Donează
Refuzul NATO de a accepta cererile ultimative făcute de Rusia în contextul crizei din Ucraina a sporit temerile că Moscova se pregătește de război. Este un scenariu posibil, dar care ar fi extrem de costisitor pentru Rusia, chiar dacă aceasta ar câștiga confruntările din teren.
Rusia ridică mizele: noi concentrări de trupe și un atac cibernetic masiv
Pentru a două oară în mai puțin de un an, Rusia a mobilizat forțe semnificative la granița cu Ucraina. A mai făcut-o și în primăvara lui 2021, când Putin a reușit să obțină un summit cu Joe Biden. Summitul a avut loc în luna iunie, dar nu a dus la vreun rezultat notabil și în niciun caz nu a marcat începutul unei reveniri a lui Putin în „lumea bună”, care decisese că liderul de la Kremlin este nefrecventabil după evenimentele din 2013 – 2014 (forțarea Ucrainei să renunțe la semnarea Acordului de asociere la UE, invadarea și anexarea Crimeii, susținerea războiului din Donbass). Noua mobilizare pare să fi produs mai multă îngrijorare în Occident și în Ucraina și s-a vorbit ceva mai insistent despre posibilitatea ca Rusia să atace Ucraina. În presa occidentală au apărut și evaluări ale serviciilor de informații privind planuri de invazie ale Rusiei. Rusia a ridicat mizele și a cerut, pe un ton mai degrabă ultimativ, garanții că NATO nu se va mai extinde către Est (adică nu va primi vreodată în rândurile sale Ucraina și Georgia, țări ex-sovietice care și-au exprimat dorința de a se alătura Alianței) și că își va limita activitățile și prezența în statele care au devenit membre după Războiul Rece. A urmat un inutil maraton diplomatic, cu întâlniri la Geneva, cu Statele Unite, Bruxelles, în cadrul Consiliului NATO – Rusia, și Viena, sub egida OSCE-ului. Discuțiile n-au dus nicăieri pentru că pretențiile Rusiei sunt inacceptabile: nu se mai poate reveni la un sistem în care marile puteri își împart teritorii după bunul plac, fără să țină cont de dorințele și intereselor statelor mai mici.
Imediat după eșecul convorbirilor, Ucraina a fost ținta unui atac cibernetic masiv, iar Rusia a început să mute către vest și trupe și echipamente din Districtul Militar Est, aflat la mii de kilometri distanță. Atacul informatic nu a fost revendicat, dar subsecretarul de stat american Victoria Nuland a amintit că astfel de operațiuni țin de modul de operare rusesc (să ne amintim doar de războiul cibernetic contra Estoniei sau sabotarea rețelei electrice ucrainene), iar experții avertizaseră că sunt posibile și pe fondul creșterii tensiunilor la graniță. Kievul suspectează hackeri care au legături cu serviciile belaruse de informații, care ar fi apelat la un soft similar cu cel folosit în atacuri anterioare de hackeri care lucrau pentru serviciile rusești de informații. Minskul este cel mai apropiat aliat al Moscovei și a devenit dependent de susținerea acesteia după ce fraudarea alegerilor prezidențiale din august 2020 și reprimarea brutală a protestelor care au urmat a izolat și mai tare regimul Lukașenko. De altfel, în urma cu câteva luni s-a speculat că Belarusul ar putea să își extindă operațiunea hibridă cu migranți – care, mai mult ca sigur, a fost lansată cu binecuvântarea Moscovei – și spre granița cu Ucraina, iar mai recent, de când se vorbește despre posibilitatea unui război, s-a evocat și posibilitatea ca una din direcțiile de atac să fie dinspre Belarus.
Toate acestea sunt indicii că Putin merge mai departe și continuă pregătirile de război, iar posibilitatea declanșarii acestuia pare a fi luată tot mai în serios și de oficiali occidentali – numai în ultimele zile au spus-o secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, și ministrul de externe al Poloniei, Zbigniew Rau.
Ce riscă Rusia dacă atacă: pierderi umane și materiale, costuri economice semnificative, izolare politică
Problema Rusiei este că nu prea își permite un război la scară largă. Un conflict cu NATO/SUA este exclus: Moscova poate contrabalansa forța americanilor doar în ceea ce privește arsenalele nucleare. În rest este depășită net de Statele Unite și de aliații acestora, chiar dacă, local – în zona flancului estic al Alianței – are forțe superioare. Superioritatea aliată este numerică și, mai ales, calitativă. Militarii NATO sunt, în medie, mai bine pregătiți și mai bine echipați, iar tehnologia care îi sprijină o depășește, în general, pe cea pe care o au la dispoziție rușii. Chiar și în cazurile în care Rusia produce echipamente similare, decalajul este semnificativ: în cazul aparatelor de luptă de generația a V-a, numărul de aparate SU-57 aflate în posesia forțelor aeriene ruse reprezintă doar o fracțiune din totalul F-22urilor americane, la care se adaugă o flotă aeriană în creștere de F-35uri, care au fost comandate/se află deja și în dotarea unor aliați din NATO ai Washingtonului; în plus, ambele modele americane sunt superioare aparatului rusesc. Armatele statelor NATO sunt, pe deasupra, susținute de economii mult mai puternice decât cea a Rusiei, care, la fel ca și în perioada sovietică, este insuficient diversificată și se bazează în mare măsură tot pe exporturi de materii prime și armament.
