Semnalele date de SUA cu privire la Ucraina și la intenția de a menține sau respecta angajamentele trans-atlantice de apărare îi forțează pe europeni să-și regândească securitatea. Construirea unei capacități de apărare independente la nivel european implică însă costuri de sute de miliarde și se poate confrunta cu boicotul extremiștilor.
Poziția geopolitică a Europei în conflictul din Ucraina și negocierile pentru armistițiu este un barometru perfect al viitoarei capacități de apărare și geopolitice a continentului. Deși demersurile liderilor europeni par lipsite de coerență internă și de urmări în actualul context, iar UE rămâne nebăgată în seamă la „masa mare” a negocierilor americano-ruso-ucrainene din Arabia Saudită, Europa contează mai mult decât pare. Iar Marea Britanie post-Brexit devine un partener vital de securitate al europenilor.
Propunerea lipsită de urmări a lui Macron a avut urmări: europenii își găsesc o voce
Imediat după ciocnirea Trump-Zelenski de pe 28 februarie, întâlnirea de urgență a liderilor europeni de la Paris s-a finalizat fără consecințe aparente. Frustrată, presa a dedus că Europa nu are voința politică și, eventual, nici mijloacele pentru a se substitui unei Americi care își „ia mâna” de pe Ucraina și care, ulterior, avea să anunțe chiar stoparea ajutorului acordat acestei țări, chiar dacă Trump pare a fi revenit asupra deciziei.
Propunerea lui Emmanuel Macron de armistițiu parțial – în aer, pe mare și referitor la infrastructura energetică – a stârnit un vag interes, dar numai ca idee care ar putea debloca niște negocieri oricum ipotetice. O reacție pozitivă la ea a avut numai Vladimir Zelenski care, după ciocnirea de la Washington, a avut tot interesul de a lua în considerare orice alternativă. Au urmat alte întruniri, mai mult sau mai puțin de urgență, ale liderilor europeni, după care SUA au anunțat unilateral demararea negocierilor de pace în Arabia Saudită.
Cu toate politețurile schimbate cu Trump, și Macron – delegitimat de alegerile din Franța – și Keith Starmer, premierul britanic, s-au trezit aparent în afara jocului geopolitic, ca exponenți principali ai unei Europe care nu reușește să ajungă la consens pentru o atitudine globală relevantă și nici nu are mijloacele militare sau zonele de influență pentru a o impune.
A fost un moment în care întrebările cu privire la rolul Uniunii Europene în noul context multipolar – de fapt, cu privire la însăși existența unui asemenea rol – păreau legitime. Totuși, negocierile demarate în Arabia Saudită între americani, ruși și ucraineni (separat) au ajuns exact în pasul propus de Macron: un armistițiu parțial. Iar capacitatea de a ajunge la rezultate a SUA și a Rusiei e, până la proba contrarie, cam aceeași cu a Europei scoase din joc, cât timp propunerea din Arabia Saudită este acceptată numai de Ucraina, iar un Putin mare amator de bezele către Trump a sugerat o serie de condiții referitoare la teritoriul și apartenența la NATO a Ucrainei care nu par a duce la vreo înțelegere.
Dacă ne întrebăm ce-ar fi putut face mai mult sau mai bine Europa în problema Ucrainei, răspunsul e mai degrabă: exact ceea ce a făcut. A lansat o propunere sau o stare de spirit rezonabilă, după ceea ce a părut a fi catastrofa întâlnirii Zelenski-Trump-Vance. Dincolo de faptul că e singura rezonabilă, în momentul de față, propunerea de armistițiu limitat mai are două calități. În primul rând, ea nu sfidează moralitatea politicii globale sugerând Ucrainei să cedeze teritorii sau să își interzică accesul la NATO. Lasă treaba murdară în seama marelui strateg Donald Trump, care e foarte motivat să încheie cele „24 de ore de la începerea mandatului” în care promitea că va face pace în Ucraina. Iar în al doilea rând, e un declanșator de reflecție care generează o repoziționare strategică a statelor-membre ale UE, și nu numai a lor.
„Coaliția celor hotărâți”. La 5 ani de la Brexit, Londra revine alături de europeni ca partener vital de securitate
Toate cele de mai sus au transformat Uniunea Europeană într-o majoritate (chiar dacă nu unanimitate) care e conștientă că trebuie să se mobilizeze pentru a-și crea o capacitate comună de apărare, care este esențială pentru o atitudine geopolitică. Pe tapet a apărut problema trimiterii unor trupe europene de menținere a păcii în Ucraina, care a divizat statele-membre. De unde ideea unei „coaliții a celor hotărâți” sau „doritori/dispuși” („coalition of the willing”), compusă din statele care sunt de acord să trimită astfel de trupe. O astfel de coaliție lasă în ofsaid lideri eurotoxici ca maghiarul Viktor Orbán sau slovacul Robert Fico, fiindcă se creează în afara mecanismelor europene, în care aceștia dețin dreptul de veto. Ideea e promovată mai ales de premierul britanic Keith Starmer, iar implicarea decisă a unui Regat Unit post-Brexit, dar posesor al unei forțe militare semnificative, arată că și harta Europei începe să se redeseneze în funcție de imperativele geostrategice. Consiliul European, al liderilor țărilor UE, va conta mai puțin în ideea unei „coaliții a celor hotărâți”, iar țările „mai puțin dispuse” la eforturi de apărare își vor pierde din forța de negociere în interiorul Uniunii în viitor.
