi un critic al actualului premier armean. Mai mult, a făcut un viraj total pe politică externă, susținând că suveranitatea Armeniei e în declin, sprijinind acum relații mai strânse cu Rusia și reluarea participării la Tratatul de Securitate Colectivă cu Rusia.

În fine, cel mai simpatic partid de pe listă este Partidul Împotriva Tuturor Partidelor Democratice, care se descrie ca o alternativă radicală pentru tinerii deziluzionați de partidele actuale. Ei se propun ca o alternativă pentru cei care nu vin la vot, prezența la alegeri fiind constant sub 50% la ultimele rânduri de alegeri, chiar și după revoluția din 2018, fiind chiar mai redusă în rândul tinerilor. Condus de un ITst, Tigran Kiureghian, partidul e singurul care propune o femeie drept candidat de prim-ministru din cele 19 partide și alianțe participante. În programul său, partidul promite ca după 100 de zile de cabinet de tranziție, vor impune schimbări pe legislație electorală și apoi se va autodizolva pentru a face noi alegeri.

Pe lângă actorii politici interni, cum alegerile au o și miză geopolitică, mai sunt și unii externi, cu prezență importantă la alegeri. Primul dintre ei e vestul, mai ales Uniunea Europeană. Cu o lună înainte de alegeri, pe 4 mai, la Erevan au venit peste 40 de lideri, la Summitul Comunității Politice Europene. Președintele Macron, prezent la Erevan, a fost printre cei care au lăudat actualul guvern, pentru parcursul său recent pro-european.

Apoi, s-a organizat primul Summit bilateral Armenia-UE, în care UE a reiterat sprijinul pentru parcursul democratic ale Armeniei și racordarea sa la Europa și valorile ei. Pe lângă sprijinul simbolic, UE a oferit în perioada recentă Armeniei și un program de sprijin pentru reforme economice, de 270 milioane de euro, dar și 30 de milioane de euro într-un program de asistență militară.

Toate aceste summituri au legitimat simbolic pivotul făcut de actualul regim de la Erevan dinspre Rusia spre vest, confirmând optimismul vesticilor legat de potențialul de redirecționare a Armeniei către Occident. Viziunea asta a Armeniei integrate la dezbaterile europene s-a conturat și la Forumul de la Erevan, un eveniment internațional de dezbateri și dialog, tipul de eveniment care cam lipsește prin România.

Al doilea actor geopolitic prezent în alegerile e unul ceva mai turbulent. Nu e greu de ghicit identitatea sa. Rușii sunt cam supărați de cum merg lucrurile prin Armenia, așa că, la fel cum a fost cazul la runde precedente de alegeri prin spațiul post-sovietic, bagă bățul prin gard. Formula prin care se face asta e deja brevetată în Moldova anul trecut, și implică folosirea unor tactici clasice, recte manipulare și distribuția de știri false.

E un atac hibrid deja patentat de ruși, ce diferă e doar conținutul știrilor false, adaptat la Armenia de data asta, majoritatea implicându-l pe prim-ministrul Pașinian. Iată câteva exemple de fabulații rusești. Pașinian se pregătește să cedeze teritorii Azerbaidjanului, vrea turcificarea culturală a Armeniei prin construcția masivă de moschei și este implicat în traficul de copii. Mai mult, are vile luxoase prin Canada și Franța, țară din care ar vrea să aducă deșeuri radioactive în Armenia. Și asta nu e tot! Pașinian a bătut palma cu Macron ca să pornească un război cu Rusia, fiind plătit de francezi pentru asta. Mai există și varianta că a bătut palma cu UE, să aducă o bază turcească în Armenia, totul fiind intermediat de președintele ucrainean Zelenski.

Nu e surprinzătoare concentrare tirului de știri false pe actualul prim ministru armean. Un document scurs recent în presa suedeză și publicat de site-ul Blankspot dezvăluie planuri rusești pentru atacul hibrid împotriva Armeniei. Planul prevede ca alegerile să fie transformate într-un referendum despre persoana premierului Pașinian. El include propuneri precum triplarea vizualizărilor pe social media în Armenia, de la 1 milioane pe zi în toamna lui 2025 la 3 milioane înainte de alegeri. Asta într-o țară cu 2.5 milioane de votanți. O altă idee e să se extindă numărul de influenceri pro-ruși de la 15 la 40, iar cei mai proeminenți să fie puși pe locuri eligibile la partide de opoziție. Blankspot a scris că a putut verifica autenticitatea documentul, dar nu se știe cât de important este pentru strategia generală a rușilor la alegeri.

