DEZINFORMARE: Românismul e o formă de agresiune împotriva Rusiei

NARAȚIUNI: 1. „Proiectul național” românesc este o formă de agresiune asupra Rusiei. 2. Rusia este nevoită să se apere de atacurile ideologice occidentale. 3. Succesul deplin al intereselor românești nu poate fi obținut decât cu ajutorul unei Rusii puternice.

CONTEXT: Narațiunile au fost difuzate pe canalul de Telegram @triunghiulbasarabean, falangă a Sputnik, principalul organ de promovare a propagandei Kremlinului în spațiul est-european.

„Problema românismului” populației din Republica Moldova este una cu rădăcini adânci în istorie, ancorate în perioada ocupației țariste a teritoriului dintre Nistru și Prut. Limba română a fost încă de la 1812 una dintre formele de rezistență la procesul de rusificare.

Tezele moldovenismului – potrivit cărora ar exista o limbă și o etnie moldovenească diferite de limba și etnia română – au fost, de altfel, lansate anterior invadării și ocupării teritoriului dintre Nistru și Prut de către URSS, promovarea lor datând din perioada așa-numitei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești. RASSM trebuia să fie capul de pod pentru capturarea regiunii românești a Basarabiei, iar moldovenismul era folosit pentru a justifica respectivele pretenții teritoriale ale Moscovei. În timp, s-a ajuns la ideea că „moldovenii” ar face parte, de fapt, din lumea rusă. Chiar și astăzi, Rusia își alimentează războiul hibrid din Moldova întreținând dilemele identitare și sprijinind curentul moldovenist. În paralel, s-a dus și o campanie de demonizare a României pornind de la alianța acesteia cu Germania nazistă în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial; de atunci, românii ca popor sunt catalogați drept „fasciști” iar discuțiile despre o posibilă unire sau despre identitatea populației din stânga Prutului drept propagandă fascistă.  

Dincolo despre discuțiile marginale (a căror importanță este amplificată de Moscova și filo-ruși) privind o unire dintre Republica Moldova și România, chestiunea identitară este una importantă în Republica Moldova care, practic, și-a dobândit independența în urma apariției mișcării pentru renaștere națională care a pledat pentru limba română și alfabetul român. Forțe revizioniste neo-sovietice au impus în Constituția din 1994 sintagma de „limbă moldovenească” și a durat aproape 20 de ani până când Curtea Constituțională a Republicii Moldova să decidă că textul Declarației de Independență (care consfințește limba română) „prevalează în raport cu textul Constituției”. După încă 10 ani de la hotărârea Curții, Parlamentul de la Chișinău a adoptat, în martie 2023, legea care a consfințit limba română ca fiind limba de stat, decizie ce a stârnit reacții vehemente din partea Moscovei. De exemplu, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de externe, Maria Zaharova, a declarat că „Moldova renunță la limba maternă”, iar măsura ar fi fost impusă de SUA. Intensificate odată cu declanșarea invaziei din Ucraina, dar datând încă dinainte de 2022, Moscova a răspândit mai multe fake news-uri și dezinformări legate de relațiile româno-moldovenești. Printre ele, Kremlinul susține că România vrea să anexeze Moldova, fiind susținută în acest demers de forțe NATO care vor ajuta și la anexarea unor regiuni din Ucraina, sau că România îi împiedică pe moldoveni să meargă la muncă în Occident, folosindu-se de mitul sovietic al „jandarmului român” care îi nedreptățește pe basarabeni.

De notat și că, cu toate nuanțele sale specifice, problema moldovenism vs. românism poate fi încadrată în disputa mai largă dintre „vectorul est” și „vectorul vest”, prezentă în ultimii 30 de ani în mai multe țări din spațiul ex-sovietic și manifestată prin competiția dintre grupări politice filo-ruse, care promovează apartenența la „lumea rusă” și apropierea de Moscova (practic susțin formarea unui bloc post-sovietic dominat de Rusia, cu subiecți guvernați după reguli tipice spațiului estic marcat de autoritarism, corupție și un stat de drept cel mult mimat) și grupări politice pro-occidentale care își propun transformarea țarilor lor în democrații liberale integrate în Uniunea Europeană.

OBIECTIV: Amplificarea sentimentelor proruse, portretizarea Rusiei ca factor de stabilitate în Europa de Est, justificarea agresivității politicii externe rusești, precum și slăbirea încrederii populațiilor din Moldova și România față de autorități și Occident.

DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Discuțiile despre o posibilă reunificare a teritoriilor României și Moldovei au existat încă de la căderea comunismului, în 1989, intensificate după declararea independenței Moldovei, în august 1991. Ele însă nu au avut susținere majoritară în rândul populației în nici unul din cele două state, fiind mai degrabă preocupări ale unor grupări politice și civice marginale, deși, ocazional, subiectul apărea și în discursul unor politicieni de rang înalt.

