Donații
Veridica.md
Războiul purtat de Vladimir Putin în Ucraina complică procesul și așa dificil de revenire la normal a economiilor lumii după pandemia de COVID. Turcia este într-o situație dintre cele mai nefericite. Are de gestionat și o criză economică proprie la care, alături de pandemie, contribuie de ani buni politicile interne și cea externă ale regimului de la Ankara, la putere din 2002. Pe plan intern se remarcă și degradarea calității justiției și a drepturilor democratice, situația agravându-se odată cu tranziția la sistemul prezidențial autoritar de guvernământ, aprobat de cetățeni cu o majoritate firavă la referendumul din 2017. Iar de ani buni guvernarea Turciei se face cu raportarea obsesivă la un naționalism triumfalist cu conotații etno-religioase care se reflectă în politicile interne, unde este promovată prin multiple mijloace identitatea dominantă, turcă sunni hanefi. Această linie ideologică alimentează atât tensiunile interne cât și cele din politica externă, contribuind la accentuarea crizei cu care se confruntă țara.
Tot mai mulți observatori se întreabă acum dacă liderii turci, în frunte cu Recep Tayyip Erdoğan, sunt capabili de o schimbare. Unele semne indică faptul că acest lucru ar fi posibil, dar analiștii experimentați rămân sceptici, insistând că o revenire a regimului la agenda reformistă din primii săi ani de guvernare (2002-2009) este imposibilă. Alunecând pe panta naționalismului conservator autoritarist, actuala conducere de la Ankara a căzut în capcana propriei condiții. Și nu poate da înapoi fără a plăti cu pierderi severe de popularitate când mai este doar aproximativ un an până la următoarele alegeri parlamentare și prezidențiale.
Un regim conservator agresiv – scurt istoric
După victoria la alegerile parlamentare din 2011, regimul Erdoğan-AKP a început o schimbare a orientării în politica externă pe fondul tranziției interne către autoritarism. Reformele din cadrul procesului de integrare europeană încetineau vizibil. Referendumul din septembrie 2010 validase deja amendamente constituționale care inaugurau controlul executivului asupra justiției, proces care va culmina cu instituirea controlului prezidențial asupra tuturor instituțiilor statului, inclusiv justiția, prin referendumul din 2017. Drepturile cetățenești, inclusiv drepturile minorităților, regresau și ele. Politicile guvernului promovau interesele economice ale cercurilor apropiate de putere, mai ales în domeniul construcțiilor și industriei de armament, neglijând agricultura și alte ramuri manufacturiere esențiale. Protestele Gezi din mai-august 2013 au venit tocmai pe fondul „betonizării” accelerate a peisajului urban, mai cu seamă la Istanbul, în detrimentul dezvoltării durabile și prietenoase cu cetățenii. În acest context, regimul Erdoğan-AKP multiplica programele și creștea bugetele pentru educația religioasă, naționalist-conservatoare a tinerilor turci.
În plan extern, incidentul Mavi Marmara din 31 mai 2010 a marcat începutul crizei în relațiile cu Israelul și al politicii agresive a Turciei în regiune. Agresivitatea s-a intensificat în contextul războiului civil din Siria, declanșat în martie 2011, acesta oferind oportunitatea implicării Ankarei împotriva nu doar a regimului de la Damasc, ci și împotriva kurzilor din nordul Siriei (Rojava).
Anul 2013 a fost unul foarte prost pentru regimul Erdoğan-AKP, venind nu doar cu protestele Gezi și cazul de corupție din decembrie, ci și cu căderea președintelui egiptean Mohammed Morsi, care fusese susținut de Frații Musulmani, o veche organizație sunnită anti-occidentală. Legăturile conducătorilor turci cu Frații dar și cu gruparea Hamas au dus la ostilitate nu doar în relațiile cu Israelul, ci și cu Egiptul, Emiratele Arabe Unite (EAU), Arabia Saudită, Iordania, precum și cu state occidentale importante.
