Interviuri

Chris Farrands: Brexit nu este deloc „un capitol încheiat" (Partea a 2-a)

Brexit
© EPA-EFE/ANDY RAIN   |   Pro EU campaigner Steve Bray outside parliament as MP's vote on the Brexit deal in London, Britain, 30 December 2020.

Daruieste Viata

Chris a fost directorul meu de studii în programul doctoral la Nottingham Trent University, între 2006 și 2011. Legătura noastră a însemnat multe întâlniri la Nottingham, Izmir, Edinburgh sau București. Chris nu este doar „un mare profesor”, ci și un mare prieten. Asta până ajunge să discute despre politica internațională și, mai ales, despre Marea Britanie și Uniunea Europeană. Cunoaște atât de multe detalii, vădind o atât de vastă experiență încât copleșește orice auditoriu. Interviul cu Chris, publicat de Veridica în două episoade, arată pe deplin acest lucru fiind, după părerea mea, cel mai bogat și dens text de presă despre Brexit din media românească și, poate, nu numai. Prima parte a abordat consecințele Brexit pentru economia britanică iar cea de-a doua explorează subiectul mai delicat privind Scoția, Irlanda de Nord și Țara Galilor în context. (Dragoş C. Mateescu)

Veridica: Un pericol pentru Londra după Brexit ar fi o ruptură între Anglia și Scoția, unite prin Legile Uniunii din 1706-7. Problema Irlandei de Nord, de asemenea, rămâne una sensibilă. Care sunt implicațiile problemelor pe care le ridică Brexitul în Scoția și Irlanda de Nord pentru Londra și pentru coeziunea Regatului Unit? Și, de asemenea, care sunt implicațiile în Irlanda, atât pentru Irlanda de Nord, cât și pentru Republica Irlanda?

Chris Farrands: Aici vorbim despre coeziunea Regatului Unit ca stat. Legea uniunii din 1707 a urmat unei crize financiare în Scoția (datorită unui scandal imperial, eșecul schemei Darien, in America Centrală). Piețele de capital din Scoția erau insuficient dezvoltate și incapabile să acopere pierderile masive, dar Londra, cu o Bancă a Angliei nou creată și plină de resurse, a putut să preia datoriile și astfel a cumpărat și sprijinul Parlamentului scoțian pentru unificarea celor două țări, supuse aceleiași  Coroane încă din 1603.

Când noul Parlament descentralizat din Edinburgh s-a întrunit pentru prima data la data de 12 mai, 1999, Președinta le-a urat tuturor bun venit la „reluarea sesiunii Parlamentului Scoțian”, după o întrerupere „temporară” de 292 de ani. Ideea este că Regatul Unit a fost întotdeauna un stat descentralizat în ceea ce privește legislația și politica educațională, iar acest lucru a fost evidențiat și de formarea unei Adunări Parlamentare separate în Irlanda de Nord, când s-a realizat împărțirea Irlandei in 1921. Dar federalismul, ca sistem de gestionare a descentralizării, a fost respins la Londra, așadar este vorba despre o relație fluidă, care se bazează, ca și o mare parte a constituției britanice, pe prezumții nerostite.

Uniunea cu Scoția, între mișcarea pro-independență și vechile legături imperiale

Brexitul, și cred că toată lumea este de acord cu acest lucru, crește semnificativ presiunea în direcția unei devoluții și mai accentuate sau chiar independențe a Scoției, și a sporit, de asemenea, de ambele părți ale frontierei, și presiunile în favoarea unificării Irlandei. În timpul negocierilor din 2019 și 2020, suporterii Brexitului, oameni obișnuiți sau persoane cu influență, obișnuiau să afirme că destrămarea Uniunii ar fi un preț care merită plătit dacă ar asigura o rupere totală de UE. Scrisori publicate în The Times, contribuții la publicația de dreapta Spectator și chiar jurnaliști populiști de la Daily Express, cu toții au scos în evidență acest lucru.

