În Galeria Națională a Ungariei se află expus un tablou din perioada socialistă care încă pare actual, uneori chiar într-un fel care te face să te simți incomod.
Lucrarea lui László Méhes, Apă călduță (Langyos víz), prezintă un grup de persoane la o baie municipală, un tablou calm, dar în același timp ușor neliniștitor.
Imaginea ne duce cu gândul la o stare de spirit politică care e de multă vreme caracteristică Ungariei: obiceiul de a rămâne în limitele a ceea ce este familiar și tolerabil, pentru a nu risca ceva ce poate fi mai rău. Apelul la acest instinct stă la baza actualei campanii electorale a lui Viktor Orbán.
Politica „căldicelului”
O mare parte a atenției mass-media internaționale s-a concentrat asupra politicii externe, securității și alianțelor externe ale Ungariei. Cu toate acestea, popularitatea lui Orbán se datorează mai puțin aspectelor geopolitice și mai mult modului în care este gestionată stabilitatea pe plan intern.
Sub conducerea lui János Kádár, care a guvernat Ungaria între 1956 și 1988, statul nu oferea prosperitate, ci condiții de viață acceptabile. La începutul anilor 1980, sistemul tolera activitățile cvasi-private, iar parcelele private produceau aproximativ 40% din producția agricolă pe o mică parte din teren. Maghiarii beneficiau de salarii previzibile, de locuințe subvenționate și de spațiu pentru parcele de grădinărit, construcții private și comerț la scară mică. Cabane de vacanță ofereau multor familii o viață paralelă în afara politicii oficiale.
Acest tip de viață se desfășura în mare măsură într-o zonă gri tolerată: genul de activități informale care pentru oameni făceau sistemul suportabil, iar pentru acesta nu reprezentau o amenințare.
Sistemul nu cerea credință. Cerea liniște. Funcționa nu pe bază de convingeri, ci prin obișnuință și previzibilitate. Kádár nu i-a eliberat pe maghiari. I-a făcut să se simtă suficient de confortabil încât să nu ceară această libertate.
Stabilitate în locul rupturii
Orbán a ajuns la maturitate politică spre sfârșitul epocii Kádár, perioadă în care politica nu mai însemna atât o chestiune de alegere, cât mai degrabă una de gestionare a unor limite. Când comunismul s-a prăbușit în 1989, tranziția a fost una deliberat negociată și prudentă. Nu a existat o epurare profundă, nici socoteli lungi. Așa cum au arătat clar dezbaterile ulterioare privind lustrația, ordinea post-1989 a fost modelată de o tranziție negociată, mai degrabă decât de o ruptură revoluționară, fapt surprins în celebra replică a prim-ministrului Ungariei de atunci, József Antall, când a fost întrebat de ce mulți dintre înalții demnitari ai Ungariei au supraviețuit schimbării de regim: „Ar fi trebuit să aveți o revoluție”.
Această alegere a modelat deceniile care au urmat. Alegătorii au revenit în mod repetat la socialiștii reformați ai MSZP în perioada 1994-1998 și din nou din 2002 până în anii de criză 2009-2010, când Gordon Bajnai a condus un guvern tehnocrat interimar. Chiar și după 1989, politica maghiară a arătat o preferință pentru continuitate.
Politica maghiară rareori se frânge. Ea absoarbe. Kádár a stabilizat socialismul prin încorporarea unor elemente din tradiția micilor fermieri. Viktor Orbán a neutralizat ulterior o mare parte a extremei drepte prin adoptarea unor teme-cheie ale partidului Jobbik, mai ales în ceea ce privește migrația, suveranitatea și identitatea națională. Presiunea nu distruge sistemul. Ea îl rafinează.
Kádár era discret și conciliant, potrivit pentru tensiunile controlate ale Războiului Rece. Orbán este îndrăzneț și combativ, în largul său în zgomotul secolului XXI. Tonul este diferit, lumea este diferită, dar amândoi înțeleg valoarea politică a faptului de a face riscul să pară gestionabil.
Întrebarea este ce fel de personalitate este Péter Magyar: un reformator care poate face schimbarea să pară sigură, sau o altă sursă de perturbări într-o țară în care perturbările au însemnat și costuri pentru populație.
Gestionarea riscului
Orbán a prezentat campania electorală ca o alegere între „război sau pace”, partidul Fidesz prezentându-se drept „opțiunea sigură” și mutând accentul de la performanța economică către securitate. Alegătorii nu sunt întrebați ce fel de țară își doresc, ci doar dacă sunt dispuși să riște pierderea stabilității de care se bucură în prezent.