Regresul regimului de la Ankara spre autoritarism a produs și înrăutățirea fără precedent a relațiilor cu Uniunea Europeană. Consiliul European din 26 iunie 2018 a concluzionat răspicat că Turcia s-a îndepărtat de valorile UE, deschiderea unor noi capitole de aderare și modernizarea Uniunii Vamale dintre cele două părți fiind efectiv înghețate. Relațiile cu Statele Unite sunt și ele la un minim istoric după criza Brunson și după ce Ankara, împotriva avertismentelor venite de la Washington, a achiziționat și testat sistemele de rachete anti-aeriene S400 de fabricație rusească. Turcia plătește Rusiei miliarde de dolari și pentru construirea centralei atomice de la Akkuyu. Se adaugă adversitatea dintre SUA și Turcia în ce privește Unitățile de Protecție a Poporului controlate de kurzii din nordul Siriei, conflictul din Libia, sprijinul Ankarei pentru Hamas și Frații Musulmani, agresivitatea față de Cipru și Grecia în chestiunea resurselor energetice din Mediterana orientală, precum și degradarea fără precedent, pe plan intern, a drepturilor omului și a independenței justiției.
Starea aceasta de conflict dintre Ankara și majoritatea vecinilor și aliaților săi tradiționali a găsit expresie în discursuri, adesea dincolo de limitele diplomatice, venite din partea turcă. Țintele favorite ale Președintelui Erdoğan și ale altor grei de la vârful regimului său au fost, printre alții, lideri francezi, germani, austrieci, olandezi, italieni, danezi, belgieni, saudiți, sirieni, israelieni, egipteni, libieni, greci, ciprioți, armeni, din EAU, NATO, UE, ONU sau Consiliul Europei. S-a ajuns chiar și la degradarea relațiilor cu India pe fondul aprofundării cooperării militare și economice cu Pakistanul. Declarațiile agresive la adresa Indiei, venite de la Ankara și de la Islamabad, s-au referit obsesiv în ultimii ani la relațiile frățești dintre cele două țări cu populații majoritar musulmane sunni. Aceste conotații religioase au devenit un leitmotiv al crizei generale cu care se confruntă Turcia în ultima decadă.
Turcia caută să își refacă relațiile cu vechii parteneri din Occident și Orient, dar nu renunță la naționalismul conservator și la autoritarism
Niciodată, în istoria sa aproape centenară, Republica Turcia nu și-a creat atât de mulți adversari ca în ultimii doisprezece ani. Presat de degradarea rapidă a economiei și finanțelor, accelerată tot datorită politicilor deficitare sub regimul prezidențial, Președintele Erdoğan pare a fi înțeles că salvarea depinde în mare măsură și de revenirea la relații cordiale cu vecinii și, mai ales, cu partenerii occidentali. Țara este dependentă de importurile de capital și tehnologie din vest, precum și de exporturile pe piața comună europeană la care este puternic conectată.
Încă de dinainte de invazia rusească în Ucraina, la Ankara se făceau planuri de refacere a relațiilor cu actori-cheie din regiune. Interesele comune au dus, într-adevăr, la reluarea contactelor la nivel înalt cu EAU și Israel. Se fac eforturi în aceeași direcție în relațiile cu Arabia Saudită, Egipt, Iordania, Armenia și Grecia. Toți acești parteneri pun însă condiții ferme. Astfel, Turcia trebuie să renunțe la a mai susține Frații Musulmani și Hamasul, precum și la politica agresivă față de Grecia și Cipru, implicit față de proiectele acestora de prospecțiune și exploatare a zăcămintelor de gaze naturale din zonele lor de exclusivitate economică în Marea Mediterană. Or, aceste aspecte sunt definitorii pentru naționalismul conservator, agresiv și profund anti-occidental cu care s-a identificat explicit regimul de la Ankara în ultimii 12 ani.
Nu există semne clare și definitive, până acum, care să indice că regimul lui Erdoğan ar încerca, măcar, să respecte condițiile puse de partenerii cu care vrea să-și repare relațiile. Astfel, Turcia încă ezită să expulzeze membri importanți ai Hamas de teamă că acest lucru ar deteriora imaginea regimului de apărător al cauzei palestiniene. Un astfel de gest i-ar putea afecta serios baza electorală internă, conservatoare și anti-occidentală. Regimul a aprobat recent încetarea în instanțele turcești și transferarea la Riad a procesului judiciar privind asasinarea, în consulatul saudit de la Istanbul, a jurnalistului Jamal Khashoggi în octombrie 2018. Rămân însă în memoria publică și în cea a prințului moștenitor Mohammed bin Salman cuvintele grele pe care i le-a adresat Președintele Erdoğan la vremea respectivă. La asta se adaugă faptul, foarte iritant pentru Riad dar și pentru EAU, Egipt, Iordania, Tunisia și alte state și regimuri arabe și occidentale, că Ankara continuă să nu recunoască Frații Musulmani drept organizație teroristă. În plus, refuză cereri de extrădare a Fraților către țările care solicită acest lucru, mai ales Egiptul. În Libia și Tunisia, Ankara continuă să susțină facțiunile afiliate la Frații Musulmani chiar și cu riscul de a fi acuzată de subminare a suveranității statelor respective.
