China e principala amenințare a puterii SUA, care ar câștiga din slăbirea axei Beijing – Moscova. O înțelegere Trump – Putin poate implica, însă, sacrificarea Ucrainei și probleme pentru UE.
Deși este clar că Beijingul va fi prioritatea, judecând după nominalizările făcute pentru posturile de consilieri de politică externă ai președintelui Trump, ce nu este la fel de clar este cum intenționează viitoarea administrație să iasă din dilema războiului ruso-ucrainean. Cu atât mai mult cu cât, în grandiosul plan de PR, pe care cu siguranță viitoare administrație Trump îl are, acest este un prim pas, menit să certifice calitățile de pacificator ale viitorului Președinte.
Va sacrifica Trump Ucraina pentru a submina alianța Rusiei cu China?
Planul lansat în aprilie 2024 de către generalul Keith Kellog, fost consilier de politică externă al Președintelui Trump și actual împuternicit al acestuia pentru Ucraina, împreună cu Fred Fleitz, fost analist CIA și fost Șef de cabinet al Consiliului Național de Securitate în primul mandat Trump, cu toată considerația pentru autorii săi, nu este decât o lungă liste de laude la adresa geniului politic al fostului și viitorului președinte american. Suspendarea Ucrainei într-un purgatoriu geopolitic și de securitate, împreună cu certa intenție a autorului de a-i recunoaște „de facto” lui Putin teritoriile pe care le controlează, sunt singurele prevederi concrete ale acestui plan.
Conceput în laboratoarele America First PoIicy Institute (AFPI), un centru de reflecție format de personajele-cheie din fosta administrație Trump în 2021, „planul” este mai degrabă o lungă critică a administrației Biden, pe care autorii o învinuiesc de lipsa unei viziuni strategice, în comparație cu situația primei administrații Trump, care l-a descurajat pe Putin prin stilul „neconvențional” al președintelui și prin politica sa „hotărâtă și imprevizibilă”. În loc să continue politica fostei administrații, arată autorii „planului”, prin atitudinea față de Rusia, președintele Biden l-a alienat pe Putin, apropiindu-l astfel de Iran, China și Coreea de Nord. Singura veste bună din material este că SUA trebuie să colaboreze cu UE pentru instaurarea păcii în Ucraina, dar asta în condițiile în care țările europene își asumă serios sarcina asigurării propriei securități.
Prevăzând posibilitatea dislocării unor trupe internaționale în zona de conflict, „sub autoritatea ONU sau OSCE”, ceea ce arată că SUA nu-și va asuma responsabilitatea pentru aplicare sa, „planul” nu este decât un cântec de sirenă la adresa lui Putin. Ceea ce vrea, cu adevărat, viitoarea administrație este să-i dea o mână de ajutor lui Putin, spre a mai domoli pasiunea îmbrățișării chineze, în care se zbate marele strateg de la Moscova.
Pentru Statele Unite, indiferent de administrația sa politică, este vital ca transferul de tehnologii militare rusești către China să fie cel puțin încetinit, dacă nu oprit, așa cum este la fel de important ca Beijingul să fie decuplat de la sursele rusești de energie ieftină. Pacea în Ucraina, așa cum o arată informațiile din ultimele zile, nu este decât un pretext convenabil pentru reluarea relațiilor directe între Washington și Moscova, care au de stabilit lucruri mult mai importante. Asta chiar cu riscul ca viitorul președinte american să recunoască oficial modificări teritoriale produse în urma încălcării ordinii de drept.
În pofida declarațiilor repetate despre „impunerea păcii în Ucraina prin forță”, în condiția în care China este percepută drept adversarul cel mai periculos, viziunea lui Trump despre relația dintre Moscova și Kiev seamănă mai degrabă cu cea a lui F.D. Roosevelt, cel care a condus SUA între 1932 și 1945. Convins că alianța care a dus la previzibila înfrângere a Germaniei și a Japoniei trebuie menținută și după încheierea războiului, Roosevelt era dispus să recunoască „de facto” ceea ce el numea „interesele legitime” ale sovieticilor în Europa Orientală, atâta vreme cât nu trebuia să-și pună semnătura pe un tratat sau o înțelegere care să stipuleze clar acest lucru. La fel de adevărat este și faptul că schimbarea de atitudine, după venirea la putere a lui Harry Truman, care și-a început mandatul cu o suspendare a programului de lend-lease, nu doar că nu i-a scos pe sovietici din statele ocupate, dar a și accelerat instaurarea regimurilor comuniste în acestea.
