Donații
Veridica.md
Islamiștii AKP ai președintelui Recep Tayyip Erdoğan au suferit o înfrângere usturătoare în alegerile locale. Se îndreaptă Turcia spre o „resetare” și sfârșitul epocii Erdoğan?
AKP, presat din toate direcțiile. Înfrângeri în confruntări electorale cu opoziția laică, partidul pro-kurd, foștii aliați ultra-naționaliști și un nou partid islamist
În acest an „superelectoral” la nivel global, ceea ce pare acum o majoritate în Turcia se bucură deja de victoria opoziției la alegerile locale desfășurate duminică, 31 martie 2024.
Imaginile de la televiziunile turcești, difuzate și pe internet, sunt grăitoare. Am văzut mulțimi sărbătorind duminică seara, după anunțarea primelor rezultate preliminare, pe străzile principale din multe localități, de la Istanbul, Ankara și Izmir, la Adîiaman, Artvin sau Ardahan în estul extrem al țării.
Partidul Justiției și Dezvoltării (Adalet ve Kalkınma Partisi, AKP) al președintelui Erdoğan a pierdut în multe circumscripții electorale, unde câștigase bătălia pentru primărille și consiliile locale la ultimele alegeri, în 2019. Sunt mai multe partide care au profitat de acest insucces electoral al AKP. Dintre ele se distinge principala grupare de opoziție, Partidul Republican al Poporului (Cumhuriyet Halk Partisi, CHP), care chiar pare a fi depășit AKP cu 2-3 procente. Voi reveni la acest aspect important.
La mare distanță de CHP și AKP sunt alte trei partide. Noul partid pro-kurd, Partidul Democrației și Egalității Popoarelor (DEM Parti), care a câștigat, la fel ca și predecesoarele sale, alegerile locale din sud-est. Foștii aliați ai AKP, ultra-naționaliștii din MHP, au scăzut mult în opțiunile electoratului, dar potrivit rezultatelor parțiale după numărarea a 99% din voturi, au reușit și ei să câștige opt districte. Supriza este, în schimb, Noul Partid al Prosperității (Yeni Refah Partisi, YRP), care pretinde a fi continuatorul ideologiei islamist-naționaliste a lui Necmetin Erbakan și a partidului său, Refah, care conducea coaliția guvernamentală de la mijlocul anilor 1990. Binomul Erdoğan-AKP a tratat cu aroganță acest YRP, care a renunțat la o alianță cu partidul puterii și a câștigat alegerile locale din districtele conservatoare Yozgat și Șanlıurfa. Toate aceste succese au dus la eșecul AKP și al lui Erdoğan.
Republicanii laici, marii învingători ai alegerilor. De ce contează Istanbulul
Mass media turcă și internațională se concentrează, poate prea mult, pe victoria principalului partid de opoziție, CHP, împotriva AKP. Diferența mică, de un procent la nivel național, nu mai contează, agențiile de presă insistând asupra victoriei în sine, pe care o consideră prima a opoziției în cei 22 de ani de când este la putere guvernul conservator-islamist. Percepția aceasta este însă mai degrabă falsă. Binomul Erdoğan-AKP a mai înregistrat un eșec și în 7 iunie 2015, când nu a reușit să câștige majoritatea la alegerile parlamentare. Refuzând să facă un guvern cu opoziția, președintele Erdoğan a forțat atunci noi alegeri pentru 1 noiembrie 2015. Iar în august a întrerupt contactele guvernului cu PKK, în seria de negocieri pentru pace începută în 2009. Rezultatul a fost reînceperea conflictului și subordonarea întregii agende politice a țării față de logica naționalismului agresiv. Nu a fost apoi deloc surprinzător că, la alegerile din 1 noiembrie 2015, discursul ultra-naționalist al alianței AKP-MHP i-a readus majoritatea, sufocând, pur și simplu, dezbaterea electorală cu teme anti-kurde și anti-occidentale. Abia apoi au venit performanțele slabe de politică internă și externă, pe fondul accentuării crizei economice și sociale. Pe același fond a fost posibilă dubla-victorie a lui Imamoğlu la Istanbul în 2019, dublă pentru că Ankara a impus repetarea lor. Acum este, deci, a treia oară când acest politician reușește să învingă regimul Erdoğan-AKP. Istanbulul contează enorm. Este cel mai mare și, probabil, cel mai important oraș al Turciei, mai important chiar și decât capitala Ankara. Da, aceasta găzduiește principalele instituții politice, dar centrul economic, cultural și simbolic al Turciei este Istabulul. Ascensiunea lui Erdoğan a început la Istanbul, unde a fost ales primar în 1994; a fost primul dintr-un șir de primari islamiști care aveau să controleze orașul timp de un sfert de secol, până la venirea lui Imamoğlu.
