Pe 27 februarie 2022, la doar trei zile de la declanșarea invaziei Ucrainei, Vladimir Putin, într-un gest public de frondă, nemaivăzut de la sfârșitul Războiului Rece, ordonă trecerea forțelor de descurajare nucleară „în regim de serviciu special” (alertă). Președintele Donald Trump, într-un interviu acordat jurnalistului Bob Woodward în anul 2017, mărturisește că sub administrația sa Statele Unite au construit un sistem de armament nuclear atât de avansat încât nu are rival la nivel global. China, care în anul 2023 dispunea de un arsenal nuclear compus din aproximativ 500 de focoase, produce anual în jur de 100 și se estimează că până în anul 2035 numărul acestora se va ridica la 1500. Semnele sunt clare, ne aflăm într-o nouă cursă a înarmării nucleare, după decenii de (relativă) pace care au șters din mentalul colectiv teama de anihilare totală, sentiment care era sinonim, în a doua jumătate a secolului trecut, cu războiul atomic.
Retorica nucleară a Rusiei în războiul din Ucraina. A fost Moscova pe punctul de a folosi o armă nucleară?
La începutul lui septembrie 2024, directorul CIA, William Burns, declara că, cu doi ani mai devreme, crezuse că Rusia era pe punctul de a folosi o armă nucleară tactică în Ucraina. Momentul la care se referea, toamna lui 2022, era unul extrem de prost pentru armata rusă. După ce fusese împinsă înapoi la Kiev, în primăvară, ucrainenii reușiseră să o ia prin surprindere printr-o contra-ofensivă fulger în regiunea Harkov și declanșaseră o a doua contra-ofensivă în regiunea Herson. Gravitatea afirmației lui Burns este dată și de contextul în care a făcut-o – alături de el se afla omologul său britanic, Richard Moore. Era pentru prima oară în istorie când șefii CIA și MI6 făceau declarații, în public, împreună.
Încă de la începutul războiului din Ucraina, Rusia a dat mesaje cu privire la arsenalul său nuclear și disponibilitatea de a-l folosi. S-au organizat, în mai multe rânduri, exerciții ale forțelor strategice. Vladimir Putin a amintit de acesta chiar când a invadat țara vecină, în februarie 2022, avertizându-i pe alții să nu se amestece, Dmitri Kiselov, una din principalele voci ale propagandei pro-putiniste, a vorbit despre o nouă torpilă cu încărcătură nucleară care ar putea șterge Londra de pe fața Pământului, iar fostul președinte Dmitri Medvedev, una dintre cele mai vitriolice voci ale regimului în ultimii ani, a amenințat, și el, cu arma nucleară. Recent, Kremlinul a anunțat că intenționează să își schimbe doctrina nucleară care, în esență, spune că Rusia poate recurge la arsenalul său strategic doar dacă este atacată și se confruntă cu o amenințare existențială.
Astfel de mișcări și declarații ale Rusiei au fost catalogate de majoritatea experților și decidenților occidentali drept simple tentative de intimidare; logica dictează că nimeni nu ar apăsa primul pe butonul nuclear întrucât acesta ar fi primul pas către anihilarea reciprocă. Declarația lui Burns arată însă că în cercurile de putere ruse există personaje care ar fi dispuse să se joace cu focul și să escaladeze lucrurile prin folosirea unei arme nucleare tactice – convinse fiind, probabil, că Occidentul nu va răspunde tocmai pentru a evita apocalipsa atomică. De notat, pe de altă parte, că același Burns a spus că Occidentul nu trebuie să se lase intimidat de Rusia și amenințările sale și trebuie să sprijine mai mult Ucraina. Putem specula că șeful CIA își bazează aprecierea pe modul în care Rusia a reacționat atunci când a fost avertizată să nu folosească arme nucleare tactice în Ucraina.
