În prima parte a acestui an, Turcia părea a încerca să reducă agresivitatea politicii sale în Orientul Mijlociu și Mediterana de Est. Prin vizite reciproce la nivel de șefi state, șefi de guverne și miniștri de externe, Ankara făcea aparent pași spre normalizarea relațiilor cu Emiratele Arabe Unite (EAU), Arabia Saudită, ba chiar și cu Egiptul și Israelul. Eforturile au adus investiții importante dinspre primele două iar cele depuse în relația cu Israelul s-au finalizat recent prin restabilirea relațiilor diplomatice la nivel de ambasadori, la patru ani de la retragerea lor reciprocă, în 2018. Chiar și în relațiile cu Siria, se înmulțesc zvonurile că ar putea avea loc curând contacte la cel mai înalt nivel între președinții Erdoğan și Assad.
În Libia, unde a susținut încă de la începutul războiului civil guvernul recunoscut internațional de la Tripoli, apropiat de Frații Musulmani, Ankara a încercat recent o apropiere și de autoritățile din est, de la Tobruk. Însă toate aceste eforturi erau înșelătoare. În realitate, regimul de la Ankara nu a renunțat niciodată la elemente cheie din strategia sa agresivă. Recent, a adăugat un alt astfel de element în relația cu Tripoli, ceea ce poate contribui la agravarea situației din Mediterana de Est și Orientul Mijlociu.
În goana după resursele Mediteranei, Turcia sfidează state UE și puterile Orientului Mijlociu
O delegație turcească foarte importantă, care a inclus miniștrii de externe și apărare, precum și pe șeful serviciului de informații, a semnat pe 3 octombrie un acord cu guvernul de la Tripoli pentru exploatarea hidrocarburilor din zona de suveranitate libiană la Marea Mediterană. Având în vedere acordul din noiembrie 2019, prin care Ankara și Tripoli împărțeau porțiunea de mare ce le desparte fără a ține cont de pretențiile Greciei și Egiptului în aceeași zonă, acest ultim acord, de exploatare a resurselor, dă substanță practică celui de delimitare din noiembrie 2019. Asta deși, din punctul de vedere al Atenei, pactul pe care l-a încheiat cu Egiptul în august 2020 pentru delimitarea frontierelor maritime în Marea Mediterană invalidează automat orice înțelegere turco-libiană trecută, prezentă sau viitoare în aceeași zonă.
Acordul din 3 octombrie confirmă previziunile pesimiștilor care nu credeau în posibilitatea ca Turcia să renunțe la postura agresivă în estul Mediteranei și, în general, în Orientul Mijlociu. Grecia, Ciprul, Israelul și Egiptul au reacționat imediat, criticând înțelegerea turco-libiană. Întrebat dacă consideră că acordul va inflama relațiile cu vecinii din regiune, ministrul turc de externe a oferit un răspuns șocant, mult sub standarde diplomatice minime: „Nu contează ce gândesc ei. Părțile terțe nu au dreptul de a se amesteca [în decizia Ankarei].”
Renunțarea de către Turcia la acordurile cu Libia nu era singura solicitare din partea celorlalte țări din regiune ca o condiție pentru normalizarea relațiilor cu Ankara. Egiptul, Arabia Saudită și EAU așteaptă retragerea sprijinului militar și politic pentru autoritățile de la Tripoli dar și pentru un alt susținător al lor, cu ramificații regionale: Frații Musulmani. Influența regimului de la Ankara în Cornul Africii și în zona sub-sahariană este și ea percepută drept o amenințare, mai ales la Cairo dar și în capitale europene. Dacă vor continua, prospecțiunile turcești pentru hidrocarburi în ape contestate din Mediterana Orientală și Marea Egee vor contribui și ele la înrăutățirea relațiilor cu Grecia, Ciprul dar și cu alte țări, inclusiv Israelul, Iordania și Egiptul.
Se adaugă sprijinul pentru Hamas, despre care există suspiciuni că ar continua, în forme sofisticate. Restabilirea relațiilor diplomatice dintre Israel și Turcia ar putea deveni un proces reversibil în aceste condiții. Nici în ce privește sprijinul regimului de la Ankara pentru Frații Musulmani nu există semne clare că ar fi încetat, ceea ce va continua să împiedice dezvoltarea unor relații mai consistente mai ales cu Egiptul, dar și cu Arabia Saudită și EAU. Adăugăm tonul mereu agresiv al Ankarei față de europeni și atitudinea duplicitară față de sancțiunile occidentale la adresa Rusiei, plus refuzul de a răspunde Statelor Unite privind achiziționarea de armament rusesc, plus politica energetică actuală care permite creșterea dependenței Turciei față de Moscova. Se conturează astfel tabloul general al unui actor din ce în ce mai nepăsător și, din contră, mai agresiv față de partenerii occidentali tradiționali și față de vecinii cu care nu cu mult timp în urmă avea relații pașnice profitabile.