Este adevărat, în același timp, că Uniunea are, oricât de slab ar fi ele definite, rădăcini mult mai puternice decât această idee informală – sau sprijin informal pentru „independența” Angliei – poate imagina.  

O mulțime de oameni a murit în cele două războaie mondiale pentru Regatul Unit, steagul Regatului este venerat de mulți, iar marea majoritate a oamenilor își respectă și admiră monarhul. Poate fi vorba despre un atașament emoțional, dar acest atașament are rădăcini adânci. Iar aceste atitudini nu sunt doar caracteristice englezilor. Mii de irlandezi, galezi și scoțieni au murit în războaiele purtate de Imperiul Britanic precum și în marile confruntări ale secolului al XX-lea. Oricât ar fi încercat guvernul De Valera de la Dublin să ascundă acest lucru, chiar după formarea Republicii, 56.000 cetățeni irlandezi s-au alăturat forțelor armate britanice pentru a participa la cel De-al Doilea Război Mondial, iar procentul celor din comunitatea protestanților nord-irlandezi care au decis să se înscrie în forțele armate a fost mai mare decât cele înregistrate în alte regiuni ale Regatului Unit. Aceste atașamente nu au dispărut și nu au fost uitate. Ramificațiile actuale, însă, nu pot fi ușor descifrate. Ce putem spune este doar că Uniunea este mult mai solidă decât o arată aparențele sau sugerează sondajele de opinie.

În același timp, PNS este cel mai solid partid din Scoția, sondajele de opinie plasându-l fie peste fie imediat sub 50% în preferințele alegătorilor, cu o poziție solidă în preferințele celor cu vârste între 16 și 18 ani, care tocmai și-au câștigat dreptul de vot. Indiferența Londrei, în alternanță cu intervenții arogante, a fost marca politicii guvernamentale încă de pe vremea crizei financiare din 2007. O Scoție independentă ar avea aproximativ aceeași mărime, aceleași resurse (inclusiv producție de energie), aceeași populație și aceleași atuuri tehnologice ca ale Danemarcei. Modelul este important – Danemarca este adesea citată ca fiind una dintre cele mai „fericite” țări din lume, deși mai recentele guverne de dreapta au făcut lucruri pe care PNS, un partid cu tendințe stângiste, le-ar putea respinge. De asemenea, Danemarca a dat dovadă de stăpânire de sine în relația cu un vecin mult mai mare de la sud. La modul general, putem observa că Regatul Unit este, din mai multe puncte de vedere importante, o țară Scandinavă: legile sale, instanțele, alegerile, practicile parlamentare și simțul voluntariatului, precum și declarata prețuire a libertăților individuale, au mai multe în comun cu tradiția scandinavă, urmașă a strămoșilor vikingi, decât cu tradițiile moștenite din partea Europei continentale napoleonice sau feudale. „Parlamentul”, în ciuda etimologiei franceze, a fost întotdeauna mai aproape de scandinavul „althing” decât sunt dispuși să admită istoricii francofili. Atitudinea tipic britanică (pentru a cita dintr-un cântec al lui Groucho Marx) „indiferent despre ce e vorba, sunt împotrivă” are legătură cu felul în care s-a votat la referendumul din iunie 2016, și se potrivește și situației Scoției în cazul multor persoane. Aceste valori preced cu mult Brexitul, dar rămân un strat subteran de convingeri care subminează atât pretențiile politicienilor suporteri ai establishmentului cât și mișcărilor reformiste.

