Donații
Veridica.md
Lipsa de progrese pe front, probleme interne și oboseala aliaților pot împinge Ucraina spre o pace cu Rusia. Aceasta ar duce la o ruptură cu Occidentul și ar alimenta ambițiile imperialiste ale Moscovei.
Presiuni interne și externe ar putea împinge Ucraina spre o „pace istorică” cu Rusia
Scena politică ucraineană este în pragul unor mari transformări, sub presiunea mai multor factori. Primul este legat de încercarea riscantă a Președintelui Zelenski de a-i ține pe militari departe de politică și de a se ține pe sine departe de concurența acestora, dată fiind popularitatea unora dintre ei în rândul soldaților și al populației. Al doilea ține de multiplele afaceri de corupție, care macină armata și sistemul politic al Ucrainei. Până acum, cu excepția fostului ministru al apărării, Oleksii Reznikov, care a fost forțat să o facă, niciunul dintre personajele aflate la conducerea Ucrainei nu și-a asumat răspunderea pentru situația creată.
Peste toate se adaugă presiunile difuze venite din Occidentul „vechi”, pentru încheierea unei păci, care nu este prea clar unde poate să ducă. Constatarea oficială a impasului războiului, atât de către președintele Zelenski, care tocmai ce a recunoscut că ofensiva ucraineană nu a adus rezultatele scontate, precum și de către șeful Statului Major, Valeri Zalujnîi, ne sugerează că ambele tabere sunt în căutarea unei platforme politice de pe care să abordeze viitorul războiului cu Rusia. Marea dilemă este însă generată de faptul că atât „tranșeocrații” lui Zalujnîi, cât și politicienii lui Zelenski, sunt aproape forțați să apeleze la singura soluție aflată la îndemâna lor.
În absența unui traseu clar pentru Ucraina, pe care doar SUA îl pot oferi, în deplin acord cu UE și cu vecinii Ucrainei, „soluția” va consta în „împăcarea istorică” dintre Kiev și Moscova, evident pe o platformă antioccidentală.
Încordarea relațiilor cu Ungaria, apoi cu Polonia, iar în cele din urmă cu Slovacia lui Robert Fico, nu face decât să aducă argumente pentru teoria unei respingeri organice a Ucrainei de către Occident. Nu-i cu nimic mai puțin adevărat că ucrainenii, în frunte cu Președintele Zelenski, s-au dovedit a fi aproape incorigibili în declarațiile neinspirate de politică externă, combinând deseori excesele cu un soi de condescendență, în parte justificată de postura ingrată în care se află țara. În acest caz, mai puțin entuziastă verbal, dar ceva mai constantă în acțiuni și cerințe, politica Bucureștiului s-a dovedit a fi mai eficientă pentru ambele părți, deși nu a dus la scăderea numărului românilor care continuă să privească Ucraina ca pe un potențial inamic.
În pofida retoricii belicoase, Rusia încă are oficiali de rang înalt care ar putea negocia o reconciliere cu Ucraina
În Rusia, în pofida discursului neschimbat al Kremlinului despre „fasciști” și „dușmani istorici”, există încă o serie de personaje apropiate de Putin, care nu s-au compromis printr-o retorică anti-ucraineană ireconciliabilă. Atunci când va veni momentul, oameni ca premierul Mihail Mișustin, primarul Moscovei, Serghei Sobianin, sau chiar Nikolai Patrușev, cel care mai degrabă a acuzat transformarea Ucrainei într-o „marionetă a SUA” și mai puțin pe ucraineni, vor putea să pledeze pentru „împăcarea istorică” între cele două popoare, fără să fie acuzați prea tare că „și-au schimbat încălțămintea în aer”, cum spune o butadă rusească.