În numele etno-naționalismului, Ankara dinamitează stabilitatea Libiei
În acest context mai larg, declarația deloc elegantă a ministrului turc de externe, indicată mai sus, nu mai este deloc surprinzătoare. Incapabil să gestioneze criza tot mai gravă cu care se confruntă economia turcească, regimul de la Ankara pare decis să mizeze în continuare pe cartea unui etno-naționalism profund anti-occidental. Declarația de mai sus dar și multe altele dinspre ministerul turc de externe sau dinspre administrația prezidențială confirmă pe deplin această stare de spirit. Atitudinea, de o agresivitate fără precedent în ultimele trei decade, față de Grecia și Cipru se înscrie în același registru.
Și tot în această logică trebuie înțeles și acordul turco-libian din 3 octombrie, pentru că nu poate decât să complice și mai mult situația internă din Libia, aparent ca parte dintr-o strategie turcească în regiune. Mutarea contrazice astfel impresia din ultimele luni că Ankara ar fi încercat o apropiere a celor două tabere din conflictul civil local, cea de la Tripoli și cea de la Tobruk. O seamă de lideri de la Tobruk, în frunte cu Aquila Saleh, președintele parlamentului de la Tobruk, și Fathi Bashagha, liderul executivului susținut de acel parlament, au respins acordul din 3 octombrie ca nul și inacceptabil pentru Libia. Saleh și Bashagha au avertizat și că acordul va destabiliza mai mult țara dar și Mediterana Orientală.
Ministrul turc de externe, Çavuşoğlu, i-a contrazis imediat pe amândoi, pretinzând că „toate grupările din Libia, cu care am avut disensiuni în trecut, sprijină acum acest acord”. Declarația sugerează, prin conținut și ton, determinarea Ankarei de a insista în direcția agresivă fără a ține cont de părțile afectate. Prețul ar putea fi mare pentru că Bashagha, de exemplu, a fost până nu demult în tabăra pro-turcă și tocmai agresivitatea Ankarei l-a determinat pe el, dar și pe alte figuri din peisajul politic libian, să treacă în tabăra opusă.
Ceea ce a reușit astfel Ankara, prin acordul cu autoritățile de la Tripoli, din 3 octombrie, a fost să adauge și mai multă tensiune în conflictul acestora cu rivalii de la Tobruk. Iar de acest conflict, ca și până acum, profită în primul rând Turcia, care susține Tripoliul politic și militar contra Tobruk-ului, susținut, la rândul său, de state arabe puternice, printre care Egiptul și Arabia Saudită. Astfel, ceea ce părea o reorientare spre imparțialitate a politicii Ankarei în ultimele luni s-a dovedit până la urmă a fi doar o aparență. Unii critici o numesc cacialma, alții o consideră un eșec. Cert este că prin acordul din 3 octombrie, deși el nu va fi valid până la ratificarea de către parlamentele ambelor părți, turcii rămân relevanți în Libia pe termen lung. Ar fi mai degrabă o naivitate să ne închipuim o ieșire a lor din situația complexă de acolo, spre frustrarea unor state arabe și europene importante.
Este astfel de așteptat ca normalizarea deplină a relațiilor Ankarei cu Cairo să mai aștepte, cele două părți fiind rivale și în ce privește delimitarea și exploatarea resurselor din estul Mediteranei. La fel se poate spune și despre relația Turciei cu Grecia, parteneră a Egiptului în regiune. Cairo și Atena au condamnat la unison acordul din 3 octombrie, având ulterior consultări la nivelul miniștrilor de externe pentru coordonarea abordării.
Ankara ar putea ridica mizele în politica externă pentru a abate atenția de la criza economică
Având în vedere că reacții critice au venit și din partea Uniunii Europene, a unora din statele membre, dar și din partea Statelor Unite, se poate spune că eforturile Ankarei din prima jumătate a lui 2022 de a-și normaliza relațiile cu partenerii tradiționali din Occident și din regiune au eșuat lamentabil. Sau, dintr-o altă perspectivă, eforturile respective nu au fost niciodată altceva decât false încercări iar linia de politică externă a Turciei lui Erdoğan rămâne așa cum a fost conturată după 2011, adică ostilă față de Vest și față de vecini importanți.
Cel mai expus dintre aceștia rămâne Grecia. Aranjamentele Ankarei cu Tripoli ignoră ceea ce Atena consideră dreptul său la o zonă de exclusivitate economică în jurul Cretei. Iar disputa prelungește în Mediterana Orientală pe cea care se desfășoară de zeci de ani între Turcia și Grecia în legătură cu statutul unor insule mai mici din Marea Egee. Cum ambele guverne se vor confrunta cu alegeri generale în 2023, probabil că tonul naționalist va crește în intensitate de ambele părți. Poate că nu se va ajunge la confruntare armată. Numai că incapacitatea regimului de la Ankara de a găsi o soluție la criza economică pe care tot el a provocat-o ar putea împinge pe liderii săi la acte extreme la care Atena, bineînțeles, se va simți nevoită să răspundă. În eventualitatea nefericită a unui astfel de scenariu, ne vom aminti că acordul turco-libian din 3 octombrie a avut o contribuție importantă la creșterea, fără precedent după cel de-Al Doilea Război Mondial, a tensiunilor dintr-o regiune vastă, cu importanță strategică la nivel global.
