Cercetător al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european. Studii universitare la București și Moscova, doctor al Universității București. Autor a peste 80 de studii publicate în diverse reviste științifice, membru în consiliile științifice ale unor reviste academice. Membru în Comisia Mixtă a Istoricilor din România și Rusia și Comisia comună româno-rusă pentru studierea problemelor relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României. A scris Nașterea Imperiului (2002), Între tentația imperiului și alianța strategică, URSS și Europa Centrală și de Est (2012), Intelectualii lui Ceaușescu, Academia de Științe Sociale și Politice (2018), Elena Ceaușescu sau biografia unei dictaturi de familie (2021).
Arestarea lui Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste au fost interpretate permanent prin prisma politicii, în dauna unei analize critice, libere de orice constrângere ideologică.
Propaganda rusă a luat în vizor România și Moldova. Sunt reluate vechi teze sovietice, ca aceea a moldovenismului, dar apar și minciuni noi, inclusiv că România și-ar fi cedat tezaurul de la Moscova.
Argumentele istorice și dovezile privind Tezaurul sunt inutile în fața Rusiei, care nu își respectă obligațiile internaționale. România trebuie să abordeze problema Tezaurului prin prisma războiului din Ucraina.
Dincolo de Ucraina, Moscova lucrează pe trei planuri: consolidarea regimului prin „scuturarea” propriei elite, guverne în exil pentru foștii sateliți sovietici și promovarea discursului pro-rus în Occident.
„Alegerile” prezidențiale din Rusia sunt încununarea unui lung șir de crime, abuzuri și diversiuni menite să transforme dictatura lui Putin într-un sistem totalitar în adevăratul sens al cuvântului. Lansată ca un regim de mână forte, menit să grăbească modernizarea structurală a țării, aparent după modelul lui Petru cel Mare, dictatura lui Putin a dus în cele din urmă la ieșirea deplină a Rusiei din Europa și ancorarea ei solidă în modelul politic asiatic.
Putin a evitat până acum o confruntare cu femeile care cer întoarcerea militarilor de pe frontul din Ucraina. Istoria arată că, în Rusia, femeile le pot da bătăi de cap regimurilor autoritare.
Lipsa de progrese pe front, probleme interne și oboseala aliaților pot împinge Ucraina spre o pace cu Rusia. Aceasta ar duce la o ruptură cu Occidentul și ar alimenta ambițiile imperialiste ale Moscovei.
Prelungirea războiului din Ucraina îi face tot mai vocali pe occidentalii dispuși să lucreze cu Rusia. Aceasta rezistă economic în pofida sancțiunilor, dar se confruntă cu numeroase alte probleme.
Regimul Putin este o constelație de clanuri pe care le unește frica și solidaritatea crimelor comise. Extremiștii pro-război și competiția dintre clanuri amenință acum puterea lui Putin.
Propaganda lui Putin a reușit să aducă Rusia în pragul unor schimbări civilizaționale, după desăvârșirea cărora vom putea afirma că epoca imperială a Rusiei s-a încheiat cu adevărat.
Rusia lui Putin este un conglomerat de reziduuri toxice ale diverselor epoci istorice. Din trecutul imperial, Rusia a păstrat obsesia vocației globale. Din cel sovietic, Putin a căutat să instrumentalizeze vestigiile simbolice ale statutului de superputere și să-i facă pe ruși să creadă că acea perioadă a reprezentat apogeul existenței lor politice. A adăugat acestor reziduuri cinismul și viclenia, specifice lumii interlope, peste care a așezat atent iluzia puterii și a bogăției, în spatele căreia nu este decât ruina și putregaiul corupției generalizate.
Un veritabil tabu al relațiilor internaționale, despre care liderii responsabili căutau să nu vorbească niciodată în timpuri de criză, „argumentul” atomic a devenit o banalitate a retoricii rusești a ultimilor ani. Cu o cultură profesională aproximativă, la baza căreia stau manualele operative și o serie de legende eroizante, confecționate de propaganda sovietică, convins că reținerea nu este decât un semn al fricii, dar mai ales lipsit de orice fel de rafinament intelectual, Putin a reușit să bagatelizeze amenințarea nucleară, semn că nu are întotdeauna o bună proprietate a termenilor pe care îi folosește.
Importantă, dar nu esențială, implicată, dar destul de distantă, România oficială nu obosește să se felicite pentru faptul că a intuit de multă vreme intențiile agresive ale Rusiei lui Putin. Ca de obicei, oficialii români se leagănă în periculoasa iluzie a convingerii că nimic nu trebuie schimbat în felul în care tratează teritoriul care desparte Bucureștiul de Moscova.
Invazia lui Putin în Ucraina este întâi de toate un avertisment către toți cei care au convingerea că deficiențele democrației, mai ales ale celor în curs de consolidare, pot fi combătute printr-un soi de transfer de expertiză dinspre regimurile autoritare. Având în minte exemplul Chinei, dar trăgând intens cu ochiul la propaganda lui Putin, foarte mulți dintre români, incluzându-i aici și pe politicieni, erau convinși de faptul că, în pofida „neajunsurilor” sale, autoritarismul este eficient.
Arestarea lui Ion Antonescu și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste au fost interpretate permanent prin prisma politicii, în dauna unei analize critice, libere de orice constrângere ideologică.
Propaganda rusă a luat în vizor România și Moldova. Sunt reluate vechi teze sovietice, ca aceea a moldovenismului, dar apar și minciuni noi, inclusiv că România și-ar fi cedat tezaurul de la Moscova.
Dincolo de Ucraina, Moscova lucrează pe trei planuri: consolidarea regimului prin „scuturarea” propriei elite, guverne în exil pentru foștii sateliți sovietici și promovarea discursului pro-rus în Occident.
Putin a evitat până acum o confruntare cu femeile care cer întoarcerea militarilor de pe frontul din Ucraina. Istoria arată că, în Rusia, femeile le pot da bătăi de cap regimurilor autoritare.
Regimul Putin este o constelație de clanuri pe care le unește frica și solidaritatea crimelor comise. Extremiștii pro-război și competiția dintre clanuri amenință acum puterea lui Putin.
Politic, Rusia lui Putin este un conglomerat de reziduuri toxice ale diverselor epoci istorice pe care le-a traversat această țară. Din trecutul imperial, a păstrat obsesia vocației globale, dar nu și sentimentul apartenenței la Occident a elitelor sale, de unde și absența oricăror limite morale în felul în care își promovează interesele. Din cel sovietic, Putin a căutat nu doar să instrumentalizeze vestigiile simbolice ale pierdutului statut de superputere, dar și să-i facă pe ruși să creadă că acea perioadă a reprezentat apogeul existenței lor politice, sădindu-le metodic în suflete sentimentul unui paradis pierdut, care de fapt nu a existat vreodată. Putin nu a păstrat însă dorința sinceră a secretarilor generali, cu excepția lui Stalin, de a evita un nou război mondial și nici realismul atent, pe care, cu câteva excepții notabile, aceștia și-au bazat politica externă. A adăugat însă acestor reziduuri cinismul și viclenia, specifice lumii interlope, peste care a așezat atent iluzia puterii și a bogăției, în spatele căreia nu este decât ruina și putregaiul corupției generalizate.
Donații
Veridica.md