Donații
Veridica.md
Liderul autoritar al Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a fost reales președinte după victoria în războiul din Nagorno-Karabakh și își poate transforma țara într-un nod energetic și comercial între Asia și Europa.
Victoria în războiul din Nagorno-Karabakh transformă Azerbaidjanul în putere regională și ajută dinastia Aliev să își consolideze controlul asupra țării
Scrutinul electoral pentru alegerea Președintelui Republicii Azerbaidjan, planificat inițial pentru toamna lui 2025, au avut loc în data de 7 februarie 2024. Chiar liderul actual, Ilham Aliev – care a „moștenit” președinția de la tatăl său, Heidar Aliev, la moartea acestuia, în 2003 – a solicitat legislativului în decembrie 2023 organizarea alegerilor anticipate, pentru a profita astfel de victoria în confruntarea armată cu Armenia și recuperarea regiunii Nagorno-Karabah, în septembrie 2023. Scrutinul chiar a fost numit în presa azeră drept „Alegerile Victoriei”. Și, cum era de așteptat, Aliev le-a câștigat comfortabil din primul tur, cu peste 90% din voturi în favoarea sa, participarea la scrutin fiind de aproape 70% din totalul alegătorilor. Ilham Aliev va continua să conducă Azerbaidjanul alături de soția sa, Mehriban Alieva, în calitate de Vice-Președinte. Acest post, creat prin lege în 2017, este văzut de către critici drept un pas important spre consolidarea autorității dinastice a familiei Aliev în bogatul stat caucazian. Asta cu atât mai mult cu cât, pe baza rezultatelor unui referendum din 2009, s-a eliminat limita de mandate la care Președintele are dreptul să candideze. Acum în vârstă de 62 de ani, Ilham Aliev poate astfel conduce țara oricât de mult va putea. Iar dinastia familiei sale va continua și ea, pentru că Mehriban Alieva și-ar înlocui soțul dacă acesta ar fi cumva nevoit să renunțe la funcția supremă în stat, cuplul având și trei copii, două fete și un băiat care poartă numele bunicului, Heidar Aliev.
Cred că nu mai există vreun dubiu pentru observatorii evoluțiilor din Caucaz în legătură cu natura autoritară a regimului de la Baku. Nici alegerile din 7 februarie nu s-au apropiat de standardele democrației liberale. Opoziția este complet desctructurată de ani buni, presa independentă este un vis frumos, iar contra-candidatul lui Ilham Aliev la alegerile din 7 februarie a fost Zahid Oruj, un „independent” care la scrutinul precedent, din 2018, a obținut doar puțin peste 3% din voturi și a declarat public că îl susține, de fapt, pe Aliev. Ideea de opoziție la regimul actual de la Baku este, deci, din sfera ficțiunii.
Nu trebuie însă considerat că liderul azer nu beneficiază de sprijin popular. În mare măsură, acesta există și este legitim, deși niciun sondaj credibil nu poate fi făcut în acea țară pentru a verifica o astfel de supoziție. Aprecierea se bazează mai degrabă pe imaginea numeroșilor suporteri care au celebrat victoria de la alegerile din 7 februarie, pe absența tulburărilor sociale majore și pe lipsa unui discurs public de opoziție, corerent și categoric alternativ la cel dominant, al puterii. Iar regimul Aliev, încă din vremea tatălui lui Ilham, Heidar, a reușit ceva ce puține alte regimuri autoritare din lume au reușit: asigurarea prosperității și păcii sociale pe termen lung, valorificând astfel cu relativă înțelepciune resursele naturale ale țării. La aceste aspecte cruciale se adaugă acum și recuperarea provinciei Nagorno-Karabah, o realizare care a adăugat mai multă însemnătate strategică Azerbaidjanului în regiunea caucaziană, sporind indubitabil popularitatea lui Ilham Aliev.
Extinderea teritoriului național permite regimului de la Baku să se comporte în regiune ca un actor mult mai determinant decât era înainte de septembrie 2023. O privire atentă la harta actuală a zonei caucaziene relevă, printre altele, faptul că victoria din septembrie a extins teritoriul Azerbaidjanului până foarte aproape de exclava sa Nahicevan, îngustând astfel coridorul armean care le separă. Această evoluție deschide două posibilități: fie Baku declanșează o nouă ofensivă și ocupă teritoriul armean pentru a lega cele două posesiuni azere (ceea ce ar dăuna mult politicii externe a lui Aliev), fie va respecta tratatele și normele și va negocia cu Armenia un coridor logistic de trecere. Un astfel de coridor, care ar presupune, din perspectiva azeră, tranzitul de mărfuri fără oprire prin puncte armene de control, nu apare în tratatele bilaterale. Ideea a fost însă lansată agresiv chiar de Ilham Aliev în primăvara lui 2021, când indica explicit acel coridor (Zangazur sau Zangezur) drept un obiectiv care corespundea „intereselor naționale, istorice și viitoare” ale Azerbaidjanului, amenințând că se va realiza „prin forță” dacă Armenia nu acceptă să coopereze.