Armenia a cerut sprijinul UE ca să lupte cu rușii în acest război hibrid în decembrie 2025. Și UE, la fel ca Rusia, a învățat ceva din experiența de anul trecut, de la alegerile din Moldova, așa că în aprilie 2026 a creat o Misiune Civilă de Parteneriat cu Armenia, cu un mandat de 2 ani. Rolul ei e să ajute, pe model moldovean, Armenia să crească reziliența democrației la războiul hibrid. Pe lângă misiune, EU a trimis și o echipă de răspuns rapid la amenințări hibride, care să ajute autoritățile de la Erevan să limiteze daunele războiul hibrid pe termen scurt, mai ales în campania electorală pentru alegerile din iunie 2026.

De altfel, autoritățile se tem de o repetare a scenariului georgian, unde rușii au reușit cu succes la alegerile precedente să desprindă țara vecină Armeniei de la parcursul democratic și să blocheze reorientarea geopolitică spre vest. Asta mai ales că liderul principalului partid de opoziție în sondaje, omul de afaceri Karapetian, are un profil foarte asemănător cu miliardarul pro-rus Bidzina Ivanishvili, cu ajutorul căruia rușii au câștigat alegerile în Georgia, ca apoi democrația georgiană să fie subminată din interior, iar țara să vireze brusc spre Rusia.

Președintele rus Putin, într-o întâlnire recentă cu prim-ministrul Pașinian, a spus că forțele pro-ruse din Armenia ar trebui să aibă dreptul să candideze și să facă campanie electorală. El a făcut cu referire la Karapetian, spunând că unii dintre acești lideri politici sunt la pușcărie, deși au pașaport rusesc. Se pare deci că democrația armeană are un apărător neașteptat, în chiar persoana liderului de la Kremlin, probabil cel mai improbabil luptător pentru democrație posibil.

Scenarii post-alegeri

Sondajele, care nu sunt așa de multe, spre deosebire de România, arată că Contractul Civil, partidul aflat la putere, este pe primul loc. Armenia Puternică a oligarhului Karapetian e pe doi, dar la o distanță destul de mare de primul partid.  Restul partidelor par a fi în marja de eroare să facă pragul, Alianța Armeană și Armenia Prosperă, asociate cu oligarhi și politicieni din vechiul regim au cele mai bune scoruri.

Ce va fi important pentru partidele mici va fi atingerea locului 3, chiar dacă nu fac pragul, pentru că al treilea partid ca număr de voturi va intrat oricum în parlament. Numărul de indeciși rămâne mare în sondaje, de aproape 40%, dar nu e clar că ei ar putea schimba lucrurile în mod semnificativ, mai ales că mulți dintre ei probabil nu vor veni să voteze.

Revenind la scenarii post-alegeri, cel mai probabil rămâne ca actualul guvern să primească un nou mandat, deși liderul armean Pașinian s-a mai erodat după 8 ani la putere, dar și după pierderea Nagorno Karabah în 2023. Trendul de reducere a scorului electoral al Contractului Civil s-a văzut și la cea mai recentă rundă de alegeri locale.

Probabil că guvernul conduce în sondaje și pentru că au livrat ceva rezultate economice pozitive. PIBul per capita a crescut de la 4 mii de dolari în 2018  la 10 mii de dolari în 2026. PIB ul nominal a crescut și el serios, de la 12 miliarde în 2018 la 32 miliarde 2026, ajungând la 83 miliarde ajustat la putere de cumpărare. Șomajul a scăzut de la 20 la 7%, dar riscul de sărăcie rămâne mare, la 20%.

Scorurile din sondaje arată și că opoziția nu e coordonată, iar fragmentarea riscă să îi coste, disipând voturile acestui segment electoral, mai ales dacă partidele respective nu fac pragul electoral. Asocierea opoziției, chiar și indirectă, cu Rusia, care nu e privită chiar cu mare simpatie în perioada de grosul armenilor în perioada asta, nu ajută cauza lor electorală. Partidelor mici pro-europene par a fi prea radicale, iar publicul armean vrea mai degrabă echilibru decât poziții foarte înfocate, mai ales pe chestii geopolitice, iar pe ele nu prea le ajută polarizarea.