Nici pe plan intern nu se sesizează vreo „schimbare la față”. Ultimele rapoartele anuale ale Comisiei Europene și SUA privind starea democrației în Turcia consemnează, cu exemple din ce în ce mai numeroase, degradarea continuă a actului de justiție, precum și a drepturilor cetățenești și ale minorităților. Răspunsul oficial al guvernului de la Ankara este în mod invariabil că nu acceptă concluziile respectivelor rapoarte, acuzând emitenții că fac supoziții nefondate și nefericite. O astfel de atitudine arată foarte clar că nu se poate spera, sub actualul regim, la o revenire a Turciei la relațiile foarte bune cu Occidentul de la începutul anilor 2000.
În același timp, regimul Erdoğan continuă neabătut pe linia ideologică a naționalismului conservator-religios și pe plan intern. În plină criză economică și financiară fără precedent, agravată de războiul din Ucraina, bugetele cresc în valoare absolută doar pentru Directoratul pentru Afaceri Religioase (Diyanet) și instituțiile subordonate sau conectate la acesta. Deși Curtea Constituțională a decis că impunerea cursurilor de religie violează libertatea de credință, multe școli continuă să facă dificilă, dacă nu chiar imposibilă retragerea elevilor de la astfel de cursuri. Asta în vreme ce guvernul continuă să înființeze noi academii și școli religioase.
Un eveniment semnificativ în acest context, deși nu a fost reflectat pe măsură în media internațională, a avut loc pe 15 aprilie 2022 la Istanbul. În fața unor membri marcanți ai guvernului și partidului său, AKP, Președintele Erdoğan a marcat oficial redeschiderea medresei Ayasofya, școala superioară de învățământ religios sunni de la Catedrala Sfânta Sofia. Reconstrucția clădirii respective începuse încă din 2017, cu fonduri asigurate de către guvern, iar Catedrala fusese deja reconvertită în moschee în 2020. Numele oficial al așezământului este acum Madrasa Sfânta Sofia Fatih, după Sultanul Mehmet II Fatih (Cuceritorul) care a devenit stăpânul Constantinopolelui în 1453. În discursul de inaugurare, Erdoğan a punctat faptul că reconstrucția repară decizia de demolare a edificiului, în primii ai ai Republicii, a „celor care au vrut să șteargă istoria bogată a țării”. Președintele marchează astfel, încă o dată, legătura regimului său cu era otomană, a cărei glorie o vrea reînviată în contextul intern și internațional actual. Arată totodată că nu au contat deloc protestele Atenei și ale altor capitale occidentale în 2020, când Catedrala Sfânta Sofia a fost reconvertită în moschee. Pentru regimul actual de la Ankara, religia pare a fi, într-adevăr, mult mai importantă decât redresarea economică și normalizarea relațiilor externe.
În ciuda noii retorici guvernamentale, o schimbare a Turciei în viitorul apropiat e puțin probabilă
Ceea ce nu par a înțelege conducătorii actuali ai Turciei este că politicile lor nu ajută ci, mai degrabă, accelerează declinul acestei țări. Este posibil ca nucleul tare de suporteri ai regimului Erdoğan-AKP, reprezentând aproximativ o treime din electorat, să continue să-l susțină și la alegerile de anul viitor, mai ales dacă programele sociale ale guvernului vor continua să funcționeze. Aventurismul în politica externă rămâne însă o mare problemă și consumă resurse imense care sunt irosite în direcții neclare.
