Istoria recentă a României arată clar că de fiecare dată când presa independentă a scos la lumină disfuncții majore ale statului, reacția inițială a fost ostilitatea. Ulterior, s-a dovedit că problemele erau reale.
Publicarea documentarului Recorder - „Justiție capturată” a produs în spațiul public românesc un lucru puțin așteptat. Mutând discuția de la „zgomotul politic” cotidian legat de incompetența sau reaua voință a clasei politice, la structura de profunzime a sistemului de conducere a țării, materialul în cauză a tras un puternic semnal de alarmă legat de problemele grave din interiorul uneia din cele trei ramuri ale puterii. Însă în loc ca discursul public să se concentreze pe clarificarea aspectelor prezentate de documentar, pe un dialog instituțional concret și corect, sau pe verificarea serioasă a faptelor expuse de jurnaliștii de la Recorder, acesta s-a transformat într-o contraofensivă îndreptată împotriva autorilor și a persoanelor din interiorul sistemul judiciar care au avut curajul de a vorbi deschis despre problemele din justiție.
George Simion acuză, fără probe, Recorder de părtinire, dar are el însuși rude apropiate în sistem
Acuzațiile aduse Recorder după apariția documentarului nu sunt, în fond, o noutate. Ele urmează un tipar vechi, ușor recognoscibil și aplicat constant ori de câte ori presa independentă atinge zone de putere sensibile.
Prima linie de atac a fost trasată de liderul AUR George Simion. Păstrând aceeași retorică a discursului, prin care, în septembrie, se arăta solidar cu judecătorii și denunța un abuz al guvernului îndreptat împotriva puterii judecătorești – tăierea pensiilor speciale ale magistraților – Simion a acuzat Recorder de partizanat (neprecizând cu cine), susținând că publicul „nu îi mai crede”, chiar dacă documentarul se apropie vertiginos, în prezent, de cinci milioane de vizualizări numai pe Youtube. Refuzând să se poziționeze concret față de abuzurile din justiție, George Simion evită și să vorbească despre faptul că sora sa este judecător la Curtea de Apel București, iar una din mătușile sale judecător la o instanță din țară.
A spune despre un jurnalist că „are o agendă” fără a arăta unde minte este echivalent cu a spune despre un medic că „are intenții rele” fără a contesta diagnosticul pus de acesta. O astfel de logică nu creează, de fapt, decât zgomot, nu argumentații factuale. Făcând ostentativ abstracție de rolul presei într-o societate democratică, Simion îi acuză pe autorii documentarului de „militantism”, dar observația esențială este că, și reală, delegitimarea morală a autorilor nu demontează faptele prezentate de aceștia.
Finanțarea Recorder și întoarcerea lui Soros în România
Când faptele rezistă, se trece la bani. De unde sunt finanțați, cine îi plătește? Strategia este veche, folosită obsesiv împotriva oricărei redacții sau organizații care nu depinde de contracte cu statul sau de moguli politici. În mod ironic, Recorder este una dintre puținele instituții media care își publică transparent sursele de finanțare, tocmai pentru a preveni astfel de suspiciuni. Dar scopul acestor atacuri nu este aflarea adevărului. Scopul este sugestia, ideea vagă că „ceva e în neregulă”, fără a dovedi nimic. Îndoiala aruncată în aer e suficientă.
Mai mult, declanșarea protestelor populare împotriva corupției din justiție l-a readus în atenția publicului pe „bau bau-ul universal” George Soros, amenințarea supremă pentru lideri autoritari de calibrul lui Vladimir Putin, dar și pentru naționaliști, suveraniști și antioccidentali. La fel ca și în cazul protestelor de după incendiul de la Colectiv sau celor provocate de celebra Ordonanță 13, acuzațiile de finanțare a protestatarilor de către „interese străine” au reapărut, de data aceasta cuantumul plății pe zi a unui protestatar fiind ajustată cu inflația și oscilând în jurul sumei de 200 de lei. Acum 8 ani, suma era de 50-100 de lei de om și 30 de lei de câine. Nu se precizează, însă, exact cum ajung banii la protestatari și cine sunt cei care efectuează plata.
