România se află în fața unui paradox economic aproape unic în Europa: este o țară bogată în resurse energetice - hidrocentrale, nuclear, gaze naturale, vânt și soare - și totuși gospodăriile românești plătesc unele dintre cele mai apăsătoare* facturi la energie electrică.
Specialiștii consultați de Veridica spun că avem de-a face cu o suprataxare sistematică a consumatorului, structurală, care persistă de peste un deceniu. E un preț suplimentar plătit de consumatori pentru modul deficitar în care sistemul energetic însuși a fost construit și lăsat să funcționeze. Iar statul, politicienii, poartă răspunderea majoră.
Subiectul a depășit de mult pragul tehnic și a devenit subiect politic. La finalul mandatului plin al premierului Ilie Bolojan, prețurile la energia electrică au devenit una dintre temele centrale ale dezbaterii publice.
Premierul Ilie Bolojan a acuzat așa-numiții „băieții deștepți” din sectorul energetic că blochează dezvoltarea reală a producției și a stocării de energie, obținând speculativ avize/permisiuni de racordare fără a realiza investițiile. Între timp, guvernul Bolojan a căzut, iar ordonanța care introducea garanții mai mari pentru noii investitori în energie și încerca să limiteze speculațiile la racordare nu a mai ajuns să fie aplicată.
Din discuțiile cu specialiștii, Veridica a descoperit un sistem care, verigă cu verigă, încarcă factura de energie a gospodăriilor românilor
Într-un calcul făcut la solicitarea Veridica, expertul în energie Dumitru Chisăliță arată că dacă România ar funcționa ca o piață energetică normală, cu concurență corectă, predictibilă și coerent reglementată, pe model european, factura finală ar fi cu 25–45% mai mică decât în prezent.
Asta înseamnă că o gospodărie medie din România, care plătește o factură medie de aproximativ de 190 de lei, cotizează lunar cu între 48 RON și 85 RON pentru proasta funcționare a sistemului.
Un calcul estimativ, la 7,7 milioane de gospodării conectate la rețea, arată că românii plătesc pentru un sistem disfuncțional între 5 și 9 miliarde de lei pe an. Iar principalul responsabil, spun specialiștii, este statul și agențiile de reglementare.
Anatomia unui sistem scump: cât plătim în plus și unde se duc banii
De fapt, spun experții, românii nu plătesc doar energia. Plătesc instabilitatea sistemului. Dar unde se duc, mai exact, acești bani în plus?
Cauza supracostului |
Cât înseamnă |
|
Deficiențe tehnice și investiționale reale |
35–45% |
|
Distorsiuni de piață și design defectuos |
20–30% |
|
Speculații / oportunism comercial – permis de reglementările actuale |
10–20% |
|
Rente de sistem / „băieții deștepti” |
10-15% |
|
Blocaje administrative și regulatorii |
10–20% |
Deficiențele tehnice există, spun specialiștii. Sunt rețele îmbătrânite, lipsă de stocare, investiții întârziate. Dar ele nu explică tot costul exagerat plătit de români.
O bună parte din suprataxare merge spre oportunism comercial și spre ceea ce specialiștii numesc „rente de sistem". În termeni neacademici, „băieții deștepți”.
Veriga 1. Producția - România produce ieftin, dar vinde scump
Potrivit analizei lui Chisăliță, în timp ce un sistem eficient european ar aloca 45–55% din factură pentru costul efectiv al energiei, la ieșirea din centrală, energia-marfă, în România această componentă ajunge la 55–70%.
Otilia Nuțu, expert în energie și politici publice, explică acest preț prin aceea că România a ratat fereastra de investiții masive în regenerabile tocmai când celelalte state europene investeau.
„Dacă în vestul Europei vorbim de tehnologii care sunt la zi, în România noi concurăm cu centrale pe cărbune construite în 1965. Și diferența asta este, dacă nu se fac investiții, lucrăm în continuare cu tehnologia și eficiența anilor 1965–1980”, spune Nuțu.
Contribuție estimată la supracost: +15% - +35% din factura finală, potrivit analizei Chisăliță.
Veriga 2. Distorsiunile de piață: Statul a stricat concurența
Dacă prețul de producție al energiei regenerabile este atât de scăzut, de ce nu s-au făcut investiții masive în România? Experții spun că intervențiile statului, în loc să protejeze consumatorul, au inhibat formarea competiției sănătoase. Potrivit lui Chisăliță, în timp ce distorsiunile de piață ar trebui să reprezinte 0–3% dintr-o factură normală, așa cum se întâmplă pe piețele eficiente din Europa, în România ele ajung la 8–20%, adică o suprataxare de 5–15%.
Otilia Nuțu afirmă că prima fereastră de investiții în regenerabile – deschisă prin schemele de certificate verzi – a funcționat câțiva ani, până când statul a decis să taie sprijinul.