De remarcat și discreția relativă a Bruxelles-ului propriu-zis în actualul context. Cu excepția unei propuneri de finanțare de 800 de miliarde de euro pentru apărare a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, șefii instituțiilor UE au fost mai puțin comunicativi în materie. Lucru de preferat față de „photo op-urile” din Tel Aviv de după atacul din Gaza ale aceleiași președinte a Comisiei, care au fost sancționate pe drept ca neavând greutate geopolitică sau forță de negociere în spate.
Apărarea Europei costă sute de miliarde anual și este amenințată și de boicotul extremiștilor
Experții avertizează că a crea o armată europeană și, în general, a substitui total rolul de „umbrelă” al SUA este o operațiune care poate dura, în cel mai bun caz, ani de zile. Costurile sunt substanțiale. Financial Times calculează că așa-numitul „dividend al păcii”, adică cheltuielile cu apărarea economisite de țările europene ca urmare a protecției americane, între 1995 și 2023, se ridică la 387 de miliarde de dolari pe an (aproape la fel de mult în euro); cu atât ar cheltui mai mult împreună, în fiecare an, statele europene dacă ar aloca 3,5% din PIB pentru apărare. Suma nu mai face deloc să pară enormă propunerea Comisiei, de cheltuire a sumei totale de 800 de miliarde de euro pentru înarmare. De notat și că think tank-ul bruxelles Bruegel estimează că, dacă americanii se retrag, la nivelul UE va fi nevoie de un efort anual suplimentar de 250 de miliarde de euro, pentru apărare, ca Rusia să fie descurajată. Iar „armata europeană”, oricum va fi creată și configurată, are nevoie de un surplus de 300.000 de oameni.
Opinia publică europeană este favorabilă, în principiu, creșterii capacității de apărare, dar există și presiuni, venite din zona populistă/pro-rusă/extremistă, care îi pot constrânge pe politicieni atunci când au inițiative în domeniu.
O dovadă în acest sens este chiar atitudinea adoptată de România în privința „coaliției celor hotărâți”. Înaintea întâlnirii miniștrilor apărării de la Paris, președintele interimar Ilie Bolojan a afirmat că România nu va trimite trupe de menținere a păcii în Ucraina. În contextul de mai sus, însăși invitația adresată României este un plus, iar un răspuns negativ scade capacitatea de manevră a țării. În fond, conflictul din Ucraina este mai aproape de noi decât de alte țări, iar la o implicare activă, România și-ar putea păstra poziția de „pilon sudic” al flancului estic al NATO sau al oricărei coaliții ar putea asigura stabilitatea militară a Europei. Ca motiv pentru atitudinea contrară a României, Bolojan nu a formulat decât o explicație vagă, legată de „lipsa susținerii parlamentare” a unei asemenea măsuri.
În lipsa uneia mai convingătoare, putem pune această poziționare pe seama campaniei electorale, în care decizia de a trimite trupe în Ucraina ar alimenta copios candidații extremiști cu subiecte de discuție. Sugerează asta și faptul că unul din liderii extremiști a continuat să pretindă că Bolojan ar fi dorit trimiterea de trupe chiar și după ce acesta a negat explicit asta.
Europa se îndreaptă spre o nouă configurație, cu țările care înțeleg nevoia de apărare în prim-plan
Foarte citatul precept al lui Theodore Roosevelt „speak softly and carry a big stick” (care are sensul de „adoptă un ton conciliant/neconflictual, dar ia-ți la tine o bâtă mare”) – pare a fi exact opusul politicii externe a lui Donald Trump. Dacă preceptul se referea la negocierile calme, pașnice, dublate de o forță militară considerabilă, SUA în epoca Trump sunt, dimpotrivă, interesate de afirmarea zgomotoasă și conflictuală a unei noi identități, cuplată cu dezinteresul militar și față de zonele de influență. Totuși, liderii europeni care par a-și fi asumat acest principiu – Macron sau Starmer –, printr-o atitudine conciliantă și moderată, combinată cu acțiuni realiste și limitate, au avut mult de câștigat, dincolo de aparențe. Noua configurație geopolitică va favoriza țările și liderii care reușesc să gândească mai multe mutări în avans, ceea ce e cu totul altceva decât accesele de grandoare și spectacolele pentru propriul electorat date de Donald Trump la întâlnirea cu Zelenski. Capacitatea de autoapărare este un obiectiv indubitabil al Europei, pe termen lung. Tot Theodore Roosevelt afirma că dacă o țară nu-și poate proteja propriile interese, comunitatea internațională n-o va putea face într-o prea mare măsură. Idee care seamănă foarte tare cu butada lui Donald Tusk: „Chiar în momentul de față, 500 de milioane de europeni se roagă de 300 de milioane de americani să-i apere de 140 de milioane de ruși care n-au fost în stare să îngenuncheze 50 de milioane de ucraineni timp de trei ani”.
Liderii europeni care au remarcat absurditatea sunt destui – și câștigători ai noului context. Clare sunt și declarațiile și intențiile lui Friedrich Merz, după desemnarea în chip de cancelar al Germaniei, până la punctul în care se vorbește de o „restartare a motorului franco-german” al Europei, date fiind și gesturile politice de impact din ultimul timp ale lui Macron.
Dacă România va ieși din zodia prudenței electorale după prezidențiale, ea va avea un loc mai bun în noua configurație geopolitică europeană. În caz contrar, vom fi retrogradați într-o Europă care e din ce în ce mai unită, dar în jurul altor poli decât azi.