Atacurile la avertizori și acuzațiile de „legături” cu serviciile secrete
Doi dintre cei mai vehemenți avertizori asupra problemelor din justiția română, judecătorii Raluca Moroșanu și Laurențiu Beșu, au devenit subiectele unui linșaj mediatic, destinat să pună la îndoială nu doar credibilitatea acestora, ci mai ales competența lor. Beșu a fost acuzat de legături cu serviciile secrete, deși activitatea sa în cadrul Direcției Generale de Protecție Internă a Ministerului de Interne era o informație publică și, mai ales, îi permisese acestuia accesul în magistratură, potrivit legii.
În cazul Ralucăi Moroșanu, acuzațiile au vizat decizia luată de aceasta în dosarul unui milionar care încercase, aparent, să-și omoare soția, de schimbare a încadrării juridice a faptei, din „tentativă de omor”, în „lovire și alte violențe”. Decizia, spun acuzatorii judecătoarei, a dus la acordarea unei pedepse mai mici agresorului. În mod similar cu cazul Beșu, și Raluca Moroșanu a fost acuzată de legături cu serviciile secrete, pentru că, în iunie 2025, a respins perchezițiile informatice ale DNA privind conversațiile dintre „liderul suprem” al serviciilor secrete din România Florian Coldea și un om de afaceri chinez – creierul „afacerii Shanghai” (o rețea de trafic de tinere din China, unele minore, exploatate sexual în beneficiul și sub protecția unor polițiști, procurori și ofițeri SRI), într-unul din dosarele în care fostul general SRI este acuzat de constituire a unui grup infracțional organizat, trafic de influență și spălare de bani.
Cireașa de pe tort a fost pusă de istoricul Marius Oprea, care a „identificat” legătura clară dintre redacția Recorder și serviciile secrete. Acesta a anunțat că, în urma unor demersuri personale, a descoperit că unul din fondatorii companiei care s-a ocupat inițial de editarea materialelor Recorder, Dragoș Vâlcu, este nepotul unui fost general în Securitate – „creatorul Direcției de Informații Externe”, Vasile Vâlcu. Trecând nonșalant peste faptul că era vorba despre o altă firmă și că, după numai două luni, Dragoș Vâlcu s-a retras din acționariatul firmei respective, cedând într-adevăr acțiunile fondatorilor Recorder, Oprea își argumentează ipoteza cu afirmații de genul „bunicul lui probabil i-a dat ceva bani”, „Vasile Vâlcu era probabil, colonel în KGB” sau „e foarte posibil ca platforma [Recorder] să fie utilizată de serviciile secrete”.
„Lovitura de stat” sprijinită de TVR
Reacțiile adverse față de documentarul Recorder s-au amplificat odată cu decizia TVR de a difuza materialul la o oră de maximă audiență. Alăturând reportajul protestelor din stradă, demersul a ajuns să fie numit „lovitură de stat”, termen folosit nu pentru a descrie realitatea, ci pentru a genera teamă, pentru a intimida și pentru a delegitimiza acuzațiile aduse în material. Devoalând o mentalitate care trădează nu apărarea democrației, ci frica viscerală de transparență, a vorbi despre o lovitură de stat în contextul unui film jurnalistic și al unor proteste pașnice este fie o minciună cinică, fie o dovadă de analfabetism democratic.
Când nu mai poți controla narațiunea, strigi „lovitură de stat!”. Când nu mai poți răspunde la fapte, strigi „complot!”. Când nu mai poți explica eșecul, strigi „haos!”. Este exact reflexul regimurilor care nu se mai simt confortabil cu libertatea presei, dar nici nu îndrăznesc încă să o interzică fățiș.