„În momentul în care certificatele verzi au fost tăiate semnificativ de prin 2013–2014, nu au mai avut această garanție bancară. Și atunci nu s-a mai făcut nicio investiție timp de șapte ani de zile”, spune experta.
La aceasta se adaugă o altă distorsiune: stocarea energiei a fost ani la rând descurajată printr-un regim fiscal neprietenos, spune Nuțu.
Orice operator care stoca energie cumpărată ieftin și o revindea scump plătea TVA la fiecare pas, ca și cum ar fi realizat două tranzacții separate.
Chișalița descrie efectul cumulat al acestor intervenții - plafonări, compensări, suprataxări, modificări legislative succesive - ca pe o capcană perfectă.
„Piețele energetice au o regulă simplă: orice risc introdus artificial se transformă, mai devreme sau mai târziu, în cost”.
Contribuție estimată la supracost: +5% - +15% din factura finală.
Veriga 3. Echilibrarea sistemului: costurile ascunse
Energia regenerabilă are o caracteristică: este intermitentă. Soarele nu strălucește noaptea, vântul nu bate constant. Diferența dintre ce produce sistemul și ce consumă în fiecare moment trebuie acoperită în timp real. Acesta este rolul pieței de echilibrare.
România plătește pentru această echilibrare de trei până la patru ori mai mult decât o piață funcțională, potrivit analizei Chisăliță: față de 1–3% normal, echilibrarea ajunge să reprezinte 4–10% din factura finală.
Nuțu explică rădăcina problemei. Fără stocare și fără rețele inteligente, echilibrarea se face prin centrale termice costisitoare, menținute în funcțiune ca rezerve de putere.
Centralele termice produc energie scumpă de fiecare dată când centralele de energie regenerabilă fluctuează. Experții spun că statul e jucătorul majoritar în echilibrarea sistemului pe bază de centrale termice, ceea ce îl face responsabil pentru distorsiunea introdusă pe această verigă.
Contribuție estimată la supracost: +3% până la +7% din factura finală.
Veriga 4. Transportul - Rămas în urmă din cauza proastei administrații
Energia produsă trebuie transportată de la centrală la centrele de consum prin rețeaua de înaltă tensiune, gestionată de Transelectrica. Această verigă are, în comparație cu celelalte, un impact relativ mai limitat asupra facturii finale.
Chisăliță estimează tariful de transport aproape de media regională, cu o suprataxare de 0–2%.
Dar blocajele în infrastructura de transport au consecințe indirecte uriașe: dacă energia nu poate circula liber, prețurile regionale se separă, se creează congestii și se ridică costurile de echilibrare.
Și aici au fost eșecuri de investiții, spune Otilia Nuțu, care dă exemplul unui proiect în cadrul Programului Operațional Infrastructură Mare din perioada 2013–2020, care prevedea construcția cu bani europeni a unei linii de transport și întărirea a două stații electrice care să ajute transportul de energie dinspre Dobrogea spre București și restul țării. „Proiectul era pus la punct chiar dinainte de 2013. În 2020 nu se terminase”, adaugă Nuțu
Lipsa de interconectrare din prezent izolează România de piețele mai ieftine din vest și limitează exportul de energie ieftină produsă local.
Contribuție estimată la supracost: 0–2% din factura finală (impact direct), dar semnificativ indirect prin blocarea interconectivității și menținerea prețurilor ridicate.
Veriga 5. Distribuția - rețelele locale: planuri cu 15 ani întârziere
Rețelele de distribuție sunt cele care duc curentul din stațiile majore până în casele și firmele consumatorilor. Aici se regăsesc unele dintre cele mai cronice disfuncționalități. Față de 20–25%, un procent normal, distribuția reprezintă 25–35% din factura românească, o suprataxare de 3–10%.
Pierderile tehnice în distribuție sunt aproape duble în România față de media UE. S-au făcut proiecte pentru remedierea pierderilor, dar acestea au fost întotdeauna marcate de întârzieri care ajung și la 15 ani, iar investițiile sunt oricum mai mici decât ar fi nevoie.
Această subinvestiție cronică are consecințe directe asupra capacității sistemului de a integra noile surse de energie descentralizată. Apariția prosumatorilor a schimbat fundamental logica rețelei de distribuție, care nu mai este unidirecțională.
„Rețelele de distribuție nu mai sunt ca până acum câțiva ani când erau unidirecționale. Venea curent în ele de la Transelectrica și ele vărsau curentul spre consumatori. Trebuie să funcționeze ca o Transelectrica în miniatură pentru că trebuie să și preia energie. Și asta înseamnă o schimbare completă de gestiune a rețelelor de distribuție și investiții serioase pentru asta”, explică Otilia Nuțu.
Fără aceste investiții, prosumatorii nu pot intrduce în sistem surplusul de energie produs iar rețelele vechi continuă să consume bani din facturile tuturor.
