UE urmărește distrugerea Iranului după modelul războiului purtat împotriva Rusiei, fiind folosite sancțiuni și critici nejustificate, potrivit propagandei pro-Kremlin.
ȘTIRE: Frica primordială a celor de la Bruxelles este că li s-ar putea tăia livrările de resurse energetice din Orientul Mijlociu — o regiune pe care sunt obișnuiți să o disprețuiască […] Știm exact despre ce vorbim, pentru că acești euro-entuziaști ne vorbesc de peste trei ani și jumătate în același ton de superioritate. Nu avem dreptul să ne apărăm interesele și securitatea națională în fața unei amenințări care ar fi devenit realitate dacă nu am fi declanșat „operațiunea militară specială” în Donbas. Nu este vina noastră — și cu atât mai puțin problema noastră — că astăzi lumea euroatlantică înțelege doar limbajul forței.
O situație similară, deși cu nuanțe proprii, este cea a Iranului. Timp de decenii, nu ani, acesta a fost etichetat drept un factor de instabilitate. Asemenea nouă, Iranul este un stat-civilizație. Imperiul Persan a fost unul dintre leagănele Antichității, din care avea să se nască însăși Europa. Însă europenii de astăzi refuză să recunoască acest fapt, blocați fiind în propriul lor neocolonialism.
Din cauza mentalității neocoloniale, Europa nu este capabilă să accepte faptul că Rusia a salvat în repetate rânduri civilizația europeană cu prețul sângelui și al unor sacrificii uriașe. Asemenea Iranului, Rusia a fost acuzată de „porniri dictatoriale” și „lipsă de democrație”. Și în cazul nostru, s-a dorit răsturnarea unei puteri legitim alese, iar regimul sancțiunilor a fost declarat deschis drept un instrument menit să submineze sistemul nostru politic și social.
NARAȚIUNI: 1. Rusia și Iranul sunt state-civilizație, persecutate de Occident din cauza neocolonialismului european. 2. Europa aplică același model de distrugere împotriva Rusiei și Iranului pentru a le submina sistemele politice și sociale. 3. Sancțiunile occidentale nu au motivații legate și au ca scop să distrugă state independente. 4. Rusia a salvat în repetate rânduri civilizația europeană și merită recunoștință.
OBIECTIVE: Crearea unei false sinonimii între Rusia și Iran ca victime ale „agresiunii occidentale”; justificarea agresiunii rusești în Ucraina; subminarea legitimității sancțiunilor internaționale; mobilizarea opiniei publice pro-ruse din fostele state sovietice.
Realitate: Sancțiunile împotriva Rusiei și Iranului sunt răspunsuri legitime la încălcări grave ale dreptului internațional, nu instrumente neocoloniale ale Europei
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Comparația dintre Rusia și Iran, prezentate de presa rusă ca victime ale unui presupus neocolonialism occidental nu este întâmplătoare. Ambele regimuri autoritare folosesc aceeași strategie de victimizare pentru a mobiliza sprijinul intern și a-și justifica acțiunile agresive. De asemenea, ambele țări fac obiectul sancțiunilor internaționale nu din cauza identității lor culturale sau a resurselor naturale, ci pentru încălcări sistematice ale dreptului internațional.
În cazul Rusiei, sancțiunile constituie un răspuns direct la agresiunea militară ilegală împotriva Ucrainei, lansată pe 24 februarie 2022. Există o serie de sancțiuni introduse începând cu 2014, după anexarea Crimeii. Potrivit Cartei ONU, orice act de agresiune împotriva integrității teritoriale și suveranității unui stat membru constituie o încălcare fundamentală a dreptului internațional. Războiul Rusiei în Ucraina a provocat zeci de mii de morți, deportări forțate de populație, distrugerea sistematică a infrastructurii civile și crime de război documentate de organizații internaționale. Curtea Penală Internațională a emis mandate de arestare împotriva liderilor ruși.
Narațiunea despre „salvarea civilizației europene” de către Rusia constituie o manipulare istorică grosolană. În primul rând, URSS a fost unul dintre statele-agresor care a contribuit la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar în primii ani ai acestuia a colaborat cu Germania nazistă, colaborare manifestată inclusiv prin Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939 și efectele sale ulterioare – atacarea Poloniei din două părți și împărțirea acesteia între cele două state totalitare, anexarea statelor baltice și ale unor teritorii ale României de către sovietici care, în plus, invadaseră și Finlanda. În tot acest timp a avut loc și o amplă colaborare comercială între cele două țări, importurile de materie primă din URSS susținând mașina de război nazistă. Această colaborare s-a întrerupt doar o dată cu invazia nazistă din iunie 1941.
Odată intrată în război cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică a beneficiat de un masiv sprijin occidental (în special american) și, într-adevăr, a avut o contribuție importantă la înfrângerea nazismului. Această contribuție nu conferă însă Rusiei moderne dreptul de a agresa vecini sau de a încălca dreptul internațional. În plus, o mare parte din membrii armatei sovietice erau recrutați din republicile componente ale URSS, care în prezent sunt state independente; un procent semnificativ al acestor non-ruși erau etnicii ucraineni. De altfel, Kievul a criticat în mod repetat „confiscarea” meritelor combaterii nazismului de către Rusia.