Acuzația că TVR ar fi „instrumentul” unei lovituri de stat spune mai mult decât par autorii ei dispuși să recunoască. Spune că, în mintea lor, televiziunea publică ar trebui să fie obedientă, nu informativă. Să difuzeze ce e „sigur”, nu ce e adevărat. Să protejeze instituții, nu interesul public. Televiziunea publică nu este proprietatea guvernului, a justiției sau a vreunui partid, dar pentru acești critici, TVR nu este decât o anexă simbolică a puterii. Iar în clipa în care își îndeplinește misiunea legală, de a informa, chiar și incomod, devine „periculoasă”. Nu pentru stat. Ci pentru cei care confundă statul cu propriul lor confort.
Să numești protestul civic „lovitură de stat” este una dintre cele mai toxice manipulări posibile. Înseamnă să spui, implicit, că cetățeanul nu are voie să reacționeze, iar ordinea și liniștea publică sunt mai importante decât adevărul. Protestatarii nu au ocupat instituții, nu au suspendat Constituția, nu au cerut preluarea puterii. Au cerut explicații, răspundere, claritate și demiterea celor vinovați.
„Decredibilizează justiția, nu o investighează”
Un alt reproș adus frecvent Recorder este că documentarul „subminează încrederea publică în justiție”. De fapt, ideea ascunde o confuzie periculoasă, dar utilă pentru structurile de putere din justiție: critica unui sistem nu înseamnă distrugerea sa, ci supunerea controlului democratic.
În orice stat de drept matur, justiția este independentă politic, presa este independentă de justiție, iar cetățeanul are dreptul să știe când aceste granițe se estompează. Încrederea publică nu este produsul tăcerii, ci al transparenței și responsabilității. Parafrazându-l pe vicepreședintele american JD Vance și declarația acestuia legată de anularea alegerilor prezidențiale din 2024, puternic citată în acest an de suveraniști, o justiție care nu suportă întrebări incomode nu este una „atacată”, ci una fragilă.
Normele jurnalismului spun să ceri toate punctele de vedere, nu să nu publici dacă nu ți se dau sau dacă materialul „deranjează”
Documentarul Recorder a fost coerent și bine documentat, deși contestatarii săi l-au acuzat de „părtinire”, pentru că nu a prezentat și „celălalt punct de vedere”. Ce înseamnă, totuși, „părtinitor” în jurnalism? Se face vinovat materialul Recorder de selectare pentru diseminare a unor fapte false sau neverificate sau ascundere deliberată de informații relevante? A refuzat vreunul din autorii materialului dreptul la replică celor vizați sau aceștia au renunțat de bună voie la acest drept fundamental stabilit prin lege?
Documentarul menționează explicit refuzurile celor acuzați de a răspunde la întrebările jurnaliștilor, ceea ce denotă practica jurnalistică corectă: celor vizați li s-a cerut punctul de vedere. Faptul că au refuzat să îl ofere nu demonstrează părtinirea jurnaliștilor, ci lipsa de transparență a celor vizați.
De altfel, în România, s-a împământenit ideea că presa corectă este cea care nu supără pe nimeni. Din acest punct de vedere, investigațiile jurnalistice sunt percepute ca „părtinitoare”, în primul rând pentru că refuză rolul de amortizor social, iar în al doilea pentru că lovesc o anumită parte a societății, în general aparținând structurilor de putere. De fapt, problema reală nu este dacă materialul Recorder este părtinitor, ci de ce în România adevărul spus fără menajamente e confundat atât de ușor cu o „agendă ascunsă”.
Presa independentă se solidarizează cu Recorder
Sute de ziariști și reprezentanți ai societății civile, dar și simpli cetățeni, au semnat o scrisoare deschisă de solidarizare cu redacția Recorder, condamnând ferm atacurile la adresa muncii acestora, pe care le consideră „lipsite de temei factual și motivate, în unele cazuri, de interese evidente”. Veridica se alătură, la rândul său, demersului, pentru a contracara, cu posibilitățile noastre, tactica supremă a sistemelor care, atunci când simt că își pierd privilegiile și legitimitatea, etichetează. Nu am văzut demonstrații punctuale că interviurile sunt fabricate, documentele sunt false, declarațiile sunt scoase din context sau cronologia este manipulată. În schimb, am văzut etichete. Iar eticheta este instrumentul preferat atunci când nu poți combate conținutul.
