Pe 7 iulie, în cadrul unui dineu la Casa Albă, Benjamin Netanyahu îi spunea lui Donald Trump, în timp ce o cameră de luat vederi imortaliza momentul, că l-a nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace și îi întindea, peste masă, scrisoarea de nominalizare. Fără îndoială că Netanyahu știe cât de mult își dorește Donald Trump acest premiu, pe care democratul Barack Obama l-a primit în 2009. Pe de altă parte, Benjamin Netanyahu este un expert în marketing și în arta manipulării, așa că știe și că astfel de nominalizări au o influență redusă asupra Comitetului Nobel; din contră, probabil că, dacă propunerea vine de la el, șansele să fie luată în seamă scad exponențial, având în vedere că el însuși nu este văzut ca un om al păcii – în fond, Curtea Penală Internațională a emis pe numele său un mandat de arestare pe numele său, pentru crime de război comise în Gaza, iar întâlnirea cu Trump avea loc la puțin timp după războiul dintre Israel și Iran, care se declanșase în urma unui ordin dat de Netanyahu. Și atunci de ce să fi făcut acest show în fața camerelor de luat vederi la Casa Albă?
Este evident că, parțial, avem de-a face și cu ceea ce deja pare a fi o nouă cutumă în relațiile cu Statele Unite – aceea de a-l flata pe Trump, în întâlniri directe, scrisori sau mesaje postate pe rețelele de socializare. De la secretarul general NATO, Mark Rutte, la premierul canadian, Mark Carney, și de la lideri africani la președintele ucrainean Volodimir Zelenski – acesta din urmă în ciuda faptului că a fost de câteva ori ținta unor atacuri dure din partea lui Trump – lideri internaționali par să se întreacă între ei, dar și cu membrii administrației Trump, în a-i aduce laude președintelui american. Cu toții par să fi ajuns la concluzia că numai așa au șansa de a obține ceva de la Donald Trump.
Benjamin Netanyahu a obținut deja destule, ceea ce îi dă un motiv în plus să îl flateze pe liderul de la Casa Alba, acela de a-i mulțumi. Să ne gândim numai la cele mai recente „cadouri” pe care Trump i le-a făcut lui Netanyahu: operațiunea „Midnight Hammer” prin care SUA au bombardat instalațiile nucleare iraniene (dar și sprijinul logistic oferit de avioanele americane care au realimentat în zbor aparatele israeliene), sau susținerea pentru o lege bipartizană intrată în Congres care l-ar autoriza pe liderul de la Casa Albă să acorde Israelului acces la bombardierele B-2 și la masivele bombe anti-buncăr pe care doar acestea le pot transporta.
Un asemenea gest, la Casa Albă, ar putea să însemne însă mai mult: dincolo de cutume și mulțumiri, s-ar putea ca Netanyahu să caute și să obțină sprijinul lui Trump pentru o mișcare care ar produce unde de șoc (și, cel mai probabil, instabilitate) în Orientul Mijlociu: anexarea teritoriilor palestiniene și formarea de facto a (unei versiuni a) Israelului Mare.
„Israelul Mare”, o idee mai veche decât statul evreu
Cercetări independente recente notează că fondatorul recunoscut al sionismului în secolul al XIX-lea, Theodor Herzl, a consemnat în propriile jurnale că Eretz Yisrael includea nu doar zonele evreiești tradiționale din Palestina, ci și Sinaiul, Palestina egipteană și Ciprul, totalitatea întinzându-se de la „pârâul Egiptului până la Eufrat”. Această viziune este înrădăcinată într-o credință dogmatică conform căreia, în jurul anului 2000 î.Hr., Avraam a declarat că Dumnezeu i-a revelat că i-a acordat lui și tuturor urmașilor săi dreptul exclusiv asupra „întregului pământ” al lui Israel, așa cum a fost definit ulterior, în linii mari, în diverse versete din Cartea Genezei din Biblie, Tora iudaică și alte tratate antice conexe. Hărțile presupusului Israel Mare arată că acesta cuprinde nu numai teritoriile citate mai sus, ci și aproximativ 30% din Egipt, cea mai mare parte a Irakului, o zonă extinsă a Arabiei Saudite, întregul Kuweit , Siria, Iordania și Libanul, precum și părți din sudul Turciei. Herzl a vorbit în mod clar de o extindere geografică a „întregului ținut”, odată ce o patrie națională evreiască ar fi fost asigurată în Palestina.