În ceea ce privește scorul obținut de CHP la nivel național, explicații ar fi multe. Noul lider al CHP, Özgür Özel, este un politician mult mai tânăr (50 ani) și poate mai conectat la realitățile Turciei actuale decât predecesorul său, Kemal Kılıçdaroğlu (76 ani). A organizat partidul pentru a face față provocărilor, inclusiv în campania electorală și la numărarea voturilor. A fost foarte activ în toate tipurile de mass media și a explicat răspicat soluțiile oferite de CHP și de către candidații săi în situația de criză perpetuă creată de regimul actual de la Ankara. Se adaugă alegerea judicioasă a candidaților pentru primării, în frunte cu campionii Ekrem Imamoğlu la Istanbul și Mansur Yavaș la Ankara. Se adaugă și performanța sub așteptări a taberei puterii, în frunte cu candidații săi și cu cei responsabili pentru strategia electorală. Dacă opoziția a fost slabă sub conducerea lui Kılıçdaroğlu la alegerile prezidențiale și parlamentare din primăvara lui 2023, binomul Erdoğan-AKP a dezamăgit suporterii săi în 31 martie 2024.
Erdoğan acceptă înfrângerea AKP și sugerează că își pregătește retragerea. Subordonații săi riscă să plătească pentru abuzurile regimului
Acum, privind spre viitor, încep să capete un sens particular declarațiile surprinzătoare din ultima vreme ale liderului de la Ankara. Vorbind pe 7 martie la o conferință de la Istanbul în fața reprezentanților unei asociații de tineret, Erdoğan a suprins pe toată lumea anunțând că alegerile locale din 31 martie aveau să fie ultimele în care se mai implică. Deși nu era prima dată când făcea astfel de declarații, vârsta (70), unele știri despre problemele de sănătate și figura obosită a liderului turc dădeau o greutate mai mare declarației sale de data aceasta. Apoi, un șoc și mai mare s-a produs atunci când, după anunțarea rezultatelor parțiale, Erdoğan a părăsit Istanbulul, unde se pregătea să salute o victorie a candidatului AKP, și s-a deplasat rapid la Ankara. Discursul său de acolo a fost adevăratul șoc. Președintele a declarat în fața unei mulțimi de susținători că acceptă rezultatele alegerilor, pe care le consideră voința poporului, și că el și AKP vor analiza aceste rezultate și vor acționa în consecință, conform voinței poporului. Mai mult, a descris momentul drept „un punct de cotitură”, marcând victoria democrației în Turcia.
Se prea poate ca cele două discursuri publice de mai sus să marcheze punctul de cotitură în politica turcească, posibil cu reverberații și în regiune. Dar, mai este până acolo. Chiar dacă a împlinit anul acesta 70 de ani și se pare că, într-adevăr, ar avea unele probleme medicale, ar fi bine pentru Președintele Erdoğan să nu cedeze atât de ușor. Devine din ce în ce mai clar că fără el, AKP și regimul său, în general, nu sunt capabile de performanțe electorale notabile. În plus, o retragere decisivă ar lăsa și mai mult spațiu opoziției, care are multe socoteli extrem de serioase de încheiat cu actualul lider de la Ankara. Acesta a folosit sistemul judiciar pentru o campanie fără precedent în istoria țării împotriva opozanților după protestele Gezi din mai-iunie 2013 și, mai ales, după tentativa eșuată de lovitură de stat din 15-16 iulie 2016. Imperativele politice în acea campanie au fost exprimate explicit, dar semnăturile pe acte de condamnare, fără susținere cu probe verificate, conform legilor turcești, au aparținut judecătorilor și procurorilor respectivi.
