Donații
Veridica.md
Un semn al faptului că mizele evoluțiilor din Republica Moldova tind să crească este revizitarea subiectului relațiilor româno-moldovene de către propaganda rusă. Chiar și așa, mulți dintre admiratorii lui Putin din România, absorbiți de metafizica propagandei Kremlinului, de cele mai multe ori se fac că nu sesizează contradicția dintre patriotismul zgomotos pe care îl clamează și anti-românismul grosolan pe care îl exersează deseori reprezentanții Rusiei.
Istoria „predată” de propaganda lui Putin: citate inventate, minciuni, șovinism imperial
În cauză nu se află amenințările cu rachete pe care le proferează zilnic personaje precum Soloviov, Popov, Guruliov, Medvedev sau Peskov. Astfel de amenințări sunt mai degrabă pentru uzul intern, iar pentru exterior abia dacă țin loc de argumente pentru teoria cu „ursul trezit”, care se poate transforma într-un prădător feroce, evident, dacă nu este lăsat să-și consume captura în liniște. „Eroul” nostru este consilierul lui Putin, fostul ministru al culturii, Vladimir Medinski. Responsabil cu „problemele ideologice” în cadrul Administrației Prezidențiale, Medinski poate fi creditat cu „meritul” de a fi transformat actul cultural din Rusia în propagandă de cea mai proastă factură. Ca un adevărat Torquemada al dogmei imperiale rusești, Medinski s-a dedicat trup și suflet recuperării pozitive a stalinismului, absolutei eroizări împăraților ruși și mai ales a generalilor lor, dar cu egală râvnă și răspândirii unei pseudo-culturi istorice bazate pe citate inventate și interpretări întemeiate doar pe ignoranța auditoriului. Toate servind principalei idei, anume că Rusia este predestinată imperiului, așa cum este sortită veșnic și dictaturii.
Istoriografia oficială a putinismului nu este una a cărților sau a cercetărilor. Ea se formează prin filme, documentare, expoziții multimedia, vloguri și declarații de presă, în care se poate spune orice enormitate, fără să fie nevoie de dovezi. Și mai ales, nu este scrisă de istorici. Pe măsură ce resursele alocate minciunii instituționalizate cresc, iar credincioșii propagandei imperiale se înmulțesc, enormitățile vehiculate devin și ele din ce în ce mai mari. Societatea Rusă de Istorie Militară, organizație care reunește o sumă de istorici amatori, de obicei militari, și birocrați semidocți cu pretenții de intelectuali rafinați, condusă tot de Medinski, a reușit în ultimii ani să se transforme într-un soi de minister al adevărului, care acordă „viză de veridicitate” pentru toate produsele culturale cu tentă istorică. Aceeași „societate” ne-a anunțat, după ce URSS și-a recunoscut oficial crima, că prizonierii polonezi de la Katyn au fost „totuși” executați de germani și nu de sovietici. Dar asta nu înainte de a decreta, mai întâi prin Medinski, apoi prin însuși Putin, că Polonia este vinovată de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Tot ei sunt cei care au cerut autorităților să „verifice” legalitatea activităților organizației „Memorial”, care a documentat și investigat crimele staliniste, înlăturând ulterior plăcuțele memoriale și monumentele ce aminteau de milioanele de victime ale epurărilor. Autor al noilor manuale de istorie a Rusiei, fără a scrie el însuși vreo lucrare, ca mai toți propagandiștii, Medinski este un impostor în meseria pe care pretinde că o face. Tocmai în subțirimea lecturilor sale și în absența spiritului critic stă puterea sa, căci Medinski este în stare să debiteze cele mai flagrante enormități, cu aerul că spune cele mai inteligente lucruri. Intervențiile sale mustesc de șovinism imperial rusesc și dispreț suveran la adresa tuturor celor care nu sunt căzuți în admirația a tot ce e rusesc. „Lecțiile” sale de istorie, postate pe un canal youtube numit Lectoratul Dostoevski, sunt adevărate fabrici de sentințe istoriografice, în care dezbaterile și dilemele sunt înlocuite cu postulate formulate de o manieră autoritară.
