Pe măsură ce războiul Rusiei din Ucraina continuă iar izolarea sa globală se adâncește, Kremlinul se confruntă cu o criză regională tot mai puternică. Din Caucaz până în Asia Centrală și Statele Baltice, foștii aliați se distanțează de orbita Moscovei, creează noi parteneriate și contestă în mod deschis premisele care au stat la baza dominației Rusiei. Nicăieri nu este mai vizibilă această schimbare decât în Azerbaidjan - un partener odinioară pragmatic, care acum s-a transformat într-un simbol al sfidării în spațiul ex-sovietic.
În cea mai mare parte a ultimelor două decenii, politica externă a Rusiei a fost ghidată de un singur imperativ: restaurarea. Ce se restaurează mai exact depinde de cei pe care îi întrebi. Unii îți vor spune că e vorba de grandoarea pierdută a Uniunii Sovietice. Pentru alții, este o revenire la moștenirea imperială a Rusiei țariste. Alții vorbesc de un stat tehnologic reimaginat - unul în care, spre deosebire de încercările anterioare, instrumentele moderne permit autorităților să controleze complet societatea și pot reînvia puterea economică a unei superputeri centralizate.
Eforturile de restaurare au contribuit la justificarea retoricii din ce în ce mai militarizate și a comportamentului asertiv al Rusiei pe scena internațională. Pe plan intern, această tendință funcționează pe post de compensație pentru colapsul economic din anii 1990, un răspuns la izolarea geopolitică și o proiecție a mândriei naționale. Însă orice efort de restaurare necesită putere (fie că vorbim de soft power sau de forță militară), iar puterea trebuie susținută. La ora actuală, Rusia se află într-o situație dificilă: ambițiile îi depășesc capacitățile, iar asta se vede cel mai bine de-a lungul granițelor sale.
Nu există exemplu care să ilustreze mai bine această tensiune decât relația Rusiei cu Azerbaidjanul. Pe vremuri un partener pragmatic, chiar dacă uneori irascibil, în vecinătatea imediată a Moscovei, Azerbaidjanul a devenit un exemplu de manual a ceea ce se poate întâmpla atunci când influența Rusiei dispare și când foștii aliați încetează să respecte regulile Kremlinului.
Azerbaidjan: din aliat în adversar?
Relațiile dintre Moscova și Baku au atins recent cel mai scăzut nivel din ultimele decenii. De unde a izbucnit această criză? Aproximativ 50 de etnici azeri au fost reținuți la Ekaterinburg, sub suspiciunea de infracțiuni grave comise în ultimele două decenii. Doi suspecți au murit în arestul poliției, alții prezentau semne vizibile de abuz, iar știrea a dus rapid la o criză diplomatică bilaterală. Azerbaidjanul l-a chemat pe ambasadorul rus, a anulat evenimente culturale și a ordonat percheziții care au vizat jurnaliștii asociați cu postul de presă de stat Sputnik.
La scurt timp după aceea, opt cetățeni ruși (migranți economici sau persoane care au fugit de înrolare) au fost arestați în Azerbaidjan și prezentați public drept traficanți de droguri. În emisiuni ale televiziunii de stat ruse a început să se solicite represalii economice, în timp ce presa azeră l-a descris pe Vladimir Putin ca pe un Stalin al zilelor noastre. Pe acest fond volatil, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a profitat de ocazie pentru a curta Baku, promițând că va „extinde cooperarea”.
Primele semne ale rupturii dintre Azerbaijan și Rusia au apărut însă mult mai devreme. În luna decembrie, un sistem rus de apărare antirachetă a doborât un avion civil azer, ucigând 38 de persoane. Moscova a tergiversat ancheta. Baku a închis centrul cultural al Rusiei. Acum, o înregistrare apărută în presă pare să arate că Rusia a tras intenționat în avion, iar autoritățile azere au deschis un dosar penal.
