În noaptea de 7 spre 8 decembrie 2024, Horațiu Potra și o serie de asociați ai acestuia sunt opriți în trafic de către polițiști, în timp ce se îndreptau spre București, și conduși la audieri. Din acel moment se declanșează o serie întreagă de evenimente care vor aduce în atenția și dezbaterea publică un subiect desprins parcă din romanele istorice: concetățeni ai noștri, civili sau militari (activi sau în rezervă) care, în schimbul unor sume de bani, își riscă viața punând mâna pe arme în serviciul unor persoane private și pe câmpuri de bătălie situate la mii de kilometri distanță de România. Această realitate, șocantă pentru mulți, constituie însă doar etapa contemporană a unui proces care a debutat în negura istoriei și care reprezintă o constantă de-a lungul secolelor pe teritoriul românesc, care a dat numeroși mercenari, dar a și atras mercenari străini.
John Smith: din războaiele lui Mihai Viteazul la întâlnirea cu Pocahontas
Epopeea lui Mihai Viteazul nu este un eveniment istoric de sine stătător, cum a fost prezentată decenii la rând în manualele de istorie, ci reprezintă un episod în cadrul unui conflict european major și anume „Războiul cel Lung”. Acesta din urmă s-a desfășurat între anii 1593 și 1606 și a implicat Monarhia Habsburgică, cu diferiții săi aliați, și Imperiul Otoman.
Născut cu aproximativ o decadă înainte de debutul războiului, John Smith, un englez din Lincolnshire, întruchipează, poate cel mai bine, atât prototipul „aventurierului de carieră”, cât și pe cel al mercenarului specific războaielor lui Mihai Viteazul. John Smith a părăsit Anglia în jurul vârstei de 16 – 17 ani pentru a se înrola ca mercenar în armata Regelui Henric al IV-a al Franței, monarh care se găsea angrenat într-un război împotriva spaniolilor. Aventura franceză a fost urmată de intrarea în serviciul Republicii celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos, confederație statală aflată în plin război de independență pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Spaniol.
John Smith
În anul 1599 John Smith se reîntoarce în Anglia, pe care a părăsit-o din nou după scurt timp, de această dată pentru a se deplasa în Europa centrală, unde a intrat în serviciul militar al Imperiului Habsburgic și a participat la campaniile din Ungaria, Transilvania și Țara Românească. Comandantul lui John Smith a fost aliatul și, ulterior, „ucigașul” lui Mihai, generalul italian Giorgio Basta, în armata căruia va activa, conform memoriilor sale, în intervalul iunie 1600 – 1603.
Grație legăturii dintre Mihai Viteazul și Giorgio Basta, John Smith a ajuns să lupte sub comanda directă a domnitorului muntean care, după unele surse, îl ridică la gradul de căpitan. Tragicul sfârșit al Viteazului nu reprezintă însă și încheierea serviciul militar al lui John Smith alături de valahi. Smith se găsește, peste doar un an de zile, printre cei 1000 de luptători trimiși de Basta în ajutorul domnitorului muntean Radu Șerban. Din această postură, mercenarul englez participă la bătălia de la Teișani (23-24 septembrie 1602), soldată cu victoria lui Șerban.
Parcursul biografic al lui John Smith cunoaște o modificare radicală în toamna aceluiași an, atunci când, cu ocazia unei lupte cu tătarii desfășurată în zona Alba Iulia, este luat prizonier de către aceștia și vândut în robie. Smith este cumpărat de un turc și oferit cadou amantei acestuia din Istambul, pentru ca în final să ajungă în Hanatul Crimeii. John Smith evadează din captivitate și se întoarce înapoi în Transilvania unde, pentru faptele sale de vitejie, Sigismund Bathory îl înobilează în ziua de 9 decembrie 1603.
Mercenarul se reîntoarce în Anglia, cândva pe parcursul anului 1604 sau 1605, după alte surse, însă setea de aventură avea să își spună în scurt timp cuvântul. De această dată, John Smith s-a (re)orientat spre apus. S-a înscris pe listele de coloniști ale Virginia Company din Londra, iar la 26 aprilie 1607 a ajuns în „Lumea Nouă”.
Terenul pe care se stabiliseră coloniștii, care primise denumirea de „Jamestown”, aparținea însă „Confederației Powhatan”, o uniune de triburi indigene care îl aveau conducător pe un anume Powhatan. La început relațiile dintre englezi și indieni fuseseră destul de cordiale, însă în decembrie 1607, Smith este capturat de către aceștia în timp ce se afla într-o expediție de explorare. Aventurierul este prezentat lui Powhatan care decide să-l execute, însă, conform mărturiei lui Smith, fiica căpeteniei, o tânără de doar 10 sau 11 ani numită Pocahontas, se poziționează între acesta și războinicii care urmau să-i curme viața. Salvarea lui Smith este, din câte se pare, și singurul contact pe care acesta îl are cu Pocahontas.