Expertul lui Putin pe istorie spune că „moldo-vlahii” erau slavi și că Rusia a salvat Austro-Ungaria într-o epocă în care aceasta nu fusese încă înființată
În ultima perioadă, sub forma Lectoratul Dostoevski, consilierul lui Putin și Președintele Comisiei interdepartamentale pentru educație istorică, înființată în 2021, manifestă un interes crescând față de Republica Moldova și România. Semn al mizei politice a subiectului, cele două episoade dedicate Basarabiei și României sunt găzduite de însuși Vladimir Medinski, ce până atunci se rezervase în cadrul canalului doar pentru discuțiile despre împărați. Primul dintre ele, „Moldova Mare sau România Mare”, este o colecție impresionantă de denaturări și falsuri, care depășesc stadiul clasicului moldovenism prorusesc, împărtășit egal de mai toată intelectualitatea rusă, indiferent de orientarea sa politică. El este de fapt un apel către „moldoveni” de a se supune de bunăvoie Rusiei, cu promisiunea unei „Moldove Mari”, în urma previzibilei dezmembrări a României în războiul ce va veni cu siguranță. Era clar că o astfel de platformă avea nevoie de o întreagă teorie istorică, menită să-i fundamenteze „obiectivitatea”.
Teoria lui Medinski este că „evoluția istorică” a Moldovei și a Valahiei se îndrepta către intrarea acestora în componența Imperiului Rus, urmare a înaintării acestuia spre Strâmtori și „mai ales” a comuniunii etno-lingvistice și religioase a celor „trei popoare”. Resetarea culturală a Moldovei și a Valahiei, afirmă el, a avut loc la mijlocul sec XIX-lea, urmare a retragerii trupelor ruse din cele două principate, dar mai ales a unei politici deliberate a Franței de „atragere a elitelor” moldo-vlahe. De fapt, Medinski este egal cu sine, căci nu are nevoie de informații și documente pentru a-și susține teoriile. Tocmai de aceea, el explică occidentalizarea și latinizarea moldovenilor - despre care că afirmă că sunt slavi, doar pentru că în vremea lui Ștefan cel Mare foloseau slavona în cancelarie - prin „invitarea acestora în universitățile franceze”, unde le-au fost extirpate „tradiționalele sentimente pro-rusești”. „Ca urmare a dorinței de a avea în Austria un aliat, arată Medinski, Nicolae I-ul a pierdut Moldova și Valahia ortodoxă....mai bine ar fi lăsat Austro-Ungaria (sic!) să se destrame, căci asta s-ar fi întâmplat fără intervenția rusească împotriva Revoluției maghiare din 1848”. Fără a mai comenta „greșeala strategică” a lui Nicolae I-ul, cum o numește el, de a se retrage din cele două principate, este limpede că în pofida eforturilor viguroase de a părea cultivat, Medinski nu este decât un ignorant agresiv. O simplă interogație, chiar și pe un motor de căutare rusesc, i-ar fi arătat „specialistului” de la Kremlin că Austro-Ungaria nu avea cum să se destrame înainte de a fi înființată. În rest, ca de obicei, totul este punctat cu citate care nu au fost niciodată scrise sau vorbite, arătând încă o data că cel mai important ingredient al propagandei Kremlinului este prostia suficientă. Spre exemplu, atunci când îl amintește pe Cantemir, Medinski vorbește despre faptul că era „un bun cunoscător al muzicii otomane”, lucru de altfel adevărat, uitând să pomenească ceva despre preocupările sale istoriografice. Nu e de mirare, căci însuși Cantemir scrie despre originea latină a românilor și identitatea etno-lingvistică a trăitorilor din Moldova și Valahia. De fapt, în stilul propagandei sovietice din anii ’30, Medinski nu menționeză faptul că Valahia se mai numea și Țara Românească, insistând serios asupra faptului că majoritatea era formată din „pravoslavnici”, fără să ne lămurească însă despre proveniența etnică a acestora.