Situația este diferită în ceea ce privește Ucraina, ale cărei forțe nu se ridică la standardele NATO din punct de vedere al echipării și pregătirii. Chiar dacă militarii ucraineni nu mai sunt cei din 2014 și Rusia nu mai are atâți simpatizanți/agenți printre ei ca atunci când a anexat Crimeea, ca dotare forțele Kievului stau mult mai prost. E puțin probabil ca o ofensivă amplă să poată fi oprită cu cele câteva sute de rachete anti-tanc Javelin livrate Ucrainei de americani sau cu dronele Bayraktar furnizate de Turcia, dar acestea pot cauza pierderi importante și rămâne de văzut ce costuri materiale și umane își permite Moscova să suporte. Mai există, însă, un aspect: una este să cucerești un teritoriu și să câștigi un război convențional, cu totul alta să și menții controlul asupra unui teritoriu cu o populație ostilă și o forță de gherilă care ți se opune; experimentele americane din Irak și Afghanistan sunt mai mult decât relevante în acest sens. Ucraina are planuri pentru a rezista în cazul în care frontul se prăbușește, iar Statele Unite iau în calcul susținerea unei insurecții, inclusiv cu baze de antrenament în România, Polonia și Slovacia. Nu ar trebui uitat că Uniunea Sovietică, a cărei forță era mai mare decât cea a Rusiei, a pierdut războiul din Afghanistan cu o forță de gherilă care a primit bani și armament de la americani, pierderile sovieticilor fiind mult mai mari decât cele pe care le-au suferit americanii în toate războaiele post-Vietnam pe care le-au purtat.
Dincolo de costurile în oameni și echipamente, Rusia trebuie să ia în calcul și consecințele economice și politice ale unei noi invazii a Ucrainei. Atât Statele Unite, cât și europenii au avertizat că iau în calcul sancțiuni severe, inclusiv la adresa lui Vladimir Putin și a conductei Nord Stream, și ar putea duce la deconectarea țării de la sistemul internațional de plăți financiare SWIFT. Din punct de vedere politic, este puțin probabil ca vreun lider occidental să mai ia în calcul vreo normalizare a relațiilor cu Kremlinul atât timp cât Putin se află în continuare acolo; probabil că un al doilea Război Rece, și așa evocat în repetate rânduri în ultimii ani, nu va mai putea fi evitat. Iar Rusia, cum am mai scris și mai sus, nu are forța Uniunii Sovietice și, pe deasupra, are multe din slăbiciunile acesteia, așa că deznodământul ar fi probabil același ca și prima oară, dar ceva mai rapid.
Putin ar putea să învețe ceva și din prima invazie a Ucrainei, care până la urmă s-a dovedit a fi o carte pierzătoare. Rusia a fost izolată politic și supusă sancțiunilor economice iar susținerea Crimeii și a Donbassului a implicat costuri care nu sunt chiar așa de ușor de suportat. Cea mai mare pierdere, după cum s-a tot observat însă în ultimii ani, o reprezintă Ucraina în întregul său: dacă până în 2014 țara a oscilat între Moscova și UE și a fost relativ bine integrată în așa-numita lume rusă, odată cu anexarea Crimeii și războiul din Donbass s-a înregistrat o consolidare a sentimentului național iar Rusia a ajuns să fie percepută ca un inamic și un străin. Dacă acest sentiment ar mai putea fi schimbat în zonele rusofone ale țării, este exclus ca acest lucru să se întâmple și în cele în care populația majoritară e formată din vorbitori de ucraineană.
Rusia este mai avantajată de actuala sa strategie
Deși un război la scară largă nu poate fi exclus, acesta este puțin probabil; cel mult, Rusia ar putea să lanseze niște atacuri limitate de-a lungul liniei de demarcație cu Ucraina și să se mulțumească cu unele câștiguri teritoriale reduse, dar ceva mai ușor de menținut – de exemplu un coridor terestru către Crimeea. Mult mai avantajoasă pare a fi acum pentru Moscova actuala sa strategie, cu puncte de presiune și crize multiple dificil de gestionat de Occident: campanii de dezinformare legate de pandemie sau menite să influențeze procesul electoral din diferite țări, operațiuni hibride cu migranți, ca aceea de la granița dintre Belarus și UE, agitarea apelor în Balcanii de Vest, prin aliații săi din Serbia și Republica Srpska, entitatea sârbă a Bosniei și Herțegovina care dă semne că ar vrea să se separe de restul țării, ceea ce ar da o lovitură teribilă eforturilor de reformare a regiunii și includere a sa în Uniunea Europeană. În plus, cât timp lucrurile nu merg prea departe, Putin încă poate să negocieze.
Pe de altă parte, odată ce tancurile s-ar pune în mișcare, consecințele pot fi improvizibile. Istoria a arătat în repetate rânduri că e de-ajuns o scânteie.