Secolele XVIII – XX: mercenari români, din Suedia și Grecia până în Madagascar și Spania
Viața țăranului în perioada Evului Mediu, atât în spațiul românesc, cât și pe întreg continentul, se desfășura, din punct de vedere al activității, după un set de reguli modelate de natură. Astfel, muncile agricole îi ocupau cea mai mare parte a anului, din primăvară și până la culesul recoltei în toamnă. Am fi tentați să credem că în lunile rămase libere țăranul se odihnea, în mijlocul familiei, la căldura focului din sobă. Istoria consemnează însă contrariul, care nu are nimic de a face cu această imagine idilică: o parte din țărani deveneau în acele luni mercenari în slujba unor seniori sau companii private și participau la lupte dintre cele mai sângeroase.
Odată cu venirea epocii moderne și generalizarea fenomenului de interconectivitate între statele și diferitele zone etno-culturale ale „bătrânului continent”, mercenarii din actualul spațiu românesc devin elemente active și uneori chiar de bază în cadrul diferitelor armate ale perioadei. Astfel, istoria consemnează, la anul 1706, faptele de arme ale colonelului Sandu Colțea și ale regimentului de cavalerie condus de acesta, aflați în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei, pe cele ale lui Tudor Vladimirescu și ale pandurilor săi în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, când mercenarii olteni luptă cu vitejie împotriva otomanilor. De asemenea, la începutul secolului XX, îl întâlnim, printre alții, pe Machu Michăilescu, voluntar în armata grecească pe parcursul războiului cu Imperiul Otoman (1897) și soldat al Legiunii Străine cantonat în localitatea Mahajanga, din Madagascar (1901).
Legiunea Străină. @Wikimeda Commons
Fenomenul mercenariatului a prins amploare în perioada interbelică. Românii plecați să lupte în afara țării în acea perioadă se pot împărți în două mari categorii, în funcție de motivația pe care o aveau. Cei care își doreau aventură sau bani au optat pentru Legiunea Străină. La mijlocul anilor 30, au apărut și cei motivați ideologic, care au lupta în războiul civil din Spania – vezi de pildă grupul condus de legionarii Moța și Marin, ambii uciși la scurt timp după ce au ajuns pe linia frontului și deveniți martiri.
Mărci poştale din 1941 care îi comemorează pe Ion Moţa şi Vasile Marin. @Wikimeda Commons
Cel de-Al Doilea Război Mondial schimbă însă paradigma existențială a „lefegiilor”, cei care se înrolaseră până la momentul 1940 în Legiunea Străină au rămas în continuare să lupte în numele Franței, în vreme ce mulți sași transilvăneni au plecat voluntari în diferitele unități ale SS-ului. Instaurarea comunismului în partea central-estică a continentului a întrerupt orice legătură între Legiunea Străina și respectiva zonă de recrutare. Decenii la rând, numărul românilor din respectiva organizație a fost unul neglijabil, foarte puțini dintre cei care fugeau clandestin din „raiul comunist” dedicându-se unei activități atât de primejdioase.
De la războaiele iugoslave la asasinate și tentative de lovitură de stat: mercenarii români de după 1989
Prăbușirea regimului ceaușist a însemnat, printre altele, și deschiderea granițelor. Anul 1990 reprezintă o bornă în ceea ce privește istoria mercenarilor din spațiul românesc. Legiunea Străină devine visul transpus în realitate pentru zeci sau chiar sute de tineri, proveniți din medii extrem de diverse, de la foști ofițeri activi, la intelectuali, simpli muncitori sau persoane cu antecedente penale. Dezintegrarea Iugoslaviei și războaiele care au izbucnit pe teritoriul acestei foste federații, au consituit o veritabilă „bursă de angajări” pentru mercenari din România, potrivit presei vremii. Primele articole pe această temă au apărut pe parcursul anului 1991, iar subiectul încă era de actualitate patru ani mai târziu, când „Evenimentul Zilei” publica un articol de investigație în legătură cu gruparea de mercenari „Lupii Albi”, despre care se afirma că luptau de partea forțelor sârbești pentru o soldă de 13 mărci pe zi. De notat, totuși, că articolul a fost publicat în epoca în care în Evenimentul Zilei apăreau cu regularitate așa-numite „fonfleuri”, articole inventate de cei care scriau la publicația respectivă – cel mai celebru dintre acestea a fost cel cu găina care a făcut pui vii. Implicarea cetățenilor români în respectivul război nu a fost admisă de autoritățile române, dar nici acest lucru nu probează ceva. Guvernarea din acea epocă nu a fost chiar cea mai transparentă din istoria României și, în plus, avea toate motivele să ascundă faptul că mercenari români luptă alături de sârbi, care nu erau văzuți deloc bine de Occident.