Sub pretextul alimentării „revizionismul moldovenesc”, Kremlinul se adresează prin Medinski nu doar moldovenilor românofoni nostalgici, cât mai ales rușilor și celorlalte minorități imperiale din Basarabia. El le promite mai ales acestor „moldoveni” de import restaurarea „statalități istorice” a Basarabiei, ca succesoare „de drept” a întregii Moldove, însă în structura noului imperiu rus. Nu întâmplător, încheindu-și dezgustătoarea pledoarie, Medinski i-a urat „istoricului popor moldovenesc” să-și vadă realizat „visul” Moldovei Mari. „Mai bine Moldova Mare, decât România…” a încheiat el, cu un gest vădit de dispreț. Și aici, propaganda rusă se află în prizonieratul propriilor minciuni și al unor raționamente politice care țin mai degrabă de cabinetul de psihiatrie decât de cel de istorie. Deși ocuparea Basarabiei în 1812, arată el, nu s-a făcut în dauna Moldovei ci a Imperiului Otoman, prin anexarea la imperiu, Basarabia a devenit moștenitoarea de drept statalității vechii Moldove, pierdută la formarea României.
Pentru a nu fi pe deplin previzibil, Medinski lansează și o noua versiune rusească a chestiunii „rezervei de aur” a României, adică a Tezaurului. Consilierul lui Putin susține că problema a fost deja „rezolvată”, cu acceptul României, în perioada 1945-1946, atunci când autoritățile sovietice și cele românești au convenit ca suma reparațiilor de război datorate de România sovieticilor să fie scăzută într-un cuantum egal cu cel al „fondului de aur” depozitat în 1917 în Rusia. Normal că Medinski nu prezintă în sprijinul afirmației sale nici măcar un document sovietic. O atare „neglijență” arată că noua versiune este mai degrabă o reacție ofensată și întârziată la rezoluția Parlamentului European din primăvara acestui an, iar ca de obicei atunci când nu are explicații, Kremlinul livrează minciuni sfruntate.
Incertitudinea culturală post-sovietică și vulnerabilitatea Republicii Moldova la minciunile rusești
Al doilea episod, consacrat participării moldovenilor la cel de-al Doilea Război Mondial în Armata Roșie, deși pare o reluare a vechilor refrene sovietice, se vrea un argument în plus pentru predestinarea istorică a Basarabiei ca parte a imperiului rus. Pe lângă asta, episodul oferă un pretext ideal pentru reluarea întregului folclor sovietic privitor la soldații romani care au luptat în URSS, care se bazează pe falsificările propagandei sovietice. Atunci când vorbește despre cei 22 de eroi ai URSS din Moldova Sovietică, pătruns de modestie, Medinski evită să spună că nici unul dintre ei nu provenea din Basarabia, așa cum nu ne spune nici că printre „partizanii sovietici” din Basarabia, care erau mult mai puțini decât plăcuțele memoriale instalate după război, nu era niciun român.
Dincolo de obișnuita vehiculare a minciunilor rusești privitoare la România, trebuie admis faptul că video-producțiile istoriografice lui Medinski pot avea un impact mare asupra moldovenilor, în condițiile unei situații politice încordate. Spre deosebire de România, unde absurditățile obraznice ale lui Medinski sunt complet necunoscute, într-o Moldovă ce se încăpățânează să învețe limba rusă, aproape la fel de mult și de bine cum o făcea în timpul URSS, astfel de cântece de sirenă pot să-i atragă nu doar pe moștenitorii coloniștilor imperiali. Fie că regretă trecutul sovietic sau aspiră la integrare europeană, mulți dintre moldoveni sunt dornici să-și păstreze „specificul cultural”, care de multe ori constă doar în amestecul inegal de civilizații, dar doar în raport cu România și românii. Pe lângă asta, prin absența unei politici românești de contracarare a propagandei rusești în Moldova, independentă de obiectivele politice ale Chișinăului, Bucureștiul nu face decât să contribuie indirect la consolidarea acestei tendințe. Or, tocmai această stare de incertitudine culturală post-sovietică este mediul ideal pentru răspândirea viziunilor rusești despre organizarea politică a Europei.
