A mai trecut aproape un din războiul dintre Rusia și Ucraina, iar o întrebare continuă să bântuie capitalele occidentale: de ce nici severitatea sancțiunilor, nici amploarea pierderilor pe front nu au împins Kremlinul către un compromis? Răspunsul se află mai puțin în graficele macroeconomice și mai mult în ceva ce e destul de greu de definit: modul în care sistemul de putere al Rusiei a fost reconstruit în ultimele trei decenii. Începând cu anii 1990, relația dintre Kremlin, societate și mediul de afaceri s-a transformat în mod discret, dar radical. Ceea ce a fost cândva un pluralism haotic și plin de conflicte a evoluat într-un sistem în care proprietatea, cariera și siguranța personală depind toate de loialitatea politică – și în care aproape nimeni din afara unui cerc restrâns nu poate influența în mod semnificativ deciziile statului. Într-un astfel de sistem, sancțiunile menite să promoveze un pluralism mai accentuat în Rusia ajung să îi afecteze pe cei care nu mai dețin pârghiile puterii, în timp ce adesea leagă și mai strâns de regim elitele din ce în ce mai înfricoșate.
De la trauma anilor 1990 la un nou contract social
Punctul de plecare a fost trauma prăbușirii Uniunii Sovietice. Hiperinflația, neplata salariilor și îmbogățirea spectaculoasă a unui grup restrâns de „oligarhi” au convins o mare parte a societății ruse că libertatea politică nu garantează demnitatea sau stabilitatea. Anii 1990 au rămas în memoria colectivă drept o perioadă în care democrația era sinonimă cu sărăcia – o amintire pe care Kremlinul a tot consolidat-o de atunci, în mod deliberat.
Primii ani ai lui Putin s-au bazat pe o înțelegere implicită. Cetățenii și-au păstrat multe dintre libertățile civile câștigate în anii 1990 – mass-media independentă, alegeri competitive (chiar dacă manipulate), dreptul de a protesta – dar numai atâta timp cât nu amenințau interesele fundamentale ale statului. În schimb, Kremlinul a promis creșterea veniturilor, pensii regulate și un sentiment de renaștere națională. Drepturile politice au fost treptat devalorizate; prosperitatea a devenit singura măsură recunoscută a succesului.
Pas cu pas, partea politică a acestei înțelegeri a fost desființată. Abolirea alegerilor directe pentru guvernatori din 2004, justificată ca răspuns la terorism, a transformat liderii regionali din reprezentanți ai alegătorilor lor în persoane numite de președinte. Parlamentul a fost transformat într-o simplă marionetă. Concurența reală s-a mutat din arena publică în spatele zidurilor Kremlinului, devenind o negociere între elite.
Când puterea s-a dovedit mai puternică decât banii
Al doilea moment decisiv a fost distrugerea companiei Yukos și condamnarea la închisoare a proprietarului său, Mikhail Khodorkovsky, în 2003. Oficial, a fost un caz de evaziune fiscala. În realitate, s-a transmis un mesaj: cei care contestă Kremlinul din punct de vedere politic sau încearcă să construiască centre independente de influență vor pierde totul.
Din acel moment, relația dintre bani și putere a devenit clară. În anii 1990, miliardarii puteau angaja politicieni; sub Putin, politicienii puteau distruge miliardari. Accesul la proprietate – și dreptul de a o păstra – depindea acum de proximitatea față de stat. „Noii oligarhi” din anii 2000 nu mai erau magnați puternici ci administratori loiali ai activelor controlate în ultimă instanță de Kremlin.
De-a lungul timpului, această logică s-a răspândit de la marile întreprinderi la birocrație și la companiile de stat. Carierele în banca centrală, ministere sau companii mari nu mai depindeau doar de competențe. Ele depindeau și de un angajament nescris de a nu contesta sistemul, de a nu se exprima și, cu siguranță, de a nu trece linia invizibilă dintre „management” și „politică”.
Până în momentul în care Rusia a anexat Crimeea în 2014 și a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei în 2022, această tranziție fusese în mare parte încheiată. Concurența politică dispăruse; drepturile de proprietate erau condiționate; iar nucleul decizional al statului se redusese la un cerc mic și opac în jurul președintelui.