Un lucru este însă clar încă dinainte de invadarea la scară largă a Ucrainei: era dezarmării nucleare, începută în ultimii ani ai Războiului Rece și continuată în epoca Elțîn s-a încheiat.
Rusia și SUA, într-o nouă cursă a înarmării nucleare
Venirea la putere a lui Vladimir Putin a dat un nou imbold programului nuclear militar rusesc. Lipsit de resursele financiare necesare contestării la nivel convențional a forței militare americane, liderul de la Kremlin recurge la retorica războiului nuclear ca mijloc de (posibilă) intimidare a adversarilor. Astfel investește sume importante în sistemele și programele de armament moștenite din perioada Uniunii Sovietice, ca sistemul de lansare mobil RT-2PM „Topol”, care este completat în serviciu de sistemul modern RS-28 „Sarmat” (începând cu 1 septembrie 2023). De asemenea, o parte semnificativă a bugetului de apărare al Federației Ruse este direcționat spre proiecte extrem de avansate tehnologic, ca sistemul hipersonic „Avangard” (care a atins viteza de 32202 km/h sau Mach 27), racheta de croazieră cu propulsie nucleară 9M730 „Burevestnik” sau torpila cu propulsie nucleară 2M39 „Poseidon”. Mai trebuie spus că în momentul de față Rusia deține aproximativ 5580 de focoase nucleare cel mai mare număr astfel de dispozitive la nivel mondial.
De cealaltă parte a baricadei, Statele Unite ale Americii, care dețin în momentul de față al doilea arsenal nuclear ca mărime de pe glob, compus din aproximativ 5044 de focoase, au petrecut anii ʾ90 și prima parte a anilor 2000, ajutând o serie de țări să renunțe la capacitățile lor de război nuclear. Prinse cu „războiul împotriva terorismului”, Statele Unite au reacționat târziu și relativ greoi (conform informațiilor publice) la procesul de modernizare și expansiune al forțelor nucleare rusești. Declanșarea agresiunii împotriva Ucrainei în anul 2014 a reprezentat însă un brutal semnal de alarmă. Decidenții administrației Obama, urmați de cei din perioadele Trump și Biden, lansează și finanțează un program de (re)înarmare nucleară care este compus, în linii mari, din trei componente: reoperaționalizarea focoaselor din rezervă, modernizarea vectorilor de transport și dezvoltarea unor sisteme noi. În legătură cu acestea trebuie menționat faptul că principala armă din arsenalul nuclear al SUA, racheta balistică intercontinentală LGM-30G Minuteman III, cu aproximativ 400 de bucăți aflate în serviciu, va fi înlocuită, începând cu anul 2029, cu sistemul LGM-35A „Sentinel”, despre care proiectantul afirmă că va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de interceptat.
Iar acestea sunt informațiile care se știu, pentru că e posibil ca Statele Unite să lucreze și la arme nucleare secrete. În 2020, a făcut vâlvă o declarație pe care Donald Trump i-a făcut-o celebrului jurnalist american de investigații Bob Woodward, în timp ce acesta lucra la cartea sa „Rage”: „Am construit un sistem de arme nucleare pe care nimeni în țara asta nu l-a avut vreodată. Avem chestii de care Putin și Xi n-au auzit vreodată. Nimeni. Iar asta e incredibil”.
Bomba nucleară în serviciul unor puteri totalitare, autoritare și teocrații
Alături de cele două puteri menționate anterior, mai există o serie de state care și-au dezvoltat așa numita triadă nucleară, termen prin care se înțelege faptul că dețin mijloace terestre (rachete nucleare stocate în silozuri subterane sau pe diferite sisteme mobile de transport și lansare), navale (rachete cu încărcătură nucleară îmbarcate pe submarine sau nave de suprafață) și aeriene (bombe sau rachete cu același tip de încărcătură). În acest moment triada nucleară mai este deținută doar de către China, India și, după unele surse, Israel, Marea Britanie și Franța renunțând la rachetele balistice stocate la sol.