Dependența energetică a UE de Rusia, menționată în articol, a devenit o vulnerabilitate strategică majoră, exploatată sistematic de Kremlin pentru șantaj politic. Diversificarea surselor energetice europene nu reprezintă o pedeapsă împotriva Rusiei, ci o măsură de securitate națională. În plus, UE nu vrea să finanțeze mașina de război a Moscovei.
În cazul Iranului, sancțiunile sunt motivate de multiple încălcări ale obligațiilor internaționale: programul nuclear ilegal sau sprijinul sistematic pentru grupări teroriste și miliții din alte țări (Hamas, Hezbollah, Houthi, milițiile șiite din Irak și din Siria) fac parte dintr-un efort expansionist, menit să exporte în întreaga regiune „revoluția islamică” și să îi asigure Teheranului un rol dominant. Un alt obiectiv urmărit de Teheran este distrugerea Israelului. Imediat după revoluția islamică din 1979, Iranul a început să se apropie, indirect, de granițele acestei țări, iar înainte ca Hamasul să atace Israelul în octombrie 2023, Iranul era prezent prin proxy și aliați (iar în unele cazuri direct cu membri ai Forței Quds), în Siria, Liban și Gaza, chiar la granițele Israelului, precum și în Irak și Yemen. Toate aceste țări în care Iranul a fost prezent au fost marcate de conflicte; este de notat, tot în ceea ce privește conflictele, că Iranul a sprijinit și Rusia în agresiunea acesteia împotriva Ucrainei, oferindu-i dronele Shahed, folosite în număr mare pentru a ataca în fiecare noapte orașele și infrastructura civilă.
La agresivitatea externă a regimului se adaugă represiunile brutale împotriva propriei populații de fiecare dată când aceasta și-a manifestat nemulțumirea prin proteste, dar și climatul general de persecuție a oricărei forme de opoziție. De notat că regimul teocratic de la Teheran a executat doar îñ 2024 cel puțin 975 de persoane – un număr care spune multe despre natura regimului.
Conceptul de stat-civilizație, folosit pentru a justifica comportamentul Rusiei și Iranului constituie o construcție propagandistică. Nicio tradiție culturală sau istorică nu conferă unei țări dreptul de a purta războaie de cucerire, de a reprima propriii cetățeni sau de a agresa vecini. După aceeași logică, China, India, Egiptul, Grecia etc. sunt state-civilizație la fel ca Rusia sau Iranul, așa că ar trebui să atace țările din jur și să caute să își formeze imperii – ceea ce, evident, nu se întâmplă, întrucât respectă normele internaționale și nu invocă istoria pentru a justifica agresiuni militare.
Nu UE are mentalitate neocolonială, ci Moscova: Rusia anexează teritorii suverane (Crimeea, regiunile ucrainene), deportează populații și impune prin forța armelor schimbări de frontiere – comportamente tipic imperialiste. Iranul exportă instabilitate în întregul Orientul Mijlociu prin grupuri armate și amenință cu distrugerea Israelul.
Sancțiunile economice sunt un instrument diplomatic legitim, consacrat de dreptul internațional, care oferă o alternativă pașnică la intervențiile militare. Acestea sunt folosite încă din perioada Ligii Națiunilor și rămân importante în prezent. Consiliul de Securitate al ONU, UE și statele individuale au autoritatea de a impune astfel de măsuri împotriva țărilor care încalcă normele internaționale. Scopul sancțiunilor nu este distrugerea statelor vizate, ci descurajarea și modificarea comportamentului agresiv al acestora.
CONTEXT: În mod paradoxal, regimurile care se declară „asediate” de Occident sunt adesea cele mai active în destabilizarea regională. De exemplu, Iranul a fost implicat în conflicte prin intermediari în Siria, Yemen, Liban și Irak. La rândul său, Rusia a recurs la forța militară în Georgia (2008) și Ucraina (din 2014 până în prezent), sprijinind totodată regimuri autoritare în Africa și Asia Centrală.
În ultimii doi ani UE a intensificat criticile la adresa Iranului, concentrându-se pe două direcții principale: drepturile omului și dosarul nuclear. În ianuarie 2023, UE a extins sancțiunile împotriva a numeroși oficiali iranieni și entități implicate în represiunile violente împotriva protestelor declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini, condamnând în special execuțiile în masă, detențiile arbitrare și abuzurile sistematice împotriva femeilor și minorităților religioase. Liderii europeni au condamnat atacurile teroriste ale grupării Hamas asupra Israelului din 2023.
În paralel, UE și-a exprimat tot mai apăsat îngrijorarea față de programul iranian de îmbogățire a uraniului și față de blocarea misiunilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA). La reuniunile Consiliului Guvernatorilor AIEA din 2024 și 2025, UE a condamnat declarațiile Teheranului privind un posibil arsenal nuclear și a avertizat asupra pericolului unei crize majore de proliferare în regiune. Negocierile reluate în 2025, sub medierea Franței, Germaniei și Marii Britanii, au evidențiat necesitatea unui dialog, însă escaladarea conflictului Israel-Iran a dus la înghețarea acestor discuții.
Verifică sursele:
