Politicile lui Viktor Orbán de apropiere de Rusia și China și transformare a Ungariei într-un model pentru „democrațiille iliberale”, au izolat Budapesta la nivel european și au costat-o economic. Principalul contracandidat al lui Orbán, Péter Magyar, împărtășește o parte din viziunile acestuia, dar promite să repare relațiile cu Bruxellesul.
Relația specială a lui Orbán cu Rusia, China și mișcarea MAGA
După realegerea sa în 2014, Premierul Ungariei, Viktor Orbán, a adăugat termenul „comerț” în titulatura oficială a Ministerului de Externe al Ungariei, cu o modificare semnificativă însă: în maghiară, termenul ‘comerț’ se pune la început, pe când în engleză ministerul este „al afacerilor externe” mai întâi. Acest lucru semnalează o orientare spre o politică externă mai tranzacțională.
Oscilarea între Est și Vest pur și simplu face parte din fișa postului, a declarat Orbán pentru un corespondent BBC în Parlament la scurt timp după aceea, când politica sa de „deschidere către Est” era încă în fașă. Pe 12 aprilie, alegătorii maghiari vor decide dacă această strategie a dat roade.
Până și criticii lui Orbán recunosc că are un fler cu privire la dinamica schimbărilor la nivel global. După 16 ani la putere, Orbán este unul dintre puținii lideri occidentali care mențin relații funcționale cu Washingtonul, Moscova și Beijingul.
Analiștii repetă din ce în ce mai des avertismentului lui Henry Kissinger despre o lume tripolară emergentă, dominată de SUA, China și Rusia: un peisaj în care statele mici trebuie să navigheze între centre de putere rivale, și nu o ordine globală bazată pe reguli.
În materie de relații diplomatice și vizibilitate, Ungaria lui Orbán a supraperformat. În timpul unei vizite la Budapesta, Secretarul de Stat american Marco Rubio a descris relațiile bilaterale dintre cele țări drept în pragul unei „ere de aur” și a subliniat legăturile strânse ale lui Orbán cu președintele american Donald Trump.
La rândul său, Orbán a promovat amplificarea „conectivității” între Est și Vest și a fost de acord să ia parte la așa-zisul „Consiliu pentru pace”, o inițiativă ad hoc a lui Trump, evitată de multe cancelarii occidentale.
Contracandidatul lui Orbán, Péter Magyar, fost membru din conducerea partidului Fidesz, susține că influența Ungariei nu constă în abilitatea ei de a se dat în spectacol, ci în credibilitatea pe plan mondial: mai puține amenințări cu veto, mai multă încredere instituțională și soluții mai rapide pentru deblocarea fondurilor UE. De data asta, linia de demarcare nu este între Est și Vest, ci între vizibilitate și credibilitate.
Rusia și China au răspuns la deschiderea diplomatică a Budapestei. Începând cu 2010, președintele rus Vladimir Putin a vizitat Ungaria în mod repetat – un nivel de implicare neobișnuit pentru un lider european, într-o perioadă a deteriorării relațiilor cu Moscova.
În timpul vizitei sale din 2024, când a petrecut cea mai mare parte a turneului său european în Ungaria, președintele chinez Xi Jinping a numit Ungaria într-un discurs „partener la bine și la rău”, un limbaj pe care Beijingul îl rezervă în special relațiilor foarte apropiate.
Între timp, legăturile lui Orbán cu Trump îi conferă un acces direct extrem de privilegiat către cercurile conservatoare americane. La un moment dat, Budapesta a fost propusă, cu aparentă deschidere din toate părțile, pentru a găzdui negocierile între Trump și Putin privind războiul din Ucraina – o mișcare care ar fi plasat Ungaria în centrul diplomației globale, dacă s-ar fi materializat.
Rolul din ce în ce mai proeminent al Ungariei ca hub diplomatic între marile puteri a generat titluri impresionante: mega-fabrici chinezești, acces privilegiat la importuri energetice din Rusia și o legătură politică directă cu Washingtonul.