Brexitul, o amenințare pentru Acordul din Vinerea Mare

Presupun, și ați putea să numiți asta o evaluare precaută, că Uniunea cu Scoția este mai rezistentă decât pare uneori, deși, desigur, nu e de nezdruncinat. Dacă ne uităm la dificultățile stabilirii unei granițe deschise între cele două părți ale Irlandei e clar că ideea unei granițe ca Zidul lui Hadrian nu sună prea fezabil acum. Dar, în același timp, cred că legătura cu Irlanda de Nord este mult mai vulnerabilă. Irlanda a fost serios neglijată de Guvernul Britanic  încă din 1921. Trecând peste un secol de conflicte dure, ignorarea Republicii a însemnat pentru Whitehall rezolvarea problemei. Faptul că asta a condamnat Irlanda la șaptezeci de ani de obscurantism catolic și dominația unei elite politice alcătuite din lideri la cuțite, din motive pe care nici ei nu le-au putut explica într-o manieră coerentă pentru oricine nu a trăit pe vremea războiului civil din 1922-3, care a dus la înființarea Republicii, nu a contat niciun pic pentru Londra. Faptul că procesul a condamnat și minoritatea catolică din nord la Supremația Portocalie, care folosea metode legale și violente pentru a menține un nivel inferior al educației, locuințelor și accesului la locuri de muncă și drepturi civile, nu a mai contat deloc.

Situația a început să se schimbe abia când mișcarea drepturilor civile, începute în Statele Unite, a înflorit în nord în anii 60, iar apartenența la UE și scandalurile uriașe despre copii abuzați de preoți catolici au scos Republica din obscurantism și au dat startul unei noi dezvoltări, inclusiv din punct de vedere cultural. Toate aceste evidențiază importanța istorică a Acordului  din Vinerea Mare (GFA) din 1998: nu a fost o validare pragmatică, pe termen scurt. A reprezentat o schimbare fundamentală a ritmului, tonului și amplorii acordurilor sociale și politice de ambele părți ale frontierei. GFA nu a fost doar o înțelegere între Londra și Dublin. A implicat toate formațiunile din nord, desigur, dar totul a fost înrădăcinat în apartenența la EU și în strânsa colaborare cu Statele Unite.

Președintele Clinton a desemnat un colaborator apropiat al sau, Senatorul George Michell, să gestioneze întregul proces și, în momentele cruciale ale negocierilor, atât Clinton cât și lideri de top ai UE au menținut permanent legătura telefonic cu participanții la discuții pentru a promova și susține acordul. Așadar, acordul final a depins în mod clar de contribuțiile UE și Statelor Unite. A deschis societatea, economia și a schimbat înțelegerile de natură politică și legală de ambele părți.

Dacă Brexitul pune în pericol acest lucru, și, mai ales, dacă consecințele protocolului rup formele încă fragile de cooperare între comunitățile din nord, Brexitul va fi redeschis răni vechi și va fi subminat orice șansă de prosperitate. Toate acestea depind în mare măsură de abilitatea de a atrage investiții din exterior, pe care nesiguranța și violența mascată le descurajează.

O problemă de fond o reprezintă faptul că cea mai mare parte a elitei britanice, cu excepția câtorva dintre membrii săi, a ignorat și neglijat total Irlanda de Nord. În special, fostul ministru Rory Stewart și recentul Secretar de Stat Julian Smith, ambii foști militari. În calitatea sa de responsabil cu disciplina din partea Conservatorilor, Smith a petrecut mult timp în discuții cu ambele părți în Ulster înainte să preia postul. Smith a înțeles complexitatea situației foarte bine. El a fost totuși concediat de Prim Ministrul Johnson tocmai pentru că preocuparea sa față de provincie a fost privită ca o piedică în calea dezideratului de înfăptuire a Brexitului. Fantoma lui Smith, însă,  încă bântuie holurile Guvernului.

Când vorbim despre Irlanda de Nord, însă, cel mai important factor este cel demografic. Acordul din Vinerea Mare prevede posibilitatea organizării unui referendum dacă există semne că majoritatea din provincie ar sprijini acest lucru. Cum se interpretează aceste semne depinde de Secretarul de Stat, deși, desigur, în practică cel care decide este Prim Ministrul. Când au început „Problemele” în 1968 (ca să spunem lucrurilor pe nume, Irlanda nu a fost scutită de probleme timp de secole), Catolicii reprezentau cam 40% din populație, iar măsurile Supremației Portocalii au fost impuse și mai strict, pentru a ține sub control acea populație în creștere. Granițele celor șase comitate au fost tratate cu grijă, pentru a asigura majoritatea protestantă. Populația catolică era în creștere, parțial datorită migrației interne din sud, a celor în căutare de locuri de muncă, precum și datorită migrației din nord și a diferențelor în ceea ce privește rata natalității.

