Între cele două ţări, formal aliate în NATO, persistă neîncrederea, atât din cauza unor diferende istorice, cât şi a recentelor dispute asupra zonelor bogate în zăcăminte de hidrocarburi din Marea Mediterană.
Pe 25 februarie a avut loc prima operațiune militară ordonată de președintele Joe Biden. Forțele americane au bombardat un obiectiv din Siria folosit de miliții coordonate de Iran. Raidul a readus în atenție un război aproape uitat și amintește de complexitatea acestui conflict cu ramificații regionale.
Încă de la apariția internetului și dezvoltarea World Wide Web, în anii 1990, s-a crezut că acestea vor contribui decisiv la democratizarea globală a informațiilor. Și asta au și făcut inițial, demosurile din întreaga lume obținând acces fără precedent la o imensă varietate de informații în toate domeniile gândirii și acțiunii umane. Guvernele și organizațiile interguvernamentale au intrat însă și ele în această arenă digitală, iar instinctul lor a fost acela de a căuta să o controleze.
În noiembrie 2020, guvernul turc a început să promoveze o narațiune despre întoarcerea țării la democrație, domnia legii și drepturile cetățenilor. Dacă privim contextul actual, deloc încurajator pentru Ankara, devine destul de clar că schimbarea de direcție e doar aparentă, iar principalul motiv pentru adoptarea noului discurs este degradarea economiei turcești și, în efect, diminuarea popularității regimului.
NATO au decis să înființeze VJTF (Forța comună de intervenție rapidă) ca răspuns la un mediu de securitate modificat, inclusiv la destabilizarea Ucrainei de către Rusia.
Supremația statului turc – și, mai recent, a regimului Erdoğan – în fața cetățenilor este justificată cu ajutorul unor teorii ale conspirației în cheie naționalistă.