Israelul Mare în varianta maximă este, în mod evident, o utopie. Actualul stat Israel nu are resursele necesare pentru a captura și, mai ales, pentru a păstra controlul unui teritoriu atât de mare și de populat. Experiența americană în Irak este mai mult decât edificatoare în acest sens și, până la urmă, la fel este și experiența Israelului în Gaza, un teritoriu minuscul comparat cu Israelul Mare, dar pe care forțele israeliene nu au reușit să îl pacifice în aproape doi ani de război, în ciuda unei superiorități clare față de Hmas.
O variantă mult mai plauzibilă este însă cea a unui „Israel Mare” mai restrâns, care să ocupe Palestina istorică; este vorba de teritorii în care deja Israelul deține un control semnificativ. Această idee este susținută astăzi chiar și de politicieni moderați din Israel, nu mai vorbim de cei ca Itamar Ben Gvir sau Bezalel Smotrich care sunt imaginea extremei drepte israeliene cu planuri declarate de anexare a Cisiordaniei și acum și a Gazei. Într-un sens limitat, unele dintre obiectivele Planului Israelul Mare au fost deja atinse. În războaiele anterioare s-au obținut unele câștiguri teritoriale. Ulterior, legile, decretele și politicile israeliene în teritoriile ocupate i-au deposedat de terenuri pe palestinienii rămași.
Cisiordania și Gaza: „căminul” unui viitor stat palestinian, sub ocupație israeliană
În timpul Războiului de șase zile din 1967, Israelul a capturat o serie de teritorii arabe – Ierusalimul de Est și Cisiordania de la Iordania, Gaza și Sinaiul de la Egipt și Înălțimile Golan de la Siria. Toate aceste teritorii au fost considerate ca fiind sub ocupație de comunitatea internațională, iar unele sunt văzute în continuare în aceiași termeni, în timp ce pentru altele situația s-a modificat. Sinaiul a fost evacuat în urma normalizării relațiilor cu Egiptul. În 2019, Statele Unite, sub același președinte Donald Trump, au recunoscut anexarea Înălțimilor Golan – dar cea mai mare parte a comunității internaționale continuă să le considere sub ocupație.
Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est sunt văzute drept căminul unui viitor stat palestinian, iar Israelul a admis parțial acest lucru prin Acordurile de la Oslo. Printre altele, acestea împărțeau Cisiordania în trei zone – A, B și C, prima, care reprezenta 18% din total, administrată integral de Autoritatea Palestiniană, a doua, de 22%, administrată de Autoritatea Palestiniană dar cu responsabilitățile de securitate împărțite cu Israelul, iar cea de-a treia, de 60%, administrată exclusiv de Israel.
Acordurile menționau și o viitoare retragere a Israelului din teritoriile palestiniene (ceea ce Israelul a și făcut în 2005, când s-a retras din Gaza și a desființat cele 21 de colonii care fuseseră înființate acolo), dar mai întâi trebuiau negociate anumite aspecte – iar de acolo a pornit un blocaj care durează de câteva decenii. Cele mai spinoase chestiuni sunt cele privind statutul Ierusalimului, coloniile evreiești din Cisiordania și întoarcerea refugiaților palestinieni, mulți dintre ei aflați în Cisiordania și Gaza.
Israelul vede Ierusalimul drept capitala sa eternă și indivizibilă, în timp ce palestinienii vor ca Ierusalimul de Est să fie capitala viitorului lor stat; Israelul refuză să accepte întoarcerea refugiaților din 1948 și 1967 (multiplicați semnificativ acum, întrucât și urmașii lor se consideră refugiați) întrucât spune că s-a făcut un transfer de populații și a preluat evreii care trăiau în țările arabe, din Irak și Yemen până în Tunisia. În sfârșit, Israelul nu vrea să desființeze coloniile din Cisiordania și nici nu are încredere că, dacă se retrage de acolo, un viitor stat palestinian va fi capabil – sau chiar și dispus – să apere pe sutele de mii de coloniști de teroriști. Apropo de coloniști, este relevant faptul că, începând cu 1967, cam toate partidele aflate la putere în Israel, indiferent de coloratură politică, au sprijinit extinderea coloniilor și înființarea unora noi în ceea ce israelienii numesc Samaria și Iudeea, iar aceste colonii, implantate în mijlocul populației palestiniene, sunt protejate de forțe semnificative.
Războiul din Gaza a readus și acest teritoriu sub controlul militar al Israelului, după decenii în care a fost guvernat de Hamas, care a capturat enclava de la Autoritatea Palestiniană la scurt timp după retragerea forțelor israeliene.