Decizii extrem de importante și multe dintre ele greșite, în domeniul politicii economice și bancare, dar și în politica securității interne sau cea externă, au fost asumate nu doar de către dl. Erdoğan, ci și contrasemnate de oamenii din anturajul său de putere. Iar consecințele sunt extrem de grave, atât pe plan intern, cât și extern. Ultimul exemplu este participarea duminică la vot a unor trupe militare și de poliție în localități predominant kurde din sud-est, deși nu aveau dreptul să voteze acolo. Imediat m-am gândit la comandanții responsabili direct pentru astfel de ilegalități. Cu siguranță că au semnat documente de dislocare, de transport etc. După o eventuală retragere a liderului, toți oameni cu funcții de răspundere enumerați mai sus vor fi extrem de vulnerabili. Vor putea ei, oare, să se confrunte singuri cu puterea politică ce va urma regimului actual? Există oare posibilitatea unui conflict intern între cei la putere acum și cei ce vor veni după ei, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie?
Va încerca Erdoğan o „resetare” a Turciei?
Este de așteptat să se discute intens la Ankara despre diferite scenarii în legătură cu aceste chestiuni. Criza economică afectează profund țara iar criza judiciară contribuie la scăderea încrederii interne și externe într-un regim care continuă să amenințe independența băncii centrale și să nu implementeze decizii finale ale instanței supreme sau ale Curții Europene pentru Drepturile Omului. Cineva va trebui să plătească la un moment dat pentru toate acestea și nu cred că va fi cineva de la vârful ierarhiei politice actuale.
O soluție ar putea fi una deja încercată. Dorind, oricum, să rămână în istoria Republicii drept lider mai mare decât părintele său fondator, Mustafa Kemal Atatürk, Recep Tayyip Erdoğan ar putea încerca o „refondare” – sau o resetare – a statului. Poate că are sens în acest context discuția, pe care încearcă frecvent să o revigoreze, despre o constituție prin care să fie anulată definitiv cea din 1982, adoptată sub regimul militar al lui Kenan Evren. Întocmai ca și Kenan Evren, Erdoğan ar putea beneficia de protecție împotriva justiției turce printr-un articol special în noua lege fundamentală.
Problema este că, pentru ca o astfel de mișcare să aibă succes, o nouă constituție ar trebui să fie una democratică. Erdoğan trebuie să fie dispus ca el și AKP-ul să renunțe la controlul asupra statului, un control pe care, timp de mai bine de un deceniu, nu au făcut decât să îl consolideze. Resetarea ar trebui să îi convingă nu doar pe turci, ci și pe partenerii internaționali ai Ankarei, în special cei occidentali, de care Erdoğan s-a îndepărtat pe măsură ce i s-au accentuat derapajele anti-democratice. Lumea de azi nu mai este cea din vremea lui Evren. Fără conectarea la piețele mondiale de capitaluri, tehnologie și resurse energetice, o țară ca Turcia nu are cum să se dezvolte pentru a servi drept „acasă” unei populații în creștere accelerată. Problemele economice, din justiție, precum și degradarea situației drepturilor cetățenești duc deja, oricum, la o creștere accelerată a emigrației către occident, mai ales către Uniunea Europeană. Se simte deja că Turcia trece printr-un punct de cotitură, cum declara liderul de la Ankara, numai că nu este deloc clar nici ce fel de cotitură va fi, și nici cum o va aborda marele cârmaci din ultimii 22 de ani.