De exemplu, bugetele alocate operațiunilor militare din nordul Irakului, unde armata turcă se conturează ca una de ocupație, sunt dublate de cele pentru operații similare în Siria. Dar Siria nu este Irakul. Autoritățile de la Damasc nu au acceptat niciodată, precum cele de la Bagdad, prezența militară turcească pe teritoriul lor suveran iar implicarea Iranului, Israelului, precum și a unor state arabe în Siria este relativ mai intensă decât în Irak. Scopul declarat al Ankarei, de a eradica amenințarea kurdă din nordul celor două țări vecine la sud, nu a fost și nici nu va putea fi vreodată atins, pentru că asta ar cere pur și simplu eliminarea fizică a kurzilor. Resursele alocate de către Turcia unui asemenea efort sunt, astfel, mai degrabă irosite într-un moment în care economia țării abia mai poate hrăni propria populație, la prețuri din ce în ce mai prohibitive.
Nici implicarea – cu succes, dar și cu eforturi financiare semnificative – în conflictul armeno-azer nu pare a aduce câștiguri pentru Turcia. Nu sunt deocamdată șanse reale pentru crearea unei zone de tranzit direct între teritoriul turc și Azerbaijan, vitală pentru proiecția, mult visată, a influenței Ankarei spre Asia Centrală. Și nici ameliorarea relațiilor cu Armenia, foarte importantă în contextul regional, nu pare a merge prea bine. Cele două state nu au restabilit legături diplomatice la nivel de ambasadori iar Erevanul manifesta recent iritare în legătură cu faptul că Ankara invocă coordonarea cu Azerbaijanul la fiecare întâlnire a reprezentanților speciali ai celor două părți. Și ori de câte ori are ocazia, Președintele Erdoğan vorbește despre relațiile frățești dintre Azerbaijan și Turcia cu trimiteri la Islam, deși azerii sunt shia.
Religia rămâne factor central și în politica față de actorii importanți de la miazăzi, contribuind însă la perpetuarea și nu la aplanarea tensiunilor. Astfel, nici relațiile cu Israelul și Egiptul nu au fost restabilite la nivel ambasadorial, ambele state urmărind deocamdată cu răbdare pașii făcuți de Ankara către normalizare. În absența unor măsuri decisive și pozitive privind Hamas și Frații Musulmani, cele două țări par a rămâne prudente și fidele aranjamentelor cu Grecia și Ciprul privind exploatarea zăcămintelor de gaze din Mediterana orientală. Aceeași prudență este manifestată de către Arabia Saudită sau Iordania, ambele urmărind cu atenție, la fel ca și Egiptul, acțiunile Turciei în nordul și estul Africii, relativ în conexiune și cu atitudinea față de Frații Musulmani. Pe fondul acestor complicații, și normalizarea relațiilor dintre Ankara și Damasc rămâne un obiectiv îndepărtat.
Pot fi, deci, considerate credibile unele gesturi ale Turciei prin care încearcă să dea impresia, măcar, că ar renunța la postura agresivă cu care s-a afirmat în ultima decadă? Toate detaliile menționate aici sugerează mai degrabă un răspuns negativ. Dedicat pe plan intern unui naționalism etno-religios conservator, regimului actual de la Ankara i-ar fi foarte greu, aproape imposibil să renunțe la această direcție. După ce a pierdut semnificativ din popularitate datorită politicilor care au dus la criza economică și financiară, nu poate risca să piardă și masele de susținători ai liniei conservatoare cu doar aproximativ un an până la alegerile parlamentare și, mai ales, prezidențiale.
Este astfel de așteptat mai degrabă ca Președintele Erdoğan să rămână angajat pe această linie, cel puțin până la alegeri, evitând acțiuni decisive împotriva Frăției Musulmane sau împotriva Hamas și continuând campaniile militare împotriva kurzilor din Turcia, Irak și Siria. Până la urmă, este vorba despre cele mai importante alegeri din cariera sa, care i-ar putea oferi puterea supremă până când va fi trecut bine de vârsta de 70 de ani iar criza actuală ar putea deveni o amintire. În cel mai rău scenariu pentru domnia sa, regimul neo-otoman pe care l-a creat ar putea manifesta din ce în ce mai abrupt simptomele „omului bolnav” care era Imperiul Otoman, modelul său suprem. Dar poate că nu își face griji în legătură cu un astfel de scenariu liderul care controlează acum toate instituțiile, toate bugetele și toate forțele armate ale Republicii fondate de Mustafa Kemal Atatürk.