Contribuție estimată la supracost: +3% - +10% din factura finală.
Veriga 6. Furnizarea și ATR-urile: blocaje care țin prețurile sus
Ultima verigă înainte de consumator este furnizorul, compania care cumpără energie angro și o vinde gospodăriilor. Față de 2–4% normal, marjele de furnizare în România ajung la 4–8%, din nou dublu față de media europeană.
Specialiștii spun că aceasta suprataxare impusă de furnizori este un simptom al pieței slab competitive.
Dar furnizarea are și o problemă structurală mai gravă, legată de blocajele la racordare.
Oricine vrea să construiască o capacitate de producție trebuie să obțină un Aviz Tehnic de Racordare (ATR). Problema este că numărul de ATR-uri acordate a explodat, inclusiv pentru proiecte care nu s-au materializat niciodată , blocând accesul altor investitori.
„În momentul în care Transelectrica dă o mie de ATR-uri pentru diverși care vor să construiască capacități de energie, nu mai există spațiu pentru alții noi. Pentru că rețeaua nu ar ține dacă s-ar construi toate”, explica Nuțu.
Rezultatul este că companiile de stat blochează capacitate de rețea cu proiecte fantomă, în timp ce investitori privați serioși, cu finanțare asigurată și tehnologii moderne, nu pot intra în sistem pentru că nu mai există loc. Concurența este suprimată nu prin lege, ci prin birocrație strategică, spune Otili Nuțu.
Contribuție estimată la supracost: +2% - +5% din factura finală.
Veriga 7. Costul invizibil al instabilității legislative
Dacă toate deficiențele de până acum au un numitor comun, acesta este cadrul de reglementare deficitar și conflictul de interese structural al statului în piața de energie.
Chisăliță estimează că deficiențele de reglementare adaugă indirect 5–15% din factura finală. E vorba despre schimbări frecvente și neașteptate de legislație sau reguli care cresc prima de risc pentru orice investitor și întârzie proiectele majore.
Otilia Nuțu spune că Ministerul Energiei este simultan proprietarul marilor companii de stat și responsabilul pentru strategiei energetice naționale: „o combinație toxică”.
„Pur și simplu statul, care este proprietar în vreo 80% din capacitatea de producție de energie din țara asta, vrea să nu aibă niciodată niciun fel de concurent."
La aceasta se adaugă, spune Nuțu, numirile politice în funcțiile de conducere ale companiilor de stat. E un mecanism prin care orice competență tehnică este înlocuită cu loialitate politică.
Contribuție estimată la supracost: +5% până la +15% din factura finală (efect indirect prin costul capitalului mai mare și întârzierea investițiilor).
Calculul final: câți lei dai pe lună pe ineficiență și „băieți deștepți”
Să transpunem aceste procente într-un calcul concret. Luăm ca referință o factură medie de 190 lei pentru o gospodărie din România - o valoare plauzibilă pentru un consum casnic tipic în contextul prețurilor din ultimii ani.
Potrivit analizei lui Chisăliță, factura pentru consumator provenită dintr-un sistem energetic eficient ar fi cu 25–45% mai mică. Aceasta înseamnă că, într-un sistem funcțional, aceeași energie ar fi costat între 105-145 de lei.
Excesul de cost - ceea ce plătești în plus față de ce ar trebui - se situează între 45 și 85 de lei. Să luăm, de dragul estimării prudente, o medie între cele doua, adică 75 RON.
Cauza supracostului |
Pondere din excesul de +75 lei |
|
Deficiențe tehnice reale (rețele vechi, investiții lipsă) |
24–31 lei |
|
Distorsiuni de piață și design defectuos |
14–21 lei |
|
Blocaje administrative și regulatorii |
7–14 lei |
|
Speculații / oportunism comercial permis de sistem |
7–14 lei |
|
Rente de sistem / „băietii deștepti” |
7-10 lei |
Suma totală care se îndreaptă spre speculații și rente de sistem („băieții deștepți”) - ceea ce nu poate fi justificat prin costul tehnologiei, lipsa investițiilor sau riscuri reale - este între 14 și 24 lei ditr-o factură medie. Lunar. De fiecare gospodărie, pentru așa-numiții „băieți deștepți”.
Amploarea reală se vede când înmulțim cu numărul de gospodării.
România are aproximativ 7,7 milioane de gospodării conectate la rețea și peste 9 milioane puncte de consum casnic.
Chiar luând estimarea minimă de 14 lei pe factură lunar, vorbim de aproximativ 110 de milioane de lei pe lună - sau aproape 1,3 miliarde de lei pe an - pe care toate gospodăriile românești le plătesc pentru speculațiile (permise de piață) și așa-numiții „băieți deștepți”.
*Pentru documentarea acestui articol, Veridica a folosit date oferite de INSE, ANRE, Eurostat.