Soldați bosniaci ripostează după ce un lunetist sârb a tras înspre ei la Sarajevo, Bosnia și Herțegovina, 6 aprilie 1992. @EPA/MIKE PERSSON
Mai bine documentate sunt o serie de cazuri în care mercenari români au fost implicați în asasinate, tentative de asasinat sau încercări de lovituri de stat.
În 2001, patru cetățeni români, foști membri ai Legiunii Străine, participă la încercarea de lovitură de stat din Insulele Comoros. Operațiunea se dovedește a fi un dezastru pentru mercenari care sunt uciși în număr mare, atât de armata națională cât și de populația locală. Printre aventurieri se numărau și Daniel Popa Saurin, Ștefan Mihăilescu, Nicolae Boncu și Christian Pințoiu. Primii trei au fost uciși iar ultimul condamnat la închisoare pe viață.
Marin Cioroianu, originar din Craiova, a participat, în anul 2007, la uciderea lui Brahim Debuy, unul dintre băieții președintelui Ciadului, iar Arpad Magzarosi a fost ucis ca urmare a unei încercări de asasinare a lui Evo Morales, președintele Boliviei.
„Armata” de mercenari români din Congo și oamenii lui Călin Georgescu
Dincolo de prezentarea istorică, mercenariatul și efectele sale politice și sociale se fac simțite mai direct ca niciodată până acum. Horațiu Potra, aparent un cetățean anonim din orașul Mediaș, își clădise, încă de la începutul aniilor 2000, o veritabilă armată de mercenari care, în anumite momente, depășea lejer cifra de 1000 de luptători. Relațiile pe care acesta din urmă și le făcuse ca luptător în cadrul Legiunii Străine franceze, l-au ajutat să obțină o serie de contracte pentru servicii de mercenariat în țările situate în zona centrală a continentului african. Dorința de înavuțire a lui Potra l-a determinat să angajeze, alături de foști militari profesioniști care activau sau activaseră în structurile de forță ale statului român, persoane lipsite de pregătire militară. Efectele acestei grave carențe s-au văzut din plin odată cu ofensiva rebelilor din gruparea M23 care au cucerit orașul Goma și au luat prizonieri nu mai puțin de 300 de mercenari români.
Alături de mercenariat, o altă preocupare a lui Horațiu Potra o reprezenta politica. Acesta a făcut campanie electorală pentru PSD cu ocazia alegerilor parlamentare din toamna anului 2024, și a devenit unul dintre apropiații politicianului extremist Călin Georgescu pe care l-a susținut în candidatura sa pentru funcția de președinte al României. Susținerea lui Potra pentru Georgescu a fost însă una diversă, de la încercări de obținere a unor finanțări – ca cea de la miliardarul Frank Timiș – la organizarea a ceea ce părea a fi, o încercare de lovitură de stat la începutul lunii decembrie a anului trecut.
Călin Georgescu @ EPA/ROBERT GHEMENT
Un alt român care a fost în Legiunea Străină și a avut legături cu Călin Georgescu este Eugen Sechila. Simpatizant declarat al Legiunii Arhanghelului Mihail Sechila a fost și organizator de tabere paramilitare (intitulate „de haiducie”) sub egida Asociației „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”.
Principala problemă a mercenarilor, din perspectiva autorității publice, o reprezintă lipsa de control. Finalizarea unui contract, fie că este vorba despre angajatori precum Legiunea Străină sau alte entități private, reintroduce în societate, fără măsuri de monitorizare și control, persoane cu o vastă pregătire militară, care au fost expuse la violență și nu au constrângerile specifice cadrelor militare. Astfel, există riscul ca mercenarii să devină veritabile „arme umane” scăpate de sub control.
În lipsa unei legislații care să reglementeze acest tip de activitate, mercenariatul și mercenarii rămân două subiecte asupra cărora decidenții se apleacă doar în contextul unor fapte precum cele menționate mai sus. Lipsa unei evidențe la nivel național a persoanelor care au desfășurat astfel de acțiuni militare sau paramilitare, este agravată și de implicarea unor angajați ai MAI și MApN, și constituie o gravă vulnerabilitate la adresa securității naționale a României în contextul războiului de agresiune al Rusiei.