Totuși, vizibilitatea nu s-a tradus neapărat în câștiguri concrete pentru cetățenii maghiari. Fabricile chinezești de baterii ancorează țara într-o industrie volatilă, cu marje mici de profit, unde investițiile masive nu generează automat salarii mari, lanțuri de aprovizionare locale stabile sau venituri fiscale durabile. Totodată, ele pun presiune puternică pe resursele de apă, infrastructura energetică și comunitățile locale, un cost care de puține ori ajunge pe prima pagină a ziarelor. Protestele masive de la Debrețin, un oraș din estul Ungariei care găzduiește fabrici mari de baterii, au scos în evidență temerile alegătorilor locali privind costurile pentru mediu, consumul de apă și efectele economice limitate asupra zonei.
Aceste temeri se înscriu într-un context economic mai dureros. După un mandat de patru ani marcat de inflație ridicată și scăderea puterii de cumpărare, atunci când vor evalua această strategie a „conectivității”, alegătorii vor lua mai puțin în calcul fotografiile în care apare Orbán la diferite evenimente și alături de responsabili străini; se vor gândi însă în ce măsură le-a îmbunătățit strategia respectivă viața.
Politica energetică dezvăluie un decalaj similar între diplomație și rezultate reale. Prețurile relativ scăzute la utilități din Ungaria au fost susținute în mare parte prin tarife reglementate și absorbția costurilor de către stat, nu prin reduceri făcute de ruși la prețul gazelor – iar acest lucru arată că nici măcar relațiile tranzacționale nu garantează condiții favorabile. Analiștii notează că Ungaria a plătit uneori, în cadrul contractelor pe termen lung, prețuri de piață sau chiar peste medie.
Paks II, proiect fanion al autorităților prin care se dorește extinderea centralei nucleare a Ungariei, progresează extrem de încet, fără a livra electricitate suplimentară consumatorilor după mai bine de un deceniu. Contracte notabile cu Rusia, inclusiv recondiționări controversate ale vagoanelor de metrou, pun și mai mult sub semnul întrebării ideea unui parteneriat pe care se poate conta. Unele dintre vagoanele recondiționate furnizate pentru magistrala M3 din Budapesta erau bazate pe modele sovietice similare cu cele la care alte orașe europene renunțaseră.
Fără îndoială că strategia de conectivitate a lui Orbán a ridicat profilul internațional al Ungariei mult peste nivelul la care te-ai aștepta pentru o țară cu doar 9,5 milioane de locuitori. Influența la nivelul NATO și UE nu a crescut însă în aceeași măsură. Budapesta a devenit notorie pentru faptul că, în loc să modeleze deciziile colective, le întârzie sau blochează, provocând frustrări din ce în ce mai vizibile din partea partenerilor. Blocarea de către Ungaria a noului pachet de sprijin pentru Ucraina și a noilor sancțiuni aplicate Rusiei la întâlnirea miniștrilor de externe UE din 23 februarie a generat solicitări explicite, în special din partea Lituaniei, privind reexaminarea regulii unanimității care permite unui singur stat membru să blocheze deciziile.
Magyar vrea relații mai bune cu UE, dar e pe aceeași lungime de undă cu Orbán în multe alte privințe
Péter Magyar, care conduce acum partidul de opoziție conservator Tisza, situat înaintea Fidesz-ului în sondaje de peste un an, oferă o alternativă mai discretă: restaurarea reputației Ungariei ca aliat previzibil, păstrând în același timp relații economice pragmatice la nivel global. Programul Tisza pune accent pe reconstrucția încrederii în instituțiile UE, combaterea corupției și deblocarea fondurile UE în valoare de circa 18 miliarde Euro. În mod special, Magyar promite că Ungaria se va alătura Parchetului European, un pas pe care Budapesta l-a evitat mult timp, deoarece ar scoate investigațiile privind banii UE de sub controlul politic intern într-o țară pe care Transparency International a catalogat-o drept mai corupt stat membru UE în ultimii patru ani.
Neavând multe succese cu care să se mândrească pe plan intern, Orbán și-a axat campania electorală pe Ucraina, încadrând votul drept o alegere între război și pace și portretizându-și oponenții drept susținători ai unei implicări militare a Occidentului în conflict.