Regimul Putin a făcut aproape imposibilă revolta rușilor
Dacă puterea a surclasat banii la vârf, represiunea a erodat baza sistemului și a societății. Politologul Ekaterina Schulmann a descris modul în care mașina represivă a Kremlinului, în special în 2024-2025, a trecut de la țintirea politicienilor și activiștilor din opoziție la extinderea sistematică a cercului „persoanelor indezirabile”. Au apărut noi categorii de „agenți străini”, „extremiști” și „teroriști”; presiunea s-a extins asupra persoanelor queer, imigranților și chiar muzicienilor de stradă sau personalităților publice pro-guvernamentale care au ieșit din rândurile conformității.
Mesajul era simplu: oricine poate fi următorul, indiferent de loialitatea dovedită anterior. Nu este vorba de teroarea totalitară clasică, ci de un sistem bine pus la punct de intimidare, care menține societatea depolitizată. Oamenii sunt încurajați să se țină departe de politică nu pentru că ar fi mulțumiți, ci pentru că costul implicării este imprevizibil de mare. Războiul nu face decât să accelereze această tendință. Mobilizarea, cenzura și incriminarea faptelor de „discreditare a armatei” fac ca orice încercare de a se opune public războiului să fie riscantă nu numai pentru indivizi, ci și pentru familiile și angajatorii lor.
Într-un astfel de context, apelurile din străinătate pentru „revolta poporului rus” par a nu avea nicio legătură cu realitatea. Cetățenii obișnuiți nu dispun aproape deloc de canale sigure prin care să influențeze politica externă. Ei nu pot vota pentru înlăturarea conducerii, nu pot organiza proteste de masă fără a risca pedepse draconice și au la dispoziție puține surse media alternative în interiorul țării. Alegerea nu este între protest și apatie, ci între supraviețuire și eroism cu risc ridicat.
Elita „tehnocratică” a Rusiei: de la manageri la complici și ostatici ai regimului
Evoluția elitelor rusești este la fel de importantă. In recenta sa carte Accomplices. Why the Russian Elite Chose War („Complicii. De ce elita rusă a ales războiul”), precum și într-o serie de interviuri și podcasturi, economista și cercetătoarea Alexandra Prokopenko, de la Centrul Carnegie, susține că la vârf s-a produs o „pseudomorfoză”: a fost păstrată aparența exterioară a unei elite tehnocratice moderne, dar s-a pierdut treptat orice autonomie a acelei elite.
Funcționarii și directorii de vârf care administrează finanțele, sectorul energetic sau industria de apărare a Rusiei sunt adesea profesioniști bine pregătiți. Cu toate acestea, ei sunt din ce în ce mai prinși într-un sistem în care deciziile sunt luate în altă parte – și în care supraviețuirea lor personală și profesională depinde de punerea în aplicare a acestor decizii, inclusiv decizia de a declara război.
Prokopenko descrie modul în care sancțiunile și perspectiva izolării internaționale nu au divizat această elită, ci au contribuit la formarea a ceea ce ea numește „loialitate negativă”: mulți oficiali nu iubesc regimul, dar se tem mai mult de consecințele ruperii legăturilor cu acesta decât de viitorul pe care îl vor avea rămânând. Ei se tem nu numai de pierderea locurilor de muncă și a proprietăților, ci și de „moartea socială” – de a deveni trădători în ochii celor din anturajul lor, fără a avea încotro să se îndrepte.
Schulmann a surprins aceeași dinamică într-un mod diferit: sistemul oferă o intrare ușoară – promovări, statut, acces la resursele statului – dar aproape nici o ieșire legală sau sigură. A pleca înseamnă a risca exilul, urmărirea penală sau chiar mai rău. În acest sens, statul rus și-a transformat propria elită în ostatici, nu în parteneri.
Sancțiuni care consolidează blocajul
Această transformare ajută la explicarea motivului pentru care sancțiunile produc adesea rezultate contraintuitive. Politica occidentală a presupus în mare măsură că, dacă comunitatea de afaceri, clasa birocratică și clasa de mijloc vor fi suficient de afectate, acestea vor exercita presiuni asupra Kremlinului pentru a schimba cursul. În practică, aceste grupuri nu dispun nici de instrumentele instituționale, nici de securitatea personală necesare pentru a face acest lucru.
Interdicțiile de călătorie și restricțiile de viză impuse unor categorii largi de ruși pot fi satisfăcătoare din punct de vedere moral, dar afectează în principal persoane care au și așa puțină influență asupra deciziilor guvernamentale. În același timp, ele încurajează narațiunea conform căreia Occidentul pedepsește „toți rușii”, consolidând naționalismul defensiv și propaganda conform căreia „Rusia este sub asediu”.