În ultimii ani, Armenia a înregistrat o stagnare legat de indicatorii care măsoară calitatea democrației. Au existat acuzații legat de acțiuni controversate ale puterii contra mass media, sistemului juridic sau societății civile. Cu alte cuvinte, dincolo de războiul hibrid și lupta externă cu rușii, intern democratizarea scârțâie. Va fi un test important pe viitor pentru UE, legat cum va continua sprijinul pentru forțele reformiste pro-european, asigurând în același timp că  partidele respective nu ajung să mimeze democratizarea.

Scenariile alternative au o probabilitate mai redusă, conform sondajelor. Unul ar fi un guvern de coaliție, condus tot de Pașinian, cu alți pro-europeni, poate Partidul Reformist, dacă face pragul. Altul e cel în care partidele din actuala opoziție ajung la putere, moment în care viraj pro-rus și spre autoritarism ca în Georgia devine probabil, iar corupția are șanse să revină în forță. Pe plan extern, scenariul ăsta ar presupune probabil renunțarea la aspirațiile de  integrare în UE și probabil o temporizare a acordului pentru coridorul TRIPP cu SUA. Nu e clar dacă procesul de pace cu Azerbaidjan ar continua ca acum, sau ar exist un regres, eventual urmat de escaladarea tensiunii cu azerii.

Concluzii

Cheia pentru a debloca dosarele mari pe politică externă rămâne însă pacea cu Azerbaidjan, de care sunt legate celelalte proiecte majore, precum coridorul TRIPP, redeschiderea graniței cu Turcia și beneficiile economice asociate.

În continuare, blocajul pe proiectul de pace pare să fie schimbarea constituției pentru renunțare definitivă la suveranitatea asupra Karabah. E de așteptat ca, dacă alegerile sunt câștigate de actuala putere, să urmeze organizarea unui referendum. El va  conține schimbarea asta, cerută insistent de azeri, dar și alte modificări ale legii fundamentale.

Organizarea referendumului a fost amânată de autorități, pentru sondajele arată că e neclar dacă el ar trece. Există un precedent recent în Moldova, legat de cât de dificilă e o campanie electorală pentru un asemenea demers. Asta mai ales că va fi o miză mare în care tema de politică externă se va intersecta cu sensibilități politice și dinamici electorale, dar și cu războiul hibrid al rușilor, interesați să blocheze o deblocare totală a relațiilor Armenia-Azerbaidjan. Nu va ajuta nici faptul că partidul de la putere s-a erodat după 8 ani la guvernare, iar mediul politic e foarte polarizat.

Armenia a trecut printr-o perioadă foarte grea. Înfrângerea din război a generat o traumă generațională, izolarea regională și și sentimentul de a fi asediat de duetul Turcia-Azerbaidjan a creat, în mod firesc, anxietate legat de viitor. Resetarea acestor perspective și explicarea beneficiilor păcii nu e un proces ușor, dar asta pare a fi calea realistă, la pachet cu tranziția de la un naționalism care face apel la istorie la un patriotism civic mai modern

Timingul e cheie la tot procesul de pace. Armenia a tot insistat pe ideea de deschidere a granițelor înainte de schimbarea constituțională și acordul de pace pe termen lung. Logica ar fi ca publicul să vadă beneficiile economice ale păcii, pentru înlesni eliberarea de dependența economică rusă. Azerbaidjanul insistă însă, nedorind să cedeze nimic până nu se închid toate capitolele de negociere și referendum nu e adoptat. Agresivitatea azerilor, care negociază de pe poziții de forță cu Armenia, creează dificultăți regimului de la Erevan, care trebui să vândă politic toată această înțelegere propriului popor, care e și așa furios și traumatizat.

Riscul în tot acest context e ca azerii să ceară prea mult și să nu ajungă la un acord de pace negociat. Asta deși chiar ei recunosc că Pașinian e poate cel mai bun interlocutor la care pot spera pentru dialog din partea armenilor, acceptând costul politic de asumare a acestor compromisuri în dezbaterea publică din Armenia.

