Chiaburi buhăiți și americani malefici: propagandă prin satiră în România comunistă

Utilizată de bolșevici încă din perioada Revoluției din Octombrie și a Războiului Civil, grafica sau satira militantă (politică) a reprezentat unul dintre principalele mijloace de înfierare a dușmanului ideologic în lumea comunistă. Într-un teritoriu pe cât de vast, pe atât de rămas în urmă din punct de vedere al indicilor civilizaționali moderni, propaganda vizuală era singurul mod de a transmite mesaje unei populații marcate de analfabetism și probleme sociale dintre cele mai grave. În România, ca și în URSS, propaganda prin satiră își avea propria publicație: Urzica.

Urzica, Nr. 6/1954

De la Krokodil la Urzica: un transfer tematico-ideologic

Înființată în anul 1922, revista Krokodil răspundea unei nevoi de centralizare și concentrare a eforturilor de propagandă prin satiră ale regimului sovietic. Într-o perioadă în care populația se confrunta cu o penurie generalizată, publicația a beneficiat de resurse financiare însemnate. Ca urmare, Krokodil a devenit rapid principalul etalon tematic în ceea ce privește modul de reprezentare al diferitelor categorii de inamici ideologici ai comuniștilor, reunite generic sub titulatura de dușman(i) de clasă.

Preluare din Krokodil, Urzica, Nr. 18/1960

O parte importantă a procesului de comunizare a României a reprezentat-o și preluarea de către autoritățile proaspăt instaurate a modelului sovietic de agitație și propagandă vizuală. Motiv pentru care, la fel ca și în cazul celorlalte țări din blocul estic, s-a luat decizia înființării unei publicații așa-zisă de „satiră și umor” pe modelul Krokodil. Revista s-a numit Urzica, iar primul număr și-a făcut apariția pe 1 februarie 1949.

Preluare din Krokodil, Urzica, Nr. 11/1961

Tematicile abordate în paginile revistei Urzica, în primul deceniu și jumătate de existență, se împart în două categorii: propagandă politică și critica moravurilor sociale. Ele sunt legate intrinsec și slujesc intereselor regimului de control social prin combaterea celor percepuți ca inamici ideologici, respectiv prin crearea și întreținerea unor conflicte artificiale menite să reducă coeziunea la nivelul maselor.

Combaterea dușmanului de clasă, ca acțiune de propagandă vizuală, era îndreptată, conform ideologiei comuniste, împotriva indivizilor din trei medii sociale: rural, urban și din exteriorul țării.

„Lipitorile satului”: chiaburul și cârciumarul

Conform recensământului realizat la 25 ianuarie 1948, populația Republicii Populare Române, care număra atunci 15.872.624 de locuitori, era împărțită, după mediul de locuire: 23,4 % în urban și 76,6 % în rural. Ponderea atât de consistentă a populației de la țară, în raport cu cea de la oraș, a însemnat și o concentrare mai mare a eforturilor regimului împotriva dușmanului de clasă din acest mediu.

Urzica, Nr. 6/1955

Principala categorie de inamic ideologic din lumea satului o constituia chiaburul, un eufemism în spatele căruia se găseau, de cele mai multe ori, unii dintre cei mai gospodari membrii ai comunităților.

Urzica, Nr. 13/1949

Alături de aceștia o altă „țintă” a regimului erau micii întreprinzători, cârciumarii și morarii care, prin natura activităților întreprinse, acumulau capital și erau adversari înverșunați ai oricărei încercări de imixtiune a statului comunist în viața comunității.

„Vestigiile unei lumi putrede”: burghezul și moșierul      

Prezența dușmanului de clasă în orașe era, conform regimului, o realitate palpabilă și primejdioasă, motiv pentru care trebuia combătută prin toate mijloacele posibile. Astfel, burghezia, despre care comuniștii afirmau că era aliată cu moșierimea, trebuia reprezentată vizual ca o categorie socială pe cât de perimată, pe atât de reacționară, la adresa „noilor prefaceri sociale” pe care propaganda regimului le prezenta ca unica soluție de ridicare a nivelului de trai al „poporului muncitor”.

Urzica, Nr. 4/1954

Pentru îndeplinirea acestor obiective s-a recurs la preluarea unor șabloane sovietice de reprezentare, deja testate îndelung, care au fost doar adaptate situației social-politice din țară.       

„Imperialist american, cădea-ți-ar bomba în ocean”: exponenții capitalismul occidental

Atacul Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice, din iunie 1941, a reprezentat o traumă pentru zeci sau chiar sute de milioane de oameni, unul dintre aceștia fiind chiar Iosif Stalin. Deși victorios în război, cu ajutorul nesperat al aliaților occidentali, dictatorul a dezvoltat o manie a iminenței unui război între lagărul comunist și puterile democrate reunite, din anul 1949, în cadrul NATO.

Urzica, Nr. 98 1953

Astfel, propaganda sovietică, în special cea vizuală, depunea eforturi în vederea prezentării liderilor occidentali ca adevărați monștri, deformați fizic și mânați doar de dorința de înavuțire și subjugare colonială a țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Urzica, Nr. 22 1949

Într-un mod similar este prezentată și încercarea lui Iosif Tito de eliberare a Iugoslaviei de sub influența lui Stalin și de strângere a legăturilor cu puterile occidentale.

Artiștii din spatele caricaturilor propagandistice au fost atât instrumente cât și victime ale regimului

Pentru combaterea dușmanului de clasă, prin mijloacele specifice propagandei vizuale, regimul comunist a investit fonduri importante într-un interval de timp marcat de spolierea tuturor categoriilor de resurse ale țării de către sovietici și de degradarea accelerată a nivelului de trai al populației. Înființată ca „sarcină de partid” de către dramaturgul Aurel Baranga, revista Urzica a beneficiat încă din primele numere de prezența unor artiști plastici importanți ai perioadei interbelice ca Iosif Iser, Aurel Jiquidi, Ary Murnu, Nell Cobar, Iosif Ross, Eugen Taru și Jules Perahim. De asemenea, Urzica a reprezentat și o rampă de lansare pentru tânăra generație a aniilor '50, în paginile publicației semnează lucrări, printre alții, Ligia Macovei, Ion Popescu Gopo, Tia Peltz, Matei („Matty”) Aslan și Albert Poch.

Urzica, Nr. 5/1954

Artiști plastici importanți sau doar tineri talentați în căutare de afirmare, cu toții au profitat de pe urma „generozității” regimului în numele căruia au caricaturizat întregi categorii sociale pe care acesta decisese să le elimine. Nu știm câți dintre acei artiști s-au gândit că în spatele etichetelor de „chiabur” și „burghez” și a caricaturilor care le-au fost atașate, s-au aflat sute de mii de vieți și destine care au fost iremediabil distruse sau contorsionate.

 Urzica, Nr. 42/1950

Urzica a fost, fără îndoială, un instrument al regimului, însă este greu de spus în ce măsură cei care s-au implicat în efortul de satirizare a dușmanului au făcut-o din credință în cauză, oportunism sau chiar și frică. Este relevant că, în timp ce jumătate din artiștii plastici au fost informatori ai Securității – vezi, de pildă, cazul lui Albert Poch, care a fost forțat în anii '60 să devină informator dar a continuat să dea note mult după ce nu mai era în pericol, până în decembrie 1989 – cealaltă jumătate au avut dosare de urmăriți.

• Tags:
• România
• propagandă
• URSS
• Comunism