Bazându-se pe experiența din interiorul sistemului guvernamental, Magyar a evitat cu grijă să-și asume poziții în mai multe dosare de politică externă polarizante. Refuzând să-și stabilească poziții ferme pe subiecte de interes pentru electoratul tradițional al Fidesz, Magyar nu a oferit guvernului „răufăcătorii” spre care își direcționează în mod obișnuit campania.
Totuși, diferențele dintre cele două tabere sunt mai mici decât sugerează retorica. Magyar susține suveranitatea Ucrainei, dar respinge implicarea militară directă. Totodată, el a exclus trimiterea de trupe și se opune aderării accelerate a Kievului la UE.
Ancorele strategice ale Ungariei ar rămâne în mare parte neschimbate, indiferent cine câștigă. Statutul de membru NATO și UE definește poziția de securitate și economică a țării, chiar dacă un mediu global tot mai volatil reduce marja de manevră în interiorul acestor instituții.
Ambele tabere pun accent pe suveranitate, se opun participării la război și susțin politici restrictive privind migrația. Până și politica energetică indică o convergență: Orbán prioritizează importurile rusești în favoarea stabilității prețurilor, în timp ce Magyar pledează pentru o diversificare graduală, nu pentru o ruptură bruscă.
Realitățile economice lasă puțin loc de manevră. Prosperitatea Ungariei depinde în proporție covârșitoare de UE, care reprezintă circa trei sferturi din comerțul său, Germania fiind de departe cel mai mare partener economic și investitor. Rolul Rusiei este concentrat mai ales în sectorul energetic, în timp ce prezența Chinei se limitează la proiecte industriale specifice. Relațiile cu Bruxellesul și Berlinul modelează așadar standardele de viață ale populației într-o măsură mult mai mare decât legăturile cu alte mari puteri.
Opinia publică reflectă această perspectivă pragmatică. Sondajele arată constant un scepticism față de o implicare mai profundă în războiul din Ucraina și o susținere limitată pentru cheltuieli mai mari cu apărarea. Pentru majoritatea alegătorilor, politica externă contează în primul rând în măsura în care afectează prețurile, locurile de muncă și stabilitatea, nu poziționări geopolitice abstracte.
Diferența reală dintre Orbán și Magyar constă în modul în care Ungaria caută să-și îmbunătățească poziția în cadrul alianțelor sale. Realpolitikul lui Orbán urmărește sporirea influenței prin autonomie strategică și relații trans-comunitare, mizând pe faptul că rivalitatea marilor puteri creează oportunități pentru statele mici dispuse să discute cu toate părțile. Magyar susține că credibilitatea și încrederea instituțională la nivel occidental vor produce beneficii pe termen lung mai fiabile, în special acces la fonduri UE și influență în modelarea politicilor.
Cu Orbán la putere, Ungaria s-a transformat dintr-o zonă periferică ignorată în mare parte de presa internațională într-un punct de interes pentru admiratorii și criticii democrației iliberale. Pentru alegătorii maghiari însă, alegerea nu este între Est și Vest, ci între două strategii pentru a naviga o lume dominată de blocuri rivale: menținerea unui echilibru în relațiile cu puteri rivale sau ancorarea mai fermă în alianțele existente, păstrând legături externe pragmatice.
Orbán oferă flexibilitate și vizibilitate globală. Magyar promite stabilitate, încredere redobândită și fonduri pe care o resetare a relațiilor cu Bruxellesul le-ar putea debloca. Dar modelul lui Orbán a adus o influență diminuată în luarea deciziilor la nivelul UE. În ultimă instanță, „conectivitatea” și „normalizarea” rămân simple sloganuri dacă nu schimbă puterea de cumpărare, serviciile pe care și le pot permite ungurii și câtă influență are Budapesta acolo unde contează: în interiorul UE. Dacă rămâne la putere, Orbán cu siguranță va putea să-și mărească colecția de fotografii. Întrebarea este dacă mai poate livra și rezultate.