The Washington Post a relatat săptămâna trecută că agenți ruși au discutat despre înscenarea unui incident, inclusiv o posibilă tentativă de asasinat, pentru a aduce problemele de securitate și stabilitate în prim-planul campaniei electorale.
Alte informații, reluate de premierul polonez Donald Tusk, au susținut, de asemenea, că oficialii maghiari ar fi informat Moscova cu privire la deliberările UE – o afirmație negată de Budapesta, dar care indică faptul că alianțele externe nu funcționează atât ca un context, cât mai degrabă ca o pârghie în cadrul campaniei electorale. Tusk a afirmat că astfel de suspiciuni existau „de multă vreme” și a sugerat ca liderii UE să-și aleagă cuvintele în consecință.
După 1956, nu a mai fost nevoie să se dramatizeze instabilitatea; Kádár și-a recâștigat legitimitatea transformând amintirea acesteia într-un argument în favoarea liniștii politice. Orbán, în schimb, s-a arătat dispus să amplifice riscul și apoi să se prezinte drept cel care îl gestionează. În ambele cazuri, întrebarea nu este ce fel de țară își doresc maghiarii, ci ce fel de risc sunt dispuși să accepte.
Politica lui Orbán a fost modelată prin testarea mesajelor, perfecționând un limbaj al riscului care rezonează cu alegătorii și care este repetat până când ajunge să fie perceput ca bun simț. Această mașinărie funcționează prin intermediul unor persoane precum Balázs Orbán, directorul politic al prim-ministrului și una dintre figurile strategice cheie din cadrul campaniei electorale din 2026.
Viktor Orbán nu se limitează la a reacționa la riscuri. El le definește. În perioada 2015-2018, mașina sa mediatică i-a vizat fără încetare pe migranții care fugeau de război și sărăcie, în timp ce peste granița Ungariei se desfășura deja un război. Ulterior, a transformat o dispută cu Ucraina privind limba de predare în școli într-o nemulțumire politică de durată legată de invazia rusă din țara vecină. Abia acum, la peste un deceniu de la începerea acelui război, Ucraina a devenit un element central al mesajului electoral al lui Orbán. Aici nu a fost vorba de percepția reală că Ucraina este o amenințarea. Ucraina a fost aleasă drept o amenințare.
Războiul, migrația și Bruxelles-ul sunt aduse în centrul vieții publice maghiare, saturând mass-media și panourile publicitare pe care Orbán le-a transformat în arme. Degradarea spitalelor, un sistem educațional aflat în dificultate, presiunile legate de costul vieții și îmbogățirea rețelelor cu legături politice trec în plan secund. Chiar și riscurile pe termen lung legate de înghețarea fondurilor UE și de declinul demografic sunt minimalizate, reinterpretate sau expediate.
Ceea ce oferă Orbán este o politică a izolării: protecție împotriva războiului, migrației, șocurilor economice și conflictelor cu UE, în schimbul unui control centralizat. De asemenea, el gestionează riscul în mod concret. Transferurile preelectorale, bonusurile la pensii și reducerile fiscale sunt distribuite în valuri vizibile, întărind sentimentul că statul va interveni atunci când va fi nevoie. Sub Kádár, această garanție dată de stat era structurală; sub Orbán, adesea capătă o formă teatrală.
Acest mesaj nu este doar retoric: el este integrat în modul în care funcționează puterea și banii. Presa pro-guvernamentală domină o mare parte a peisajului media prin intermediul gigantului fundației KESMA și al rețelelor de proprietari aliniați. Publicitatea de stat este puternic orientată către canalele loiale, adesea indiferent de audiența acestora, în timp ce mass-media critică este lipsită de venituri. Accesul la capital, contracte și amploare depinde adesea de proximitatea față de stat. Mesajul este ideologic, dar mecanismul din spatele său este practic.
Patriarhii de după criză
Maghiarii nu au învățat această prudență în cursurile de educație de partid. Politica din jurul tulburărilor din 2006 a accentuat acest efect. În perioada premergătoare celei de-a 50-a aniversări a anului 1956, s-a permis acumularea tensiunilor, iar confruntarea nu a fost evitată. Rezultatul a consolidat o lecție care avea să modeleze anii care au urmat: instabilitatea are un preț, iar cineva trebuie să fie însărcinat cu menținerea ei sub control.
Ungaria a gravitat adesea către figuri paterne care au guvernat mult timp și care promiteau stabilitate după criză. Miklós Horthy a urmat traumei de la Trianon. Kádár și-a consolidat puterea după 1956. Sistemul lui Orbán a apărut din dislocarea politică și economică a anilor 2000. Fiecare, în felul său, a oferit ordine după vremuri tulburi și a cerut loialitate în schimb. În acest sens, modelul este mai puțin ideologic decât structural: criză, consolidare și ascensiunea unui patriarh politic.