Sancțiunile financiare și juridice impuse companiilor care continuă să lucreze în sau cu Rusia au un efect dublu similar. Ele cresc costul cooperării cu regimul, dar închid și căile de ieșire pentru capital și manageri. Pentru mulți oameni de afaceri, în special pentru cei ale căror nume nu figurează pe listele de sancțiuni occidentale, dar care sunt afectați indirect, mesajul este: nu vă puteți muta în siguranță averea sau pe voi înșivă din Rusia, iar singurul actor care vă mai poate proteja, oricât de imperfect, este statul rus.
Birocrația e prinsă în aceeași capcană. Funcționarii de nivel mediu din ministere, regiuni sau corporații de stat suportă povara practică a războiului și a sancțiunilor, dar nu sunt invitați la masa unde se iau deciziile strategice. Cu toate acestea, ei sunt perfect conștienți că o dezaprobare pe față i-ar expune atât represiunii interne, cât și izolării externe.
Un joc fără ieșire – și de ce este important pentru Europa
Teoria jocului ne învață că, în conflictele cu miză mare, este periculos să încolțești un adversar fără să-i lași o cale de ieșire. Una dintre stratagemele clasice chinezești recomandă să lași un „pod de aur” pentru un inamic în retragere, pentru a-l încuraja să se retragă, în loc să opună o rezistență disperată. Arhitectura internă a Rusiei moderne – și modul în care sancțiunile interacționează cu aceasta – a creat situația opusă.
Pentru societatea rusă, mediul de afaceri și o mare parte a birocrației, nu există o cale clar articulată prin care comportamentul lor ar putea duce la ameliorarea presiunii externe. Politica occidentală oferă în principal pedepse fără condiții de reabilitare. Pentru cercul restrâns din jurul Kremlinului, semnalul este că orice compromis – chiar și unul tactic – ar putea fi interpretat ca o slăbiciune și ar putea provoca atât instabilitate internă, cât și condiții mai dure din străinătate.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că sancțiunile sunt inutile; ele complică eforturile de război ale Rusiei, limitează accesul la tehnologie și erodează creșterea pe termen lung. Dar dacă scopul este de a influența comportamentul politic al Moscovei, ele trebuie recalibrate în funcție de realitatea Rusiei de astăzi, nu de sistemul semi-pluralist de la începutul anilor 2000.
Acest lucru ar necesita cel puțin trei schimbări de mentalitate. În primul rând, să acceptăm că rușii obișnuiți nu pot „schimba regimul” la cerere și să elaborăm măsuri care să minimizeze pedepsele colective inutile. În al doilea rând, să facem o diferență mai clară între adevărații factori de decizie și cei care doar pun în aplicare ordinele. În al treilea rând, să gândim în termeni de condiționalitate: să definim, oricât de prudent, ce tipuri de acțiuni – în interiorul Rusiei sau în relație cu Ucraina – ar putea să le ușureze situația persoanelor sau instituțiilor care se distanțează de agresiune și represiune.
Curba lentă de învățare a Europei
În fiecare an de război, Europa a început prin a declara că anumite măsuri sunt interzise – armele grele, rachetele cu rază lungă de acțiune, înghețarea și posibila utilizare a activelor statului rus – și a sfârșit prin a depăși unele dintre aceste limite autoimpuse sub presiunea evenimentelor. Continentul învață, dar mai ales după ce reacționează.
Următoarea lecție ar putea fi că presiunea asupra Rusiei nu poate fi eficientă dacă nu ține cont de modul în care Kremlinul și-a reconfigurat relația cu societatea și elitele. Un sistem care a transformat mediul de afaceri și birocrația în complici, iar societatea într-un spectator înspăimântat, nu va fi împins spre schimbare doar prin sărăcirea acelei societăți.
Sancțiunile vor rămâne parte din setul de instrumente folosit de Europa. Întrebarea este dacă vor continua să funcționeze pe pilot automat – lovind țintele cele mai vizibile, dar ocolind adevăratele centre de decizie – sau dacă vor fi reproiectate pentru a exploata vulnerabilitățile unui regim care pare monolitic, dar care, de fapt, este ținut la un loc de frică, dependență și convingerea că nu există alt viitor posibil.