Disponibilitatea Rusiei de a ceda, în condițiile în care s-ar asigura de rămânerea Ucrainei în sfera sa de influență, este mult mai mare decât pare la prima vedere, mergând până la negocierea unei soluții cu dublă suveranitate asupra Crimeii. Integrarea Crimeii în Federația Rusă, ca republică autonomă, lasă larg deschise perspectivele unui condominium ruso-ucrainean, iar „republicile” Lugansk și Donețk, precum Zaporojie și Herson, ar putea intra rapid în componența unui stat unificat care să cuprindă și Belarus, pe lângă Ucraina și Rusia. Tactica alimentării naționalismului ucrainean antioccidental, inclusiv prin alipirea de teritorii luate de la vecini, este una îndelung exersată de Rusia, mai ales după ce bolșevicii lui Lenin și-au dat seama că o Ucraină sovietică este imposibilă fără anumite concesii naționale făcute ucrainenilor din vest. Nu doar rușii au un astfel de precedent istoric. Celebrul „compromis istoric” din 1867, între Casa de Habsburg și maghiari, care a atras după sine încorporarea Transilvaniei în Regatul Ungariei, dar și „micul compromis” între croați și maghiari, a fost și el rezultatul unei înfrângeri administrate Austriei de Prusia pe câmpul de luptă. Cum-necum, imperiul a mai supraviețuit o jumătate de secol, frustrându-i însă iremediabil pe cei pe spatele cărora s-a făcut – românii și cehii – dar și așa a fost nevoie de un întreg război mondial pierdut ca el să dispară.
O cedare în Ucraina va alimenta imperialismul rusesc, va descuraja opoziția internă în Rusia și va fi percepută ca o trădare de ucraineni
Occidentul, în schimb, nu are nicio scuză pentru încercările unor politicieni de a forța Ucraina la pace, prin menținerea armatei sale într-o stare de purgatoriu al armamentului. Ucraina care astăzi luptă cu Rusia nu a apărut sub umbra baionetelor germane și austro-ungare, ca cea din 1918. Nu mai există nici marota franceză a menținerii integrității teritoriale a Imperiului Rus, care nu a făcut decât să-i ajute pe bolșevici să câștige Războiul Civil.
Mai mult, cei care în Rusia i se opun lui Putin și politicii sale expansioniste, și care astăzi sunt fie în diverse „raioane îndepărtate”, adică deținuți în pușcării, sau pur și simplu sunt reduși la tăcere de legislația represivă și de agresiva propagandă oficială, au nevoie urgentă de o mare victorie ucraineană pe front. Doar un dezastru militar îi poate scoate din starea de letargie pe rușii obișnuiți să se supună și să moară, atunci când Puterea le-o cere, fără chiar să înțeleagă prea bine de ce. Doar astfel majoritatea rușilor va înțelege că ucrainenii sunt un popor diferit și doar o astfel de înfrângere va duce la o absorbție critică a putinismului.
Orice soluție de mijloc, negociată pentru a-i lăsa lui Putin și apropiaților săi posibilitatea de a-și clama victoria, fie ea și parțială, nu va face decât să alimenteze imperialismul revanșard al rușilor, transformând astfel putinismul din regim personal în sistem capabil de replicare și perpetuare, chiar și după dispariția celui care l-a creat.
Pentru ucraineni, o astfel de soluție va însemna o nouă „trădare a Occidentului”, percepție atât de răspândită în Europa Orientală după război. Spre deosebire de popoarele care au rămas atunci în sfera de influență sovietică, care erau occidentale nu doar prin aspirații, dar și prin structuri și fundamente, în cazul ucrainenilor situația este cu mult mai complicată. Occidentalizarea tuturor ucrainenilor nu poate fi decât rezultatul unui șoc istoric, ale cărui rezultate pot fi doar consolidate prin transformări de durată. Acest șoc s-a petrecut, iar consolidarea ruperii lor de „lumea rusă” nu se poate face decât dacă există un sprijin constant și ferm al Occidentului pentru această mutație. Ucraina nu are timp să evolueze. Spre deosebire de Republica Moldova, ea nu are un precedent istoric atât de bine conturat, iar ucrainenii nu au „frați”, ci doar vecini, mai mult sau mai puțin benevolenți față de cauza lor. Atâta vreme cât Rusia va fi condusă de oameni cu viziuni asemănătoare cu cea pe care a reușit Putin să o impună, scenariu unei Ucraine suspendate între Vest și Est, celebra „punte” între cele două, este aproape exclus. Așa cum arată astăzi lucrurile, Ucraina va fi occidentală sau rusească. Tertium non datur.