Vechile pârghii geopolitice ale Moscovei (cooperarea militară, tranzitul energetic și influența culturală) și-au pierdut din strălucirea de altădată. Azerbaidjanul și-a diversificat economia, a construit legături strategice cu Turcia și a cultivat relații globale mai ample. Rusia nu mai este văzută ca singurul său client sau partener.
Tipare care se repetă: periferia Moscovei se prăbușește
Cazul Azerbaidjanului nu este unic, este un simptom al unei tendințe mai largi în vecinătatea Rusiei, unde alianțele de lungă durată se destramă sau sunt redefinite sub presiunea realinierilor globale, a pragmatismului economic și a unei schimbări generaționale în prioritățile naționale.
Georgia
Rusia încă mai menține un anumit grad de influență în Georgia prin sprijinul acordat regiunilor separatiste Abhazia și Osetia de Sud și prin implicarea în economia națională. Oligarhii georgieni cu interese comerciale în Rusia au făcut lobby pentru o retorică mai blândă față de Moscova, iar Visul Georgian, partidul de la putere, a adoptat din ce în ce mai multe narațiuni tipic rusești și o retorică anti-occidentală. Cu toate acestea, societatea rămâne în general ferm pro-europeană, iar răbdarea din ce în ce mai mică a populației față de aderarea blocată la UE (în special pe motive sociale și culturale) face ca propunerile Rusiei să fie mai puțin atractive.
Armenia
Poate cea mai dramatică schimbare de direcție a venit din partea Armeniei. Odată un aliat cheie al Rusiei în Caucaz, Armenia curtează acum deschis Statele Unite și Uniunea Europeană. În urma eșecului Rusiei de a împiedica preluarea Nagorno-Karabah de către Azerbaidjan în 2023 (în ciuda prezenței unei forțe de menținere a păcii) încrederea publicului în Moscova s-a prăbușit. Armenia încă se bazează pe importurile de gaze rusești, iar infrastructura ei critică este gestionată de firme rusești. Din punct de vedere politic însă, țara se îndreaptă vizibil către vest.
Kazahstan
Kazahstanul rămâne oficial aliatul Rusiei prin intermediul unor instituții precum Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) și Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA), dar președintele Tokaev se gândește de două ori înainte să își asume riscuri. Kazahstanul și-a adâncit relațiile cu China și Europa, primește cu brațele deschise investitorii occidentali și a devenit o cale vitală pentru „comerțul paralel” care ocolește sancțiunile occidentale împotriva Rusiei. Mii de ruși care fug de mobilizarea militară s-au mutat în Kazahstan, complicând și mai mult dinamica relațiilor bilaterale.
Alte state din Asia Centrală
Uzbekistanul, Tadjikistanul și Turkmenistanul au fost mult timp surse de forță de muncă pentru Rusia, dar atractivitatea lor se estompează. Sentimentul anti-migrație din Rusia, scăderea remitențelor și cererea tot mai mare de forță de muncă în Coreea de Sud, Turcia și Golf schimbă tiparele de migrație. Între timp, China înlocuiește treptat Rusia ca putere externă dominantă, investind în infrastructură, comerț și educație. Și influența culturală a Rusiei e în scădere - tinerii din Asia Centrală vorbesc din ce în ce mai mult engleza sau turca, nu rusa.
Periferia estică a Europei: de la zonă tampon la câmp de luptă
Statele Baltice (Estonia, Letonia și Lituania) au rupt complet legăturile cu Moscova. În calitate de membre UE și NATO, acestea s-au transformat în adversari activi ai politicii Rusiei, în special după invadarea Ucrainei din 2022.