Strămutarea palestinienilor și anexarea Gazei: interese economice
Strămutarea palestinienilor din Gaza, rostită cu atât cinism la întâlnirea Trump – Netanyahu din februarie, părea că a fost cumva dată uitării. Nimic, însă, nu e dat uitării când vine vorba de Orientul Mijociu, Trump și Netanyahu.
La cea mai recentă întâlnire a celor doi de la Casa Albă, de pe 7 iulie, discuțiile ar fi trebuit să se axeze pe un eventual armistițiu cu Hamas, de 60 de zile, timp în care să fie eliberați restul de ostatici. Potrivit Axios, o delegație a Qatarului, țară care mediază un eventual acord de încetare a focului Israel-Hamas, a sosit la Casa Albă înainte de întâlnirea Trump - Netanyahu de marți și s-a întâlnit timp de câteva ore cu înalți oficiali ai Casei Albe. Surse citate de această publicație precizează că două chestiuni invocate de Hamas, reluarea ajutoarelor și granații din partea SUA că în cele 60 de zile nu va reîncepe războiul, par să fi fost rezolvate.
A revenit însă pe tapet problema strămutării palestinienilor din Gaza. Trump a declarat la întâlnirea sa cu Netanyahu la Casa Albă că există o „mare cooperare” din partea vecinilor Israelului de a-i primi pe palestinieni în timp ce Netanyahu a spus că „sunt aproape de a găsi mai multe țări” dispuse să facă acest lucru. Niciunul dintre ei nu a oferit detalii despre această idee, pe care națiuni arabe precum Iordania și Egiptul au respins-o și au condamnat-o ca fiind strămutare forțată, ilegală conform dreptului internațional. Ne amintim însă termenii în care a prezentat prima oară Donald Trump această idee – ca pe o mega-afacere imobiliară care ar transforma Gaza într-o Rivieră a Orientului Mijlociu. Există însă și alte rațiuni economice care ar face anexarea Gazei profitabilă.
În anii 60, apărea proiectul canalului Ben Gurion, un canal de mare adâncime dinspre Marea Mediterană, de la Ashkelon, lângă Gaza, în și prin Israel, până la portul Eilat și acces la Marea Roșie. Acest canal ar ocoli astfel Canalul Suez și ar reduce considerabil dependența transportului maritim internațional de acesta. Viziunea îndrăzneață a planului ar fi putut transforma economia Israelului. Totul a stagnat, însă, în primul rând pentru că anexarea teritoriului palestinian ar fi inflamat lumea arabă și ar fi transformat canalul în ținta atacurilor și a sabotajelor ducând în cele din urmă la un nou război. Discuțiile au revenit odată cu ascensiunea a putere a grupurilor ultrasioniste din Israel. Și există suspiciunea că în spatele motivelor militare de „curățare” a Fâșiei Gaza de palestinieni se ascunde, de fapt, altceva.
Campania israeliană din Cisiordania: o pregătire a anexării?
Încă dinainte de atacul Hamas din octombrie, Cisiordania se confrunta cu unele din cele mai intense violențe din ultimii ani – proteste ale palestinienilor și ciocniri cu forțele israeliene, atacuri ale coloniștilor evrei dar și ale militanților palestinieni. De altfel, unul dintre motivele atacului Hamas asupra Israelului ar putea fi legat tot de Cisiordania, mai exact de eforturile miniștrilor de extrema dreaptă din cabinetul Netanyahu de a consolida controlul Israelului asupra Cisiordaniei – după cum ar fi afirmat generalul de brigadă Amit Saar, care în 7 octombrie comanda structura de analiză a armatei israeliene.
După monstruozitatea comisă de Hamas, Israelul a profitat de ocazie pentru a înăspri controlul în Cisiordania ocupată. În ianuarie, anul acesta, armata israeliană a lansat o operațiune majoră în regiune, obiectivul fiind acela de a da o lovitură militanților de acolo. Incursiunile în localități și tabere de refugiați palestiniene nu sunt neobișnuite în Cisiordania, și chiar și cele la scară mai largă au loc cu regularitate de ani de zile. De obicei însă, forțele israeliene se retrag după câteva ore sau zile. De data aceasta, forțele trimise la începutul anului au rămas. Într-un reportaj publicat recent de The New York Times, jurnaliștii descriu orașul Jenin, aflat în zona A, deci teoretic sub controlul Autorității Palestiniene: „Într-una dintre aceste zone, locuiau până de curând peste 10.000 de oameni. Acum, este gol - drumurile sale sunt blocate de movile de pământ și flancate de grămezi de moloz.”