Pe baza recensământului, se estimează că populația catolică reprezintă cam 49%, iar ambele părți sunt de acord că în curând va reprezenta majoritatea. Mai mult, comunitatea protestantă nu mai este exclusiv unionistă. De asemenea, au apărut partide de centru în provincie, cum ar fi Partidul Alianței, care ar putea accepta o formă de unificare cu sudul dacă negocierile ar duce la un consens in acest sens. Separarea din 1921 nu a fost niciodată văzută ca săpată în piatră, pentru totdeauna, nici măcar de unioniștii cei mai intransigenți. Se pare acum că, deși ar putea dura ceva, unificarea celor două părți ale Irlandei prin consens pașnic și conform termenilor Acordului din Vinerea Mare este o posibilitate (de aceea anumiți unioniști de extremă, inclusiv paramilitari și noul Partid Tradițional Vocea Ulsterului, sunt foarte interesați să distrugă acel acord.

Așadar, efectul Brexitului poate fi privit mai degrabă ca un factor de accelerare, decât ca o cauză fundamentală a unificării finale în Irlanda, dacă aceasta ar avea loc. Ar trebui adăugat și faptul că, dacă Scoția va părăsi Uniunea, iar pentru asta Londra are cuvântul decisiv, întrucât, din punct de vedere legal, guvernul britanic deține elementele cheie în acest proces, și asta ar contribui la promovarea unei proces mai rapid de unificare a Irlandei.

Țara Galilor rămâne, deocamdată, în Regatul Unit

Ca observație suplimentară, s-ar putea adăuga și faptul că, deși sprijinul față de independența Țării Galilor a crescut semnificativ în tipul discuțiilor despre Brexit și în perioada pandemiei, nu reprezintă (încă) o problemă majoră. Naționaliștii ne vor spune că sprijinul s-a triplat; e adevărat, dar vorbim de o creștere de la 5% la 15% în ultimii trei ani. Desprinderea economiei galeze de cea englezească ar fi și mai dificilă decât în cazul Scoției. Dar cea mai mare problemă este de natură culturală. Pe de o parte, identitatea culturală este un pilon cheie al naționalismului galez, într-un fel pe care nu îl regăsim în Scoția sau în Irlanda. În același timp, însă, identitățile galezilor sunt fracturate din motive istorice, ale căror rădăcini se regăsesc încă în antichitatea post-romană. Divizarea acoperă trei zone:  sudul industrial, cu cea mai numeroasă populație și cu câțiva vorbitori de galeză; vestul, predominant agricol, dar cu tradiții solide în ceea ce privește limba galeză; și nordul, unde se vorbește un alt fel de limbă galeză (și cu o pronunție diferită), care are propria sa identitate. Aproape toți copiii învață acum la școală limba galeză, dar numai 30% din populație o folosește în mod curent.

Ruptura dintre regiuni, disprețul unor patrioți nevorbitori de galeză față de ce ei percep ca fiind un sentimentalism al compatrioților naționaliști, precum și problemele de natură economică și administrativă pe care le-ar presupune separarea Țării Galilor de Anglia (legătura oficială datează din 1530), fac din soluția independenței una improbabilă și îndepărtată. Cea mai probabilă cauză a unei schimbări ar fi continuarea atitudinii de neglijare și indiferență din partea Londrei, care i-a făcut deja pe Scoțieni și pe Irlandezi sa ia atitudine.