În fiecare dintre aceste cazuri, criza nu numai că i-a propulsat pe acești lideri, ci i-a și lăsat să facă față singuri consecințelor. Kádár și-a consolidat puterea după 1956, dar a trebuit apoi să se asigure că viața de zi cu zi e funcțională. Orbán s-a întors după turbulențele anilor 2000 și a combinat o stabilizare materială selectivă cu un control strict asupra modului în care este definit riscul. Sub conducerea lui Orbán, Rusia revine în prim-planul scenei interne – prin dependența energetică, discursul „păcii” și rețelele de clientelism legate de afacerile cu Rusia.
Atât Kádár, cât și Orbán au proiectat o normalitate studiată care a avut importanță politică: simplitatea lui Kádár în perioada socialismului târziu, asprimea anti-elitistă a lui Orbán într-o eră democratică. În sisteme diferite, fiecare a făcut ca autoritatea să pară familiară, mai degrabă decât intimidantă.
Această normalitate părea autentică, iar autenticitatea de acest fel avea o greutate politică. Instinctul care stătea la baza ei a supraviețuit atât comunismului, cât și tranziției, și s-a reafirmat atunci când echilibrul post-1989 a început să se clatine.
Criza creditelor în valută, determinată în mare parte de împrumuturile în franci elvețieni, a expus o mare parte a gospodăriilor maghiare la șocul cursului de schimb și a devenit una dintre traumele economice definitorii ale perioadei de după 2008. Acestea nu au fost evenimente trecătoare. Ele au modelat raționamentul alegătorilor: instabilitatea este periculoasă, iar cei care promit să o țină sub control merită să fie ascultați.
Legalizarea de către Orbán a producției casnice de pălincă, imediat după revenirea sa la putere, a reprezentat un fel de artă a guvernării în stilul lui Kádár: acordarea unei mici doze de autonomie cotidiană care părea tradițională și contrară birocrației și, după cum s-a dovedit, legislației UE. Kádár tolera lumi paralele, mici zone de autogestiune care făceau viața mai suportabilă: un stat puternic care știa când să nu se amestece între oameni și obiceiurile lor. Sub Orbán, obiceiul statului de a mai închide ochii persistă, deoarece statul guvernează în funcție de conveniența politică.
Reducerile prețurilor la utilități, care au constituit baza campaniei electorale a lui Orbán din 2014, au transmis gospodăriilor un mesaj: statul va menține viața la un nivel acceptabil, iar prețurile produselor de bază vor fi ținute sub control. Adesea criticat ca fiind ineficient, sistemul de lucrări publice nu avea doar rolul de a crea locuri de muncă productive, ci și de a menține oamenii atașați de stat printr-o formă controlată de dependență. Munca nu era în primul rând un rezultat al pieței, ci un mecanism de control politic.
Întrebarea este dacă dificultățile materiale au început să prevaleze asupra acestui instinct. Ungaria s-a aliniat la standardele celorlalte țări, dar într-un ritm mai lent decât acestea, și este acum depășită.
Conform indicatorului Eurostat privind puterea de cumpărare, România a depășit Ungaria în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor, în timp ce, în ceea ce privește consumul individual efectiv, Ungaria s-a situat pe ultimul loc în UE în 2024, alături de Bulgaria. Sistemul a asigurat stabilitate, dar nu și rezultate excepționale.
Alegerea din 2026:
Oferta lui Magyar reflectă această constrângere. El nu promite ruptură, ci reparație: mai puțină corupție, instituții mai puternice și o relație mai funcțională cu Europa. Pentru mulți alegători, riscul constă în înlocuirea unui lider cunoscut cu unul neîncercat. Acest lucru poate explica, de asemenea, de ce Magyar a devenit cel mai credibil adversar cu care s-a confruntat Orbán în ultimii 16 ani. Sarcina lui nu este doar să critice sistemul, ci să convingă alegătorii că schimbarea nu trebuie să însemne neapărat o revoluție.
Orbán promite control și reținere. Magyar oferă reînnoire și, odată cu aceasta, incertitudine. Nu este vorba doar de o confruntare între doi oameni. Este o încercare care va arăta dacă reflexul Kádár încă domină politica maghiară sau dacă costurile stabilității controlate au început să depășească avantajele acesteia.
O glumă din epoca Kádár spune: pesimistul maghiar crede că lucrurile nu pot deveni mai rele; optimistul maghiar spune că pot. Orbán a construit un sistem în jurul acestui reflex. Întrebarea pentru 2026 este dacă vor mai fi destui maghiari dispuși să accepte aceste condiții.