Baku este acum în măsură să ducă la îndeplinire acea amenințare. Armenia are deja suficiente dovezi că armata sa este incapabilă să reziste unei amenințări azere și că Rusia nu mai este un aliat pe care să se poată baza într-o astfel de confruntare. Erevanul bate la porțile Uniunii Europene, dar starea conflictuală din regiune și corupția internă îl pun într-o poziție inferioară celei a Georgiei în relația cu gigantul european. Azerbaidjanul, în schimb, are sprijinul decisiv al Turciei, ceea ce face și Iranul să fie prudent, preferând negocieri mai degrabă decât o confruntare căreia nu i-ar putea face față în termeni reali. Turcia face presiuni pentru realizarea coridorului Zangezur întrucât acesta i-ar da acces direct la Marea Caspică și statele turcice din Asia Centrală
Resursele energetice și locația între China și UE, un avantaj pe care Azerbaidjanul îl poate exploata în relația cu Bruxellesul
Azerbaidjanul își joacă inteligent atuurile și cu UE. În data de 17 decembrie 2022, s-a semnat la București un Acord între Azerbaidjan, Georgia, România și Ungaria privind „Parteneriatul Strategic în domeniul dezvoltării și transportului energiei verzi” (electricitate și hidrogen). Rod al unor intense eforturi diplomatice, inclusiv și mai ales din partea MAE român, acordul este deja în implementare, fiind gândit pentru a crea un adevărat „pod energetic” între Marea Caspică și Marea Neagră. Va contribui astfel la securitatea energetică a României și a Europei, facilitând transferul către piața comună de energie verde produsă în Azerbaidjan cu combustibili fosili. Se reduce astfel dependența de gazul metan din Federația Rusă, indiferent dacă este livrat prin nordul sau prin sudul Mării Negre.
În plus, Azerbaidjanul reușește să avanseze în relația instituțională cu Bruxelles-ul. Un acord de facilitare a vizelor de călătorie a intrat în vigoare în 2014. În februarie 2017 au început și negocierile pentru un nou acord comprehensiv de cooperare UE-Azerbaijan, mult mai aprofundat decât precedentul, care era ancorat în realitățile anilor 1990. Astăzi, când Uniunea a devenit, de departe, cel mai important partener comercial al Azerbaidjanului dar și al celorlalte țări din regiune, negocierile pentru noul acord urmăresc concentrarea parteneriatului pe eforturile de modernizare și, mai ales, de diversificare a economiei azere. Accederea acestei țări la Organizația Mondială a Comerțului este un pas important în acest context iar Uniunea va avea un rol decisiv, sprijinind demersurile azere.
Interesele strategice ale Bruxelles-ului sunt legitime. Azerbaidjanul nu este doar o sursă de energie, ci este și situat într-o zonă foarte importantă pentru așa-numitul Coridor Median (eng. Middle Corridor) prin care se conectează Orientul Extrem de Europa. Susținut puternic de China, deoarece reprezintă cea mai convenabilă rută din punctul său de vedere, acest coridor logistic trece prin Marea Caspică, regiunea Caucazului și Marea Neagră pentru a ajunge în Europa prin porturile române, bulgare, ucrainene și, alternativ, prin Turcia. Coridorul Median prezintă însă dezavantaje. Este controlat în mare parte de China și de alte regimuri autoritare, iar o proporție semnificativă este pe uscat, cu tranzit maritim relativ redus. Dar rămâne o alternativă bună la Coridorul Nordic, care parcurge doar uscatul, deci cu costuri logistice mult mai mari, la care se adaugă costurile politice și de securitate, pentru că trece prin Federația Rusă și Belarus. Coridorul Median are însă un rival mult mai serios în rutele maritime, în special cea care leagă Oceanul Indian de Marea Mediterană prin Marea Roșie și Canalul Suez. Deși mai lungi, rutele maritime au avantajul că sunt mai ieftine iar navele au o capacitate semnificativ mai mare decât cea a trenurilor.
