Donații
Veridica.md
Încheiată nu foarte concludent, întâlnirea miniștrilor de externe NATO care a avut loc la Bruxelles, săptămâna trecută, e un punct de cotitură pentru NATO și pentru modul cum alianța din care face parte și România se raportează la Războiul din Ucraina. Propunerea lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, de a crea un fond de ajutorare militară de 100 de miliarde de euro pentru Ucraina, livrabil pe termen de cinci ani, înseamnă un angajament precis, pe termen lung, cu conotații ofensive mai marcate decât susținerea oferită până acum de occidentali țării invadate de Putin.
{audio_player}
Ce poate face Ucraina cu armament de 100 de miliarde de euro
Deși nu a fost – și nici nu urma să fie – aprobată de miniștrii de externe NATO la întâlnirea din 3-4 aprilie de la Bruxelles, suma e de luat în discuție. Ea este cam aceeași cu ajutorul militar oferit de țările occidentale de la începutul conflictului și până la data de 15 ianuarie 2024: 118 miliarde de dolari/aproape 109 miliarde de euro, conform unei evaluări a Institutului Kiel pentru Economie Mondială citată de CNN. Cu banii deja cheltuiți, s-au livrat Ucrainei 788 de tancuri, 815 obuziere Howitzer, 119 sisteme de apărare antiaeriană și 98 de lansatoare de rachete – iar aceste cifre sunt conservatoare, fiindcă unele livrări nu au fost făcute publice. Ele nu spun prea multe în sine. Dacă le comparăm de pildă cu numărul de tancuri ale Ucrainei dinaintea războiului – aproximativ 1.000 – sau estimările referitoare la Rusia, în aceeași perioadă – aproape 3.000 de unități –, putem înțelege dimensiunea ajutorului militar occidental. Faptul că războiul din Ucraina este unul epuizant și mare consumator de armament e cunoscut. După Forbes, de pildă, Rusia pierduse, în primele 23 de luni de război (deci tot până în ianuarie 2024) peste 2.600 de tancuri, pe care are însă capacitatea industrială de a le înlocui.
Cifrele de mai sus sunt foarte relevante dacă ne gândim la faptul că războiul din Ucraina este ceea ce am numit un război steampunk. Într-un sens, el repetă dinamica și investițiile de resurse ale celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un fel de viitor alternativ, bazat mai puțin pe lovituri de precizie și strategii computerizate decât ar fi părut posibil. Pierderile umane masive, barajele de artilerie și operațiunile extinse de tancuri păreau de domeniul trecutului. Înseși vehiculele combatante – T-72 sau tancuri Leopard de primă generație, avioane Mig-29, vechi și ele de 50 de ani – plasează întregul conflict într-un soi de istorie mutantă. Dacă toate acestea ni se par prea moderne, în Ucraina au fost folosite și puști Mosin-Nagant, lansate în 1891, și mitraliere Maxim de acum 100 de ani.
Cum referința la Al Doilea Mondial se dovedește una solidă, intră în joc celebra afirmație referitoare la faptul că conflictul a fost câștigat de aliați în fabricile din Detroit și nu pe teatrul propriu-zis de operațiuni. Participante cu contingente importante la luptele efective după decembrie 1941, SUA au avut un aport esențial în primul rând datorită livrărilor masive de echipamente militare și nu numai, realizate de convoaiele care traversau Atlanticul, la fel cum Germania a avut gradul de succes militar pe care l-a avut în prima parte a războiului datorită economiei militarizate puse eficient în mișcare de Albert Speer, cu sprijinul industriașilor germani de felul lui Krupp, Porsche sau Herbert Quandt (BMW). Printre altele, anii de distrugere ai celui de-Al Doilea Război Mondial au dus și la o moștenire pozitivă, deoarece containerele, care sunt coloana vertebrală a transportului de marfă global în ziua de azi, au fost standardizate și puse în circulație pe scară largă tocmai pentru transporturile militare ale acelor ani.
O gură de oxigen esențială pentru aliații Occidentului
Dincolo de dimensiunile sumei, important e în primul rând momentul în care vine propunerea lui Jens Stoltenberg. Spectrul unor SUA izolaționiste, conduse de un Donald Trump deloc mare fan al NATO și al intervenției în Ucraina, a început să bântuie prin lumea civilizată, din cauza unui ajutor american de 60,1 miliarde de dolari (55 de miliarde de euro) blocat în Congres. Cercurile informate de la Washington pun în relație directă influența lui Trump asupra unora din congressmanii republicani radicali cu blocajul legislativ. Până acum, SUA au contribuit la ajutoarele militare și umanitare menționate anterior cu 41% din total.