Operațiunea militară israeliană a strămutat zeci de mii de palestinieni în orașele din Cisiordania. Unii palestinieni se tem că ar putea pregăti terenul pentru anexarea teritoriului, despre care se vorbește din ce în ce mai des. Doar cu câteva zile înainte de vizita lui Netanyahu în Statele Unite, miniștri din propriul partid, precum și președintele Knessetului, Amir Ohana, i-au cerut premierului să anexeze Cisiordania înainte de finalul actualei sesiuni a legislativului, pe 27 iulie.
Între nevoia reală de securitate și visul Israelului Mare
Încă de la fondarea sa, în 1948, Israelul a fost înconjurat de state arabe ostile, cu o populație și un potențial economic și militar net superior (modul în care au fructificat acest potențial este o cu totul altă poveste).
Cu o parte din aceste țări, Israelul a reușit să normalizeze relațiile (de obicei după o serie de războaie), dar în niciun caz nu se poate vorbi de parteneriate strânse. Cu altele nu s-a ajuns nici măcar la stabilirea de relații diplomatice și la recunoașterea reciprocă.
Unele dintre ele adăpostesc, de asemenea, extremiști anti-israelieni care s-au angajat în atacuri teroriste, atât transfrontaliere, cât și în interiorul Israelului. Atacul Hamas din 7 octombrie 2023 și loviturile continue cu rachete ale luptătorilor Hezbollah din sudul Libanului asupra Israelului sunt exemple recente. Unii dintre acești extremiști vor ștergerea Israelului și a evreilor de pe fața pământului.
Într-un context ostil și extrem de instabil, Israelul a fost nevoit să își creeze o fortăreață de apărare extinsă sofisticată și cu multiple fațete pentru a preveni, descuraja sau neutraliza orice fel de atac din orice sursă, externă sau internă. Populația Israelului este minusculă în comparație cu totalul statelor ostile, chiar dacă includem întreaga capacitate de rezerviști, numărul personalului militar este depășit de cel al acestora. Cu toate acestea, este în general acceptat faptul că apărarea israeliană este mult superioară. Fără sprijinul SUA, însă, e greu de crezut că Israelul s-ar fi putut descurca singur.
Este adevărat că terorismul Hamas și Hezbollah reprezintă un pericol pentru statul evreu, dar, dacă ne dăm un pas înapoi, nu putem să nu constatăm că ce se întâmplă acum în „teritoriile ocupate” depășește cu mult justificările enunțate după masacrul din 7 octombrie.
Atât proiectul Canalului Ben Gurion, cât și anexarea Gazei pentru creșterea economică a Israelului sunt în concordanță cu conceptul Israelul Mare și cu operaționalizarea sa. La fel sunt și acțiunile militare, administrative și ale coloniștilor armați împotriva populațiilor palestiniene din Gaza și Cisiordania ocupată înainte și de la 7 octombrie 2023, precum și declarațiile repetate ale miniștrilor extremiști din guvernul Netanyahu despre îndepărtarea definitivă a tuturor palestinienilor din Gaza și Cisiordania.
Este adevărat că Benjamin Netanyahu nu și-a asumat oficial acest obiectiv. Pe de altă parte, întreaga sa carieră politică a fost construită în jurul opoziției față de existența unui stat palestinian și a nevoii de securitate pentru statul Israel și pentru cetățenii săi. În plus, în ultimii ani, supraviețuirea politică a lui Netanyahu a depins de partidele de extremă dreapta care, spre deosebire de el, nu au nicio problemă în a-și asuma ca obiectiv anexarea.
Dincolo de chestiunile de politică internă – pentru că nu toți israelienii vor anexarea – sau de considerentele legate de opoziția vecinilor arabi, un obstacol major în calea realizării unui astfel de plan au fost, de-a lungul anilor, Statelor Unite, care s-au aliniat poziției comunității internaționale. Israelul are nevoie de parteneriatul strategic cu Washingtonul pentru a supraviețui, astfel încât opinia americanilor contează.
Poziția Statelor Unite ar putea însă să se schimbe. Cu Donald Trump la Casa Albă și Benjamin Netanyahu la șefia guvernului israelian, este posibil ca un pas concret să se facă în cadrul Planului „Israelul Mare”.