Ruta azeră, amenințată de traseele alternative care ocolesc țările-problemă
Situația de insecuritate din Yemen și din Cornul Africii, blocajele ocazionale din Canalul Suez, dar și calculele geo-economice ale actorilor implicați au dus între timp la avansarea unui alt proiect. Este vorba despre Coridorul India-Orientul Mijlociu-Europa (IMEC). La summit-ul G20 din septembrie 2023, de la New Delhi, participanții din 7 state (India, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Franța, Germania, Italia și SUA) dar și reprezentanții Comisiei Europene au semnat un memorandum prin care s-au angajat să creeze acest coridor logistic. Este unul din rarele proiecte puternic susținute atât de SUA cât și de Comisia Europeană. Coridorul parcurge în proporție considerabilă căi maritime și, pe uscat, evită zone de conflict din Orientul Mijlociu, unde străbate state stabile precum Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Iordania și Israelul. Deși conflictele din Yemen și Gaza par a fi domolit interesul partenerilor actuali și potențiali, susținerea americană și europeană, laolaltă cu ceilalți factori indicați aici, fac din IMEC un proiect extrem de atractiv.
Poate că nu este deloc întâmplătoare răceala cu care este tratat IMEC de unii actori importanți, neincluși în traseul coridorului, precum Turcia, Qatar sau Iran. Și nici faptul că toate cele trei state au legături strânse cu Hamas, care a atacat populația civilă din Israel la doar o lună după summit-ul G20 de la New Delhi. Până la urmă, toate acestea susțin ideea că IMEC poate fi un proiect extrem de important pe termen lung, iar cei care se simt excluși ar trebui să mediteze mai profund asupra propriilor politici.
Azerbaidjanul prezintă în acest context mai larg dezavantajul propriei infrastructuri. Baku a tot amânat investiții decisive în rețeaua sa feroviară, învechită atât fizic, cît și moral. Iar fără o astfel de infrastructură, tranzitul de mărfuri est-vest, de la Marea Caspică la Marea Neagră către Europa și invers, rămâne greoi și mai scump decât pe rutele alternative. Surprinzător, sunt probleme pe termen lung și în ce privește resursele naturale. Gazele Azerbaidjanului trec printr-o conductă TANAP de doar 56 de țoli (142.24 cm) în zonele de capacitate maximă (chiar mai mică în rest). În configurația tehnologică actuală, TANAP permite tranzitul a puțin peste 22 miliarde de metri cubi de gaze pe an, având nevoie de lucrări de modernizare costisitoare pentru a trece de 30 de miliarde. Din tranzitul de 22 de miliarde posibil acum, puțin mai mult de jumătate ajunge pe piața europeană, via Trans-Adriatic Pipeline (TAP), restul rămânând în Turcia. Însă economia acestei țări a consumat în medie între 55 și 60 de miliarde de metri cubi anual în ultimii cinci ani, în vreme ce producția totală a Azerbaijanului în 2022 a fost de puțin peste 32 miliarde de metri cubi și 48.3 miliarde în 2023. În aceste condiții, este nevoie de mai mulți contributori la tranzitul de gaze spre vest pentru a satisface necesarul piețelor atât în Turcia, cât și în Europa, în contextul reducerii dependenței de Rusia. Turkmenistanul și alte surse din zona Asiei Centrale pot furniza gaze și petrol, dar este necesară o infrastructură mult mai vastă și mai modernă pentru a face față cererii. În plus, reducerea utilizării de combustibili fosili în Occident nu va întârzia să aibă efecte decisive asupra pieței globale a petrolului și gazelor naturale.
Puse la locul lor în contextul acesta geostrategic și geoeconomic, toate elementele prezentate aici indică faptul că, deși se bucură astăzi de prosperitate și stabilitate, chiar și sub un regim autoritar, o țară precum Azerbaijanul trebuie să își gândească cu multă atenție viitorul. Interesul puternic al Chinei în funcționarea Coridorului Median nu este suficient atâta timp cât Baku nu contribuie cu investiții majore în infrastructură. Rezervele naturale de gaze impun și ele investiții majore, atât pentru creșterea producției, cât și pentru export. Un regim autoritar poate găsi soluții la astfel de probleme, dar va fi nevoie și de parteneri străini, care vor solicita în schimb lucruri pe care Baku s-ar putea să nu le poată oferi, sau le va putea oferi dar cu costuri importante. Dinspre est, se vor solicita, ca și acum, facilități economice și comerciale în aranjamente nu întotdeauna favorabile pentru azeri, așa cum s-a văzut, de exemplu, în cazurile multor investiții chineze în estul și sud-estul Europei, sau în Turcia și Africa. Dinspre vest, se vor solicita garanții care pot avea greutate politică. În acest context extrem de complex, regimul actual de la Baku va trebui să examineze cu mare atenție toate limitările și opțiunile. Iar istoria recentă arată că partenerii cei mai de nădejde nu sunt nici la nord, nici la sud, nici la est, ci la vest: Georgia, Marea Neagră și o Uniune Europeană care reprezintă, oricum, cel mai important și stabil partener economic al Azerbaidjanului, de mulți ani.