Dacă o decizie referitoare la cele 100 de miliarde nu era de așteptat de la întâlnirea miniștrilor de externe NATO, ci urmează să fie luată înaintea summitului organizației de la Washington din iulie, semnificația sumei este clară: este într-o oarecare măsură un pas de desprindere a NATO de la remorca SUA. Asta, nu în sensul contribuțiilor financiare propriu-zise, ci în privința mecanismelor de decizie, fiindcă la cum se prezintă lucrurile în momentul de față, securitatea Europei depinde de ordinea de zi a Congresului SUA și manevrele politice referitoare la aceasta, într-un alt gen de realitate alternativă: cea în care Trump pare că a redevenit deja președinte, deși alegerile sunt programate pe 5 noiembrie și victoria lui nu e deloc certă.
Ce vrea, de fapt, NATO să livreze Ucrainei?
Totuși, ce rost are inițiativa lui Stoltenberg, cât timp țările NATO au livrat deja ajutoare militare substanțiale Ucrainei, cu sau fără contribuția SUA? Până în prezent, ajutoarele sunt oferite în cadrul așa-numitului „format Ramstein”, după o întrunire de la baza militară cu același nume, din 2022, la care cele 32 de țări NATO și alte națiuni (în total peste 50 la ora actuală) au creat un grup de contact care coordonează sprijinul oferit. Diferența dintre propunerea lui Stoltenberg și actuala stare de lucruri se referă la angajamentul luat pe termen lung - o perioadă de cinci ani. La Bruxelles s-a vorbit chiar de o „internalizare a formatului Ramstein” de către NATO, dar o strategie ca aceea pusă în discuție cu miniștrii de externe înseamnă un efort susținut și o poziție tranșantă, mai puțin expusă evoluțiilor politice interne din fiecare țară, strategie adecvată faptului că războiul din Ucraina se dovedește în mod clar un conflict de durată, în care NATO trebuie să devină un soi de „Detroit bruxellez”, dacă mi se permite un asemenea barbarism. Dacă propunerea lui Stoltenberg devine, prin miniștrii de externe, angajamente la nivel de țară, acestea vor fi mai puțin periclitate de evoluțiile politice din cele 32 de state membre, așa cum se întâmplă în aceste zile cu ajutorul SUA blocat în Congresul american. Iar faptul că 2024 este unul dintre cei mai încărcați ani electorali, în care vor mai avea loc alegeri în cel puțin zece țări occidentale (printre care și România), e de luat în calcul.
Șansele propunerii Stoltenberg
Reacțiile miniștrilor de externe la propunere au fost în general pozitive. O atitudine mai rezervată a avut Belgia, prin vocea lui Hadja Lahbib: „Nu trebuie să ne asumăm promisiuni pe care nu le putem îndeplini”. Și, desigur, nelipsita Ungarie a lui Viktor Orbán, al cărei ministru de externe, Péter Szijjártó, a atras atenția asupra caracterului defensiv al NATO, continuând: „Ungaria va respinge orice propunere care ar transforma alianța într-una ofensivă”.
Mai interesantă este reținerea cu care Casa Albă a întâmpinat inițiativa. John Kirby, consilier de securitate națională, și-a reafirmat susținerea pentru grupul de sprijin în formula actuală (Ramstein). Dacă declarația are vreo interpretare clară, ea dovedește că propunerea lui Stoltenberg este un punct de cotitură.
Pentru a fi agreată, ea are nevoie de consens, care în momentul de față nu este garantat. Atitudinile sceptice menționate mai sus s-ar putea schimba în săptămânile următoare, ca urmare a negocierilor. Deocamdată, cert e faptul că Ucraina are o nevoie absolută de ceva de felul convoaielor din Atlantic din Al Doilea Război Mondial, în confruntarea cu un inamic mult mai masiv, cu resurse economice mult mai mari. Iar NATO, la fel ca Uniunea Europeană, are nevoie de o voce geopolitică și de autonomie de acțiune, indiferent de capriciile sau interesele interne ale unor țări componente. Dacă o astfel de voce va fi obținută, în forma propusă de Stoltenberg sau într-o alta, NATO își va securiza poziția.
Într-un mod curios, în același viitor alternativ în care părem a ne afla, Atlanticul e un fel de havuz din headquarter-ul NATO de la Bruxelles, dar pe marginea lui sunt mai multe tensiuni și mai puțină înțelegere. E adevărat, pentru ca SUA să intre în Al Doilea Război Mondial și să-și reprofileze Detroitul de la industria automobile la cea militară, a fost nevoie de o catastrofă pe nume Pearl Harbor. Să sperăm că nu va fi cazul.