Astăzi, în loc să discutăm serios despre prescripțiile sistematice, rețelele de influență, blocajele instituționale, și carierele construite pe tăcere și obediență, astăzi discutăm despre Recorder. De fapt, aceasta este miza reală a tuturor acestor acuzații, deturnarea atenției. Dacă publicul ajunge să creadă că problema este jurnalistul, nu realitatea descrisă de el, mecanismul de apărare al sistemului a funcționat. Atacurile la adresa Recorder lovesc, de fapt, ideea că presa poate și trebuie să fie un „câine de pază”, nu un animal decorativ.
A cere presei să nu mai scrie pentru a nu deranja este echivalent cu a cere medicului să nu mai pună diagnostice dificile pentru a nu supăra pacientul. Recorder nu a inventat problemele justiției românești. Le-a documentat. Iar diferența dintre aceste două lucruri este exact linia care separă jurnalismul de propagandă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem TOȚI, acum, nu este „de ce scrie Recorder asta?”, ci „de ce sistemul reacționează mereu atacând mesagerul?”. Răspunsul spune mai mult despre starea societății românești decât orice documentar.
Tactici și narațiuni tipice Kremlinului și regimurilor autoritare, folosite pentru a discredita documentarul Recorder și protestele anti-corupție
Tactica decredibilizării unui demers care afectează interesele unui anumit sistem (dezvăluiri, proteste etc.) nu este una nouă sau specifică României; mai mult, nici măcar narațiunile folosite, după apariția documentarului Recorder, nu sunt noi sau specifice României.
George Soros și societatea civilă în general, presa „cumpărată”, statul paralel/serviciile secrete, „revoluțiile colorate” și loviturile de stat (sau tentativele de lovituri de stat) apar frecvent în narațiunile lansate de Kremlin și preluate, pe post de sperietori ale epocii post-adevăr, de regimuri cu tendințe autoritare, pro-ruși, suveraniști sau diverse grupuri deranjate de acestea (de exemplu politicienii corupți).
Rusia a justificat invadarea Ucrainei denunțând o imaginară lovitură de stat la Euromaidan, liderii Visului Georgian au folosit aceeași narațiune a loviturii de stat în timp ce își intensifica acțiunile contra opoziției și sabota relațiile cu Occidentul, inclusiv integrarea europeană și parteneriatul strategic cu Statele Unite etc. În România, televiziuni suveraniste vorbeau zilele acestea de lovituri de stat, la fel cum a făcut-o și Victor Ponta, care a fost forțat să demisioneze în urmă cu un deceniu de protestele anti-corupție generate de Colectiv.
Modul de finanțare a societății civile și a presei independente reprezintă o altă obsesie. Explicația este simplă – pe de-o parte, se abate atenția de la problemele denunțate de presa independentă și de societatea civilă, iar pe de altă parte se încearcă și subminarea activității acestora. Pentru a funcționa, presa și societatea civilă au nevoie și de fonduri, iar când acestea nu sunt în mâna guvernului sau a celor asociați sistemului (oligarhi/mogului etc.), dispar pârghiile de presiune financiară.
Nu este deloc întâmplător că acolo unde puterea a fost preluată de regimuri autoritare sau cu derapaje anti-democratice, au apărut chiar și legi ale agenților străini (Rusia a fost, din nou, cea care a dat tonul, urmată in timp de țări ca Georgia sau Ungaria) menite să blocheze accesul la surse de finanțare externă, surse care sunt deja demonizate indiferent cât de transparent ar fi modul în care acordă fonduri, natura programelor prin care oferă finanțare sau destinația banilor respectivi.