Belarusul, în schimb, rămâne strâns legat de Moscova. Supraviețuirea politică a președintelui Alexandr Lukașenko depinde în mare măsură de sprijinul Rusiei. În schimb, Minsk s-a aliniat cu Kremlinul în dosare cheie, inclusiv războiul din Ucraina, iar dependența economică a Belarusului de Rusia nu a făcut decât să se adâncească. În 2021, peste 50% din comerțul extern al Belarusului s-a desfășurat în cadrul UEEA, din care cel mai mare volum merge către Rusia.
Ucraina, desigur, este epicentrul conflictului. Refuzul Rusiei de a accepta independența Ucrainei (geopolitică și culturală) a dus la un război la scară largă. Este probabil cea mai tragică și violentă ilustrare a modului în care viziunea Moscovei asupra sferei sale de influență nu este doar învechită, ci și profund destabilizatoare.
Comerț fără încredere: limitele UEEA
Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA) ar fi trebuit să formalizeze și să aprofundeze integrarea regională. Deși pe hârtie rămâne funcțională, importanța ei strategică se erodează. Ponderea comerțului la nivelul UEEA a stagnat în mare parte de la înființare - oscilând în jurul a 14-15% la nivelul întregului bloc, fără o traiectorie ascendentă clară.
Iată cum se prezintă situația pentru fiecare stat în parte:
Rusia: Comerțul intra-UEEA reprezintă mai puțin de 9% din totalul relațiilor comerciale.
Belarus: Dependență extrem de mare - peste 50% din comerț se desfășoară în cadrul UEEA, în mare parte cu Rusia.
Armenia și Kârgâzstan: Dependență moderată, în jur de 35-40%, dar autoritățile caută din ce în ce mai mult alternative.
Kazahstan: Aproximativ 26% din comerț se desfășoară cu partenerii din UEEA, dar eforturile de diversificare sunt în creștere.
UEEA oferă acces la piață și beneficii vamale, dar pentru multe state membre nu mai reprezintă unica destinație comercială. Noii parteneri (China, UE, statele din Golf) concurează pentru influență și o fac mult mai eficient. Spre deosebire de începutul anilor 2000, statutul de membru al Rusiei presupune acum anumite costuri: riscuri geopolitice, expunere la sancțiuni și daune aduse imaginii la nivel internațional.
Ce face Rusia – și de ce?
De ce continuă, așadar, Rusia să-și înstrăineze vecinii?
Există mai multe explicații care nu se exclud una pe alta:
Inerție imperială: O credință profund înrădăcinată în dreptul Rusiei de a-și domina vecinătatea, indiferent de cost.
Diversiune strategică: Prin încurajarea conflictelor la granițele sale, Kremlinul creează o zonă tampon care limitează influența Occidentului și suprimă orice formă de disidență internă.
Declinul influenței: Este posibil ca Moscova să reacționeze pur și simplu la diminuarea influenței ei, folosind în schimb coerciția, deoarece îi lipsește soft power-ul pe care îl deținea odinioară.
Haos controlat: Instabilitatea poate fi utilă. Ea descurajează investițiile externe, reforma politică și menține status quo-ul.
În realitate, aceste strategii sunt adesea aplicate în tandem. Politica externă a Rusiei, în special vizavi de spațiul ex-sovietic, este mai puțin un plan grandios cât mai degrabă un mozaic de mișcări reactive - unele bazate pe ideologie, altele pe oportunism.
Noua hartă a puterii eurasiatice
Este clar că vecinătatea Rusiei nu mai este un laborator unde Kremlinul poate experimenta după bunul plac. Aceste țări (cândva văzute ca parteneri minori sau sateliți reticenți) sunt din ce în ce mai asertive, diversificate și implicate la nivel global. Ele privesc spre Bruxelles, Beijing, Ankara și Washington, nu doar spre Moscova.
Nu va fi sfârșitul pentru rolul pe care Rusia îl joacă în regiune. Dar este sfârșitul monopolului Rusiei. Și această schimbare nu este o provocare doar pentru Kremlin, ci pentru întreaga arhitectură a diplomației, comerțului și securității eurasiatice.