Pe fondul semnalelor venite de la Washington, cresc pretențiile și agresivitatea rușilor în Europa
Astăzi, noul președinte american consideră că Rusia este un pericol secundar pentru interesele globale americane, iar pe Putin un potențial „tovarăș de drum”, puțin turbulent, dar controlabil la rigoare. Privite de la Washington, lucrurile chiar par să stea astfel. Spre deosebire de Rusia, a cărei economie este deja intrată în criză, SUA își poate permite să mai aștepte, astfel încât pretențiile lui Putin să devină rezonabile. Deocamdată, Moscova se află în plină ofensivă politică și militară, și nu doar în Ucraina. Europa, în ansamblul ei, dar mai ales țările din Europa Centrală și de Sud-Est, incluzând aici și Germania, se află nu doar sub presiunea aparatului propagandistic rusesc, dar și sub cea a vastului aparat de diversiune și sabotaj controlat de Moscova. Pe măsură ce timpul negocierilor se apropie, presiunea exercitată asupra Europei va crește din ce în ce mai mult, astfel încât Putin să poată pună pe masa negocierilor și lucrurile pe care de fapt nu le controlează. Cert este însă că economia de război a Rusiei a început să trepideze, iar soluția confiscării economiilor populației pare să-i tenteze din ce în ce mai mult pe curtenii lui Putin. Totuși, cu cât mai mare va fi urgența resimțită de Kremlin, cu atât mai îndrăzneață și mai intruzivă va fi politica sa în Europa, până la ajungerea la un aranjament de pace care să-i satisfacă obiectivele de etapă.
Interviul acordat recent de consilierul lui Putin pentru construcții navale, fostul șef FSB Nikolai Patrușev, a arătat că Moscova este încă departe de moderarea pretențiilor. Putin are totuși o singură pârghie de presiune asupra lui Trump, iar aceasta este strict legată de urgența unui aranjament de pace, astfel încât noua administrație să justifice pretențiile pe care le emite în fiecare zi. Într-o manieră tipică negociatorilor sovietici, diplomații ruși au maximalizat în ultima perioadă pretențiile Moscovei, în speranța că președintele american va fi dispus la concesii pentru a se putea prezenta lumii în ipostaza de pacificator. În chestiune nu sunt doar teritoriile ucrainene, pe care Moscova deja la controlează și pe care aproape că nimeni nu le mai pune astăzi în discuție – fapt care constituie deja o victorie a lui Putin – dar și viitorul statut internațional al Ucrainei, precum și prezența NATO în Europa Centrală și de Sud-Est și în zona Mării Baltice. Patrușev a afirmat acest lucru cât se poate de clar, pentru cine a avut urechi să audă. Transformarea unei Ucraine ciuntite, după voia lui Putin, într-un presupus stat-tampon nu va duce la întărirea flancului estic al NATO ci la diluarea sa imediată.
Un alt obiectiv al Rusiei este de a exclude Uniunea Europeană de la masa negocierilor, obiectiv susținut în bună măsură de viitoarea administrație americană, dar cu menajarea susceptibilității Chinei. De aceea, în interviul amintit, Patrușev s-a simțit obligat să menționeze faptul că Rusia are un parteneriat strategic cu China, care nu este dependent de administrațiile americane. Referirile consilierului pentru construcții navale la pretinsa pierdere a legitimității UE de a vorbi în numele unor țări ca Ungaria, Slovacia, Austria și România par mai degrabă o indiscreție a acestuia. Menționarea Austriei, dar mai ales a României, alături de Ungaria și Slovacia, arată mai degrabă convingerea lui Patrușev că Moscova deține poziții importante în aceste țări, care vor produce, în cazul Austriei și al României, schimbări importante în atitudinea lor față de politica rusească, în viitorul apropiat.
Judecând după ce se petrece în România, unde rețelele rusești au început să presteze la toate nivelurile, încrederea lui Patrușev nu pare a fi nejustificată. De aceea, în spectacolul regizat la Moscova al falsei crize umanitare din Transnistria, numele României nu este amintit de propagandiștii ruși. În obiectiv este doar președinta Maia Sandu, pe care Putin o vrea urgent plecată de la putere. De aceea, susținătorii lui Putin din România, deghizați în patrioți și naționaliști, după cum se vede, nu emit nicio părere cu privire la problema energetică din Republica Moldova. Rămâne de văzut dacă autoritățile de la București vor aproba ca teritoriul României să fie tranzitat de gaze furnizate de Rusia pentru Transnistria ca „ajutoare umanitare”. Decizia în această chestiune va fi un indicator serios al direcției în care merge Bucureștiul. Dacă va accepta, asta înseamnă că România va participa, în mod direct, la planul lui Putin de destabilizare a guvernului de la Chișinău și de sabotare a președintei Maia Sandu. Oricum, în ultimii ani, Moscova se chinuie serios să-i facă pe politicienii români aflați la putere să accepte perspectiva anexării Republicii Moldova, pe post de cadou grecesc. Nu trebuie să fii genial să-și dai seama că o astfel de generozitate rusească, pe seama teritoriului altei țări, nu este decât prima fază dintr-un plan mai larg de aruncare a țărilor din Europa Centrală și de Sud-Est într-o cursă autodistructivă a revendicărilor teritoriale, cu scopul de a le controla politic. Tocmai de aceea, în maniera sa tipică, brutală și amenințătoare, Patrușev a insistat asupra posibilității dispariției Ucrainei și a Republicii Moldova prin ocupație militară străină sau absorbție.