Impactul Brexitului asupra administrației publice

Care a fost impactul Brexitului asupra administrației publice? Este o întrebare pe care nu ați pus-o, dar având în vedere că determină felul în care se comportă un stat și ce opțiuni politice există, voi comenta pe scurt și acest aspect. Brexitul a avut un efect catastrofal asupra ceea ce înseamnă în mod tradițional funcția  publică în Regatul Unit la nivel național și mai puțin la nivel local. De ce mai puțin la nivel local? Pentru că, în ultimii douăzeci de ani, administrațiile centrale le-au sărăcit gradat pe cele locale de prerogative reale.

Impactul Brexitului asupra serviciului public național a fost traumatic și dificil. S-a adăugat altor factori și, împreună, au facilitat o serie de manevre ale conducerii politice a celor trei partide (Laburist, Conservator dar și Liberal Democrat, în coaliție din 2010-2015) menite să slăbească rolul tradițional al serviciului public care a fost înființat la mijlocul secolului al XIX-lea. Numărul din ce în ce mai mare de consilieri speciali (spads) importați din afară, în cazul conservatorilor de obicei din think-tankuri de dreapta din UK sau US, a fost un factor cheie. La fel ca și utilizarea sistematică a managementului media și comisiilor guvernamentale pentru a flanca ceea ce Michael Gove, pe vremea aceea o figură marcantă a campaniei Brexit și actualmente ministru al serviciului public, printre altele, numea „experți inutili sau care doar derutează.”

Guvernul a ajuns să ignore complet orice consiliere privind serviciul public, așa cum a făcut-o și când i s-a atras atenția că legislația era neconformă (de două ori), când i s-a spus că politicile privind Irlanda de Nord pun în pericol acordul de pace de acolo, și când i s-a spus, în repetate rânduri, că politicile privind migrația erau nelegale și încălcau acordurile internaționale privind drepturile omului. În acest proces, Prim Ministrul Johnson a îndepărtat sau a fost forțat să îndepărteze șase secretari permanenți (șefi ai serviciilor publice din ministerele respective) inclusiv pe șeful serviciilor publice.  

La nivelurile inferioare, mulți funcționari publici, în special din cadrul Departamentului muncii și pensiilor, al Ministerului de externe și commonwealth și Ministerul comerțului internațional au fugit în fața cererilor intransigente ale miniștrilor de a aplica politici care fie ar fi dăunătoare, fie pur și simplu nu ar duce la atingerea rezultatelor vizate.

Un prieten implicat în negocieri comerciale internaționale a descris departamentul ca fiind „haotic si disfuncțional”, unde consilierii speciali nu înțelegeau nimic din subiectele în legătură cu care încercau să impună strategii. Departamentul de Justiție și-a pierdut mulți dintre juriști, care preferă să lucreze ca avocați decât să servească un guvern cu o atitudine delăsătoare în ceea e privește respectarea legii.

Acestea sunt chestiuni care practic nu interesează pe nimeni în afara guvernului, dar este important de menționat faptul că relația dintre miniștri și funcționari publici, cândva purtători de stindard ai Constituției Britanice, s-a dizolvat parțial. Grupurile de specialiști cum este Institutul pentru guvernare a consumat mult timp și efort studiind și încercând să înțeleagă impactul asupra culturii guvernării precum și asupra relațiilor oficiale. Deși există motive justificate pentru a aduce specialiști din diverse domenii, în special din cel științific, pentru a lărgi aria de competențe a guvernului, ce se întâmplă de fapt este o politizare a administrației urmând un model cvasi-american. 

Deși nu merge chiar atât de departe precum o face de obicei Washingtonul, se face fără o analiză serioasă a impactului asupra echilibrului de responsabilități și roluri la Whitehall. În afară de faptul că se ajunge la un număr foarte mare de oficiali nemulțumiți, subminează însăși coeziunea guvernului, în special în anumite ministere, dar per ansamblu le afectează pe toate. Este un fenomen generalizat, și nu avem motive să credem că se va schimba sau va dispărea, iar procesul de organizare și gestionare a Brexitului a fost un element cheie.