Înghețarea conflictului din Ucraina nu va opri Rusia, care este decisă să își refacă imperiul
Cei care speră că înghețarea războiului, în așteptarea unor vremuri mai bune în Rusia, se înșală amarnic și preponderent pe socoteala ucrainenilor și a celorlalte popoare din Europa Centrală. Boris Elțîn a înființat Transnistria, cu binecuvântarea Occidentului, într-o perioadă de profundă criză pentru Rusia, când părea că prioritățile țării sunt cu totul altele. Și atunci, la Moscova s-a vorbit de „fascism”, „nazism” și despre „negarea drepturilor rușilor”. În pofida faptului că SUA și UE au fost atrase formal în „procesul de pace”, fundamentele anti-moldovenești, anti-românești și anti-occidentale ale acestei „creații” au fost evidente încă de la început. Toate s-au petrecut imediat după destrămarea URSS, atunci când Rusia se afla în plină idilă cu SUA și cu „Marile Puteri” europene, iar oricât de deschisă la diverse soluții a fost vreodată Moscova, nu și-a pus niciodată problema să lichideze Transnistria, ci doar să țină Moldova prizonieră și prin intermediul ei.
Înghețarea războiului din Ucraina, cu Zaporojie, o parte din Herson, Lugansk și o parte din regiunea Donețk, sub controlul rusesc și cu ucrainenii convinși că au fost „trădați” de Occident, percepție pe care propaganda rusă nu ar face decât să o alimenteze, nu ar repeta însă scenariul din Transnistria, al unui „îngheț” pe termen lung. Înțelegând ceea ce este de înțeles, anume că acordul pentru conservarea pozițiilor câștigate în Ucraina nu este altceva decât dovada slăbiciunii Occidentului, mai devreme decât se crede, Rusia va încerca să-și ducă la bun sfârșit ceea ce a început în 24 februarie 2022. Doar că de această dată, ea nu se va mai legăna în iluzia că ucrainenii o să-i întâmpine cu flori și cu o armată demoralizată, iar obiectivele privitoare la țările Europei Centrale vor fi mult mai contondente.
Nu există un consens cu privire la noile sfere de influență în Europa, care să permită stabilizarea situației, de-a lungul unei frontiere politice între Est și Vest, ce ar traversa Ucraina. Iar dacă se va pune serios problema unui astfel de consens, e greu de crezut că Rusia se va mulțumi cu regiunile ocupate sau că va încerca, în premieră istorică, un sentiment de securitate doar cu Ucraina „neutră”. Chiar dacă nu admite acest lucru public, Kremlinul a ajuns să aibă față de ucraineni un soi de respect, pe care ți-l impun înfrângerile administrate pe câmpul de bătălie. Față de celelalte popoare ale Europei Centrale, până la granițele Germaniei, poate cu excepția finlandezilor, rușii nu nutresc un astfel de respect și nici măcar nu consideră aceste state ca fiind capabile de voință politică în relațiile internaționale. O Rusie care se va considera doar temporar oprită din marșul său pentru reconstituirea imperiului, cu siguranță va începe negocierile „de pace” cu pretenția de a avea între Ucraina și vechea Europă Occidentală o zonă de state neutre.
Dispariția lui Putin, atâta vreme cât cel puțin o parte a moștenirii sale va continua să fie instrumentabilă de către cei care i-ar putea lua locul, nu va schimba situația. Victoria pe câmpul de luptă, care să restaureze atât convingerea Occidentului că are puterea să se împotrivească dictaturilor, cât și pe cea a dictaturilor că democrația nu este o pradă ușoară, este cea mai puțin riscantă dintre soluțiile aflate la dispoziția celor care decid. Experiența istorică a arătat că pacea nu poate fi niciodată salvată pe termen lung prin concesii făcute celor care de fapt vor război, iar dacă Putin a făcut ceva cu adevărat important pentru lume este că ne-a întors pe toți în Secolul al XX-lea.