Europa, văzută de noua echipa de la Washington drept „un teren de compromis cu puterile autoritare”
Între timp, viitoare administrație Trump a conștientizat că privarea Ucrainei de armament și ajutor nu este altceva decât un mod de a-l ajuta pe Putin să câștige războiul și cu el aproape jumătate din Europa. Donald Trump a deschis atât de multe fronturi, cu atât de puțini aliați și aproape fără planuri concrete de război, încât în viitorul apropiat influența globală a SUA nu va face decât să scadă. Deocamdată, singura direcție de politică externă destul de clară este cea chineză. Nominalizarea lui Ivan Kanapathy pentru Consiliul Național de Securitate, responsabil pentru China și Asia de Sud-Est, arată că Trump este hotărât să stăvilească expansiunea chineză. Fost atașat militar în Taiwan, prezent și în prima administrație Trump, Kanapathy este nu atât un radical în problema Taiwanului, cât un partizan hotărât al unei descurajări active a Chinei. Pe lângă asta, consilierul este un susținător al creșterii cheltuielilor militare, chiar și cu sacrificarea prosperității. Pentru o mai eficientă descurajare a Chinei, Kanapathy este de parere că Washingtonul trebuie să continue să înarmeze Taipei-ul și să susțină în continuare politica de colaborare între cele două state chineze, care împiedica izolarea internațională a Taiwanului. Cu cât Washingtonul se va distanța mai hotărât de scenariul independenței Taiwanului, consideră Kanapathy pe bună dreptate, cu atât China se va simți mai încurajată să ia măsuri unilaterale.
Posibilul viitorul consilier pentru afaceri europene, Andrew Peek, despre care se presupune ca urmează să administreze relațiile cu Europa, Rusia și pacea în Ucraina, este mai degrabă interesat de Orientul Mijlociu. Un „veteran” al primei administrații Trump, Peek a fost investigat în 2019 pentru suspiciuni de „practicare a favorurilor” și „călătorii internaționale neautorizate” în Cehia și Qatar, însă acest lucru nu pare să-i fi afectat cariera politică în niciun fel. Și pentru că Andrew Peek este un nostalgic al timpurilor imperiale iraniene, în pregătirea colaborării cu viitoarea administrație Trump, Rusia își continua cu pași hotărâți politica de consolidare a alianțelor cu regimurile dictatoriale anti-americane aflate în căutare de tehnologie militară strategică. Semnarea zilele trecute a Acordului de parteneriat strategic cu Iranul, care îl urmează pe cel cu Phenianul, arată că un acord de pace între Trump și Putin, pe o platformă dezavantajoasă Chinei, vine la pachet cu obligația Americii de a găsi căi de comunicare cu Teheranul și Phenianul. Cât de mult sprijină interesele americane acest „dialog”, rămâne să vedem în perioada următoare.
Atât de eficientă a fost campania de PR a lui Donald Trump, încât toți adversarii importanți ai SUA și-au pregătit exemplar pozițiile pentru aceste negocieri. În condițiile în care principalul plan economic al administrației Trump constă în abdicarea de la globalizare, o astfel de atitudine este de așteptat să revitalizeze industria americană, dar nu să și crească influența internațională a țării. Însă, în nici un caz prețurile nu vor scădea, așa cum în repetate rânduri a promis Trump din pragul reședinței sale. Prioritizarea obiectivelor strategice americane și detonarea fundamentului moral al politicii sale internaționale, îi vor permite viitoarei administrații câteva succese inițiale, însă pe termen mediu costul acestora va fi mult mai mare ca avantaje aduse. Deocamdată, America pare că vrea să păstreze doar avantajele globalizării, fără a-i plăti costurile. Stratagema poate funcționa cu puteri care s-au angajat în eforturi prea mari pentru posibilitățile lor reale, așa cum este Rusia, însă veteranii sancțiunilor internaționale, cum sunt Iranul și Coreea de Nord, sau giganții în expansiune, cum este China, au marje de negociere ceva mai largi si programe de acțiune mult mai clare ca cele ale administrației Trump.
Deocamdată, tot ceea ce a reușit viitoarea administrație a fost să semene intens semințele dezorganizării politice a Europei, pe care o vede drept un teren de compromis cu puterile autoritare. În astfel de condiții, chiar ținând cont de capacitatea scăzută a Europei unite de a reacționa eficient, este evident țările de aici vor fi puse rapid în fața unor alegeri dure care le vor influența radical viitorul imediat. Până când America își va da din nou seama ce și mai ales cum să fie, țările europene sunt datoare să-și proiecteze viitorul într-o manieră curajoasă, care să țină cont de istorie, dar care să plece de la premisa că aceasta se poate schimba radical.