Statul cu cel mai important arsenal dintre acestea este Republica Populară Chineză. Dictatura comunistă de la Beijing se poate baza pe aproximativ 500 de focoase nucleare, marea lor majoritate montate pe rachete balistice intercontinentale sau cu rază medie de acțiune, dintre care cel mai nou sistem, denumit DF-41, are o rază de acțiune de maxim 15000 de kilometri. China deține și un sistem de rachete hipersonice (DF-ZF), care poate străbate, din informațiile disponibile, aproximativ 2500 de kilometri, fiind foarte dificil de interceptat de către sistemele antiaeriene actuale (inclusiv de cea mai nouă versiune de „Patriot”). Arsenalul nuclear al Chinei se află într-o dezvoltare accelerată, prin care anual sunt produse în jur de 100 de noi focoase. Conform experților în domeniu, până în anul 2030, Republica Populară va ajunge să dețină nu mai puțin de 1000 de focoase nucleare.
În ciuda regimului său totalitar, China poate fi considerată o putere (relativ) previzibilă în arena politică internațională, nu același lucru se poate spune însă despre alte două state cu ambiții nucleare, o autocrație comunistă și o teocrație islamistă.
Republica Populară Democrată Coreeană, condusă încă de la înființare de către familia Kim, a testat prima bombă nucleară la 6 octombrie 2006. De atunci, Coreea de Nord a dezvoltat un arsenal nuclear care conține între 40 și 50 de focoase. În ceea ce privește mijloacele de livrare ale acestor arme, RPDC a început să testeze o nouă clasă de rachete balistice intercontinentale și cu rază medie de acțiune de așa-zisă concepție proprie. Dintre acestea, Hwasong-18 are o rază teoretică de acțiune de aproximativ 18000 de kilometri, fiind capabilă să atingă teritoriul continental al Statelor Unite.
În ceea ce privește posibilitățile viitoare de dezvoltare, se crede că Coreea de Nord deține suficient material nuclear pentru a fabrica aproximativ între 70 și 90 de focoase.
Republica Islamică Iran, spre deosebire de cealaltă dictatură asiatică, nu a reușit, încă, să obțină o armă nucleară funcțională. Asta nu înseamnă însă că nu depune eforturi semnificative în această direcție. Conform Secretarului de Stat Antony Blinken, într-o intervenție din iulie 2024, Iranul are nevoie de doar una sau două săptămâni, din momentul în care și-a propus să producă o armă nucleară, pentru a realiza materialul radioactiv necesar unui focos. Țara dispune deja de mijloacele (vectorii) de transport la distanță a unei astfel de arme, dintre care racheta balistică Shahab-3 are, în versiunea îmbunătățită, cu o rază de acțiune de peste 2100 de kilometri, fapt care îi permite să atingă inclusiv întreaga regiune a Dobrogei.
O nouă eră a armelor nucleare?
Deși au fost realizate pentru prima dată în secolul trecut, armele nucleare, dacă este să ținem cont de trendul tehnologic actual, se pare că sunt pe cale să își atingă maximul de potențial distructiv cândva pe parcursul acestui secol. Alăturarea inteligenței artificiale și a unor supercomputere puterii obliterante a atomului de uraniu transformă aceste arme în veritabile „dispozitive ale apocalipsei”.
Expirarea la 5 februarie 2026 a perioadei de valabilitate a tratatului pentru „reducerea armamentului strategic [nuclear] ofensiv”, intitulat „Noul START” și semnat între Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, riscă să ne arunce, pe fondul tensiunilor războiului din Ucraina, într-o nouă etapă de dezvoltare și acumulare necontrolată și accelerată a unor arsenale nucleare. În această privință lecțiile Războiului Rece sunt destul de clare, eroarea umană sau a unei mașini poate declanșa o reacție în lanț care va duce la dispariția civilizației umane așa cum o știm astăzi.