Brexitul și erodarea coeziunii sociale

În sfârșit, aș vrea să abordez ceea ce cred eu că este cel mai profund impact al Brexitului asupra Regatului Unit, deși aș prefera să greșesc. Având în vedere că Brexitul nu s-a „înfăptuit” așa cum a promis guvernul că se va face, care a fost impactul asupra societății? Aici nu mai vorbim despre politică de partid. La începutul anilor 2010, Prim-Ministrul Conservator de atunci, David Cameron, a urmat o agendă liberală (uneori rezumată printr-un clișeu: Marea societate) implementând o agendă economică radicală de dreapta; regimul Johnson, și el Conservator, a inversat prioritățile, urmând o politică economică liberală Keynesiană, curtând în același timp votanții mai conservatori din punct de vedere social.

Partidul liberal a tot trecut de la una la alta, în vreme ce laburiștii nu au reușit să se hotărască. Brexitul a dus la promovarea unui conservatorism social care este în mod feroce împotriva imigranților și străinilor de orice fel, precum și împotriva anumitor reforme sociale, acceptând în același timp schimbări în ceea ce privește acceptarea unor libertăți sexuale și a unui comportament online pe care guvernele anterioare, de orice orientare, nu le-ar fi aprobat. Ce s-a schimbat este coeziunea socială. Brexitul nu este singura sursă generatoare de conflicte culturale. Zorzoanele din Statele Unite, schimbările în rândul proprietarilor media și ale stilului media, impactul conflictelor din rețelele sociale și eșecul guvernelor laburiste și conservatoare de a satisface așteptările pe care le-au creat în rândul grupurilor sociale marginalizate, în special din afara Londrei,  toate au reprezentat factori favorizanți. Dar și Brexitul a contat, cu siguranță.

„Războaiele culturale” au fost folosite pentru a condamna sau pentru a exclude nu doar stânga, ci și zona de centru-dreapta, și e evident că atât Partidul Laburist, cât și cel Liberal Democrat au eșuat complet în fața acestei provocări. Dincolo de ce pare a fi o preocupare superficială, Brexitul a avut ca efect creșterea cazurilor de agresiune împotriva unor persoane, inclusiv refugiați din Orientul Mijlociu și Africa. A dus la atacuri mult mai virulente împotriva persoanelor care vorbesc o limbă străină – aproape orice limbă străină – în autobuz sau în tren. Le-a dat celor care își păstrau pentru sine părerile rasiste sau naționalist extremiste posibilitatea de a folosi rețelele sociale și alte forumuri publice, inclusiv posturi radio ca LBC. Tranziția de la violența verbală la cea fizică pare să fi devenit mai ușoară, atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Asta nu este doar obișnuita alertă de moment în fața rasismului: poliția și serviciile de Securitate, precum și managerii spațiilor online și producătorii de programe radio percep această situație ca fiind una continuă, care reprezintă o schimbare semnificativă de natură socială.

Coeziunea socială și valorile împământenite, inclusiv respectul reciproc și decența pe care George Orwell le considera a fi pilonii fundamentali ai identității britanice în anii 1930 și 1940 s-au erodat, deși mai pot fi regăsite, în special între reacțiile în contextul pandemiei. Mai pe șleau, Brexitul a făcut din UK un loc mai puțin plăcut în care să trăiești. Deși acest lucru este mult mai evident în cazul grupurilor minoritare supuse discriminării și abuzurilor în mijloacele de transport în comun sau pe stradă, se simte și la nivel general, în societate per ansamblu. Nu este foarte clar cum se poate rezolva în mod efectiv acest lucru, în ciuda eforturile depuse de diverse grupuri, în special persoane publice.