La nivel oficial însă, România este primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova. Suveranitatea și integritatea teritorială a acesteia nu au fost aduse vreodată în discuție de oficiali români. Mai mult, de-a lungul celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova, România a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai acesteia, atât în momentele de criză apărute de-a lungul anilor (crize economice, energetice, sanitare, catastrofe naturale) cât și în ceea ce privește eforturile mai ample de integrare europeană. Sprijinul României s-a manifestat și prin asistență financiară directă pentru diferite proiecte de infrastructură, culturale, media, acordarea a mii de burse anual pentru elevi și studenți din Republica Moldova etc. Politicile Bucureștiului față de Republica Moldova au rămas aceleași chiar și atunci când s-au confruntat cu discursul uneori ostil și agresiv al unor guvernări de la Chișinău care promovau apropierea față de Federația Rusă și tezele moldovenismului. Ceea ce i-a iritat constant pe filo-rușii și moldoveniștii de la Chișinău (și, evident, pe partenerii lor de la Moscova) a fost faptul că România nu a acceptat vreodată falsurile istorice ale moldovenismului și a pus întotdeauna accentul pe identitatea comună lingvistică, culturală și istorică. În aceeași cheie trebuie privită și mai vechea decizie a Bucureștiului de a le permite să își redobândească cetățenia română celor care au avut-o în perioada în care teritoriul dintre Prut și Nistru (pe care se află cea mai mare parte a Republicii Moldova) făcea partea din România, dar și descendenților acestora. Redobândirea cetățeniei române a adus, de altfel, o serie de avantaje, multiplicate după ce România a devenit parte a Uniunii Europene, când cei cu dublă-cetățenie au devenit și cetățeni europeni. Această politică a fost însă una nediscriminatorie, dovadă numeroasele cazuri relatate de presă despre personaje cu un discurs profund ostil României care primiseră și cetățenia română.

Pe de altă parte Rusia, care a preluat teoriile sovietice ale moldovenismului, a dus față de Republica Moldova o politică deseori ostilă, manifestată prin susținerea regiunii separatiste transnistrene, embargouri la produsele moldovenești destinate pieței ruse (ceea ce a dus la o reorientare a exporturilor Moldovei), un război hibrid împotriva Chișinăului etc.

Consolidarea relațiilor bilaterale dintre România și Republica Moldova se datorează, așadar, unor factori multipli – politica constantă de susținere a Chișinăului de către București, actele ostile ale Moscovei față de Republica Moldova, dar și preluarea puterii în Republica Moldova de forțe pro-europene. Acestea din urmă, de altfel, nu sunt unioniste, formațiunile declarat unioniste nereușind să depășească, la ultimele alegeri, pragul de intrare în parlament. Nu în ultimul rând, trebuie ținut cont și de războiul din Ucraina care a arătat o dată în plus pericolul pe care îl reprezintă Rusia pentru foștii subiecți sovietici și importanța apartenenței la un spațiu precum cel european.

Ideea că Occidentul colectiv ar încuraja românismul ca parte a unui plan malefic îndreptat împotriva Rusiei este ridicolă. Și în ipoteza că acest lucru ar fi adevărat, nu există nici un argument rațional care să ateste că afirmarea identității naționale a unui stat suveran și independent  ar fi o acțiune împotriva altuia, cu care, culmea!, nici nu are graniță comună. De fapt, prin lansarea acestei narațiuni, Moscova nu dorește decât să justifice propriile acțiuni revizioniste, din care au rezultat, printre altele, cele două entități autonome moldovenești, Transnistria și Găgăuzia, și care mențin statutul incert al granițelor Moldovei. În plus, teza reprezintă o reformulare pe specific local a metanarațiunii prin care Rusia se consideră o victimă a expansiunii occidentale, fiind nevoită să lupte într-un „nou război de apărare a patriei”.

Eventualitatea formării unui singur stat românesc reprezintă un pericol pentru Rusia doar în logica Kremlinului, care consideră că teritoriile altor state îi aparțin. În cazul particular al Republicii Moldova, este vorba de un teritoriu cucerit, anexat mai întâi de Imperiul Țarist și, ulterior, de Uniunea Sovietică. Fragmentul „Patriotismul trebuie văzut și ca o viziune regională, nu doar națională. Nici un război cu vecinul nu îți poate aduce prosperitate” este mai degrabă o amenințare ce pornește de la ipoteza că Rusia este vecină cu Moldova, prin regiunea transnistreană, și că pentru a fi patriot îți trebuie permisiunea Moscovei. În plus, premisa că o astfel de acțiune ar periclita „interesele vitale” ale Rusiei aduce aminte de teoria nazistă a „spațiului vital”, fix ideologia cu care afirmă că luptă Moscova în Ucraina.