Situația nu pare că riscă să deraieze, iar în ultimul an au fost mici progrese. Nu au mai fost morți în mini conflicte la graniță, a existat ceva comerț bilateral, ba chiar Armenia a început să cumpere produse petroliere din Azerbaidjan. Lipsește însă decizia finală, iar întrebarea care se pune este dacă vestul poate să determine Azerbaidjanul să accepte o pace și nu ceară mai mult. Miza e evitarea unei potențiale destabilizări a Armeniei, care e oricum săracă și fragilă, pentru că deraierea procesului de pace ar duce foarte probabil la creșterea populismului intern, subminând și democratizarea, dar și tranziția geopolitică spre vest.

O desfășurare asemănătoare e probabilă și pe cealaltă temă majoră de politică externă. Pe termen scurt, pare că Armenia va continua desprinderea graduală și controlată de Rusia, și apropierea de Vest. Regimul va fi destul de anti-rus cât să primească sprijin vestic, dar nu radical anti-rus, cât să taie orice dialog cu Kremlinul. Liderii de la Erevan sunt în postura unui acrobat, care merge pe o sârmă subțire la înălțime și trebuie să-și păstreze echilibrul. E un echilibru la care e obligat de dependențele structurale și poziția geopolitică dificilă, care nu permit atitudini mai radicale.

Dincolo de aceste abordări mai pragmatice, rămâne întrebarea ceva mai filosofică, legată de identitate și aspirații istorice. E firesc ca armenii să se întrebe - suntem europeni sau nu suntem? Și dacă da, ce înseamnă asta? Granița estică a Europei a fost mereu o ceva supus dezbaterii, și nu e un punct clar unde se termină Europa și începe Asia.

Întrebarea devine deci, cumva, unde se termină Europa? Ce e clar e că armenii sunt la frontieră. Ce nu e clar e de care parte sunt. Noi românii ar trebui să știm cumva cum se simte - mereu am avut această obsesie a faptului că suntem la periferia Europei. O dezbatere care nu s-a încheiat niciodată la noi de fapt.

E Armenia europeană? Ar fi sănătos ca noi, cei care suntem deja în Uniunea Europeană, inclusiv România, să răspundem onest la întrebarea asta. Dacă răspunsul e da, și are aspirații să intre în UE, ceea ce pare a fi cazul, ar putea fi vreodată primită acolo? În fond, criteriile tehnice pentru a aspira la clubul ăsta european, legat de a fi o democrație și a avea un stat de drept funcțional, sunt bifate, deci potențialul există.

Pe baza răspunsului la întrebare, poate găsim și o metodă de acționa ca să ajutăm eficient Armenia să pivoteze către Vest, pe cât e asta posibil în zona aia de glob destul de complicată. Asta presupune să fim dispuși să facem efortul să atragem Armenia în clubul ăsta de țări, mai devreme sau mai târziu.

Cea mai puternică armă strategică a UE în relația cu Armenia rămâne speranța integrării, dar lucrurile trebuie prezentate realist. Nu e clar dacă mai există suflu expansionist care să sufle atât de mult spre est, iar în procesul de aderare e deja o coadă lungă de state, unele care așteaptă de decenii.

Cel mai sănătos e să temperezi optimism actual din relațiile Armenia UE cu o doză de realism. Drum spre a fi membru UE e lung, și mai sunt o groază de reforme încă de făcut.  Liderii armeni, cu sprijinul EU, trebuie să convingă populația să îmbrățișeze viitorul liberal, pro-european și desprinderea de simpatia istorică pentru Rusia, asezonată cu sentimente naționaliste. Tot procesul ăsta va lua timp, o știm din propria experiență. Vestul poate însă ajuta, cu garanții de securitate, obținute de la SUA prin proiectul TRIPP, și cooperare economică și sprijin pentru reforme de la UE.

Viitorul e încă nesigur pentru armeni. Poate că viitorul va fi dominat de un ciclu virtuos, cu reforme interne și democratizare, cu integrarea solidă în lumea vestică pe termen lung. E posibil și ca totul să se năruie, cu derapaje autoritariste și revenire la mama Rusie și sfera sa de influență. Dacă noi vesticii nu doar le ținem pumnii de la distanță, ci ne implicăm și ceva mai activ, s-ar putea ca Armenia să iasă din ciclul ăsta istoric în care aproape constant trage paiul cel mai scurt al geopoliticii. Ar merita-o cu prisosință.

 

• Tags:
• Armenia
• Rusia
• Vladimir Putin
• Kremlin
• erevan
• Azerbaidjan
• Nagorno-Karabah
• Turcia
• alegeri parlamentare
• Nikol Pașinian

Înapoi