În concluzie, părerea mea este că Brexitul a avut efecte negative extrem de puternice asupra Regatului Unit, în ciuda faptului că există și oportunități și beneficii, și în ciuda faptului că mulți dintre alegătorii obișnuiți sunt mulțumiți că alegerea pe care au făcut-o în 2016 pare că a fost implementată, după o serie de probleme pe care nu le-au înțeles foarte bine. Alternativa propusă, posibila creare a unei Britanii Globale, care să înlocuiască legăturile cu Europa, s-a dovedit, cel puțin până acum, un slogan fără conținut și sens. De aceea sloganul „Get Brexit Done” (înfăptuiți Brexitul) a devenit atât de potent. Câtă autoamăgire se află în spatele acestei „realizări” și ce urmări va avea, rămâne de văzut.

 

Citește și Chris Farrands: Brexit nu este deloc ‘un capitol încheiat’

 

 

Dragoș Mateescu




Dragoș Mateescu

Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 18 min
  • Brexitul, și cred că toată lumea este de acord cu acest lucru, crește semnificativ presiunea în direcția unei devoluții și mai accentuate sau chiar independențe a Scoției, și a sporit, de asemenea, de ambele părți ale frontierei, și presiunile în favoarea unificării Irlandei. În timpul negocierilor din 2019 și 2020, suporterii Brexitului, oameni obișnuiți sau persoane cu influență, obișnuiau să afirme că destrămarea Uniunii ar fi un preț care merită plătit dacă ar asigura o rupere totală de UE.
  • Dacă Brexitul pune în pericol formele încă fragile de cooperare între comunitățile din Irlanda de Nord, Brexitul va fi redeschis răni vechi și va fi subminat orice șansă de prosperitate. Toate acestea depind în mare măsură de abilitatea de a atrage investiții din exterior, pe care nesiguranța și violența mascată le descurajează. O problemă de fond o reprezintă faptul că cea mai mare parte a elitei britanice, cu excepția câtorva dintre membrii săi, a ignorat și neglijat total Irlanda de Nord.
  • Brexitul a avut un efect catastrofal asupra ceea ce înseamnă în mod tradițional funcția publică în Regatul Unit la nivel național și mai puțin la nivel local. De ce mai puțin la nivel local? Pentru că, în ultimii douăzeci de ani, administrațiile centrale le-au sărăcit gradat pe cele locale de prerogative reale. Impactul Brexitului asupra serviciului public național a fost traumatic și dificil.
Războiul din Nagorno – Karabakh, preludiu la ieșirea Rusiei din Caucazul de Sud?
Războiul din Nagorno – Karabakh, preludiu la ieșirea Rusiei din Caucazul de Sud?

Dezmembrarea republicii Nagorno Karabakh a fost cea mai importantă schimbare din Caucazul de Sud de când Turcia a (re)devenit o putere în zonă. S-ar putea să urmeze și altele.

Diana Şanava
Diana Şanava
19 Oct 2023
INTERVIU: Dezinformările Rusiei în „sfera sa de influență” Baltică
INTERVIU: Dezinformările Rusiei în „sfera sa de influență” Baltică

Statele baltice sunt vizate de dezinformarea rusească, care folosește atât narațiuni lansate înainte de războiul din Ucraina, cât și altele mai noi.

Kaspars Germanis
Kaspars Germanis
28 Sep 2023
Valeriu Matei: În 1991, România ar fi acceptat unirea cu Republica Moldova
Valeriu Matei: În 1991, România ar fi acceptat unirea cu Republica Moldova

Mulți deputați au votat pentru independența Republicii Moldova din frică, dar s-au opus unirii cu România, deși Bucureștiul ar fi acceptat, afirmă academicianul basarabean Valeriu Matei.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
27 Aug 2023
Ministrul apărării de la Chișinău: NATO nu e sperietoarea din propaganda rusă
Ministrul apărării de la Chișinău: NATO nu e sperietoarea din propaganda rusă

Chișinăul își întărește armata în contextul războiului hibrid purtat de Rusia împotriva sa, potrivit ministrului Apărării. Într-un interviu acordat Veridica, Anatolie Nosatîi a vorbit și despre cooperarea în domeniul militar cu UE, NATO și România.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
16 Jun 2023