Donații
Veridica.md
Înlăturarea de la putere a lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, este unul dintre puținele evenimente din istoria contemporană a României peste care, la mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, plutește încă umbra lui Nicolae Ceaușescu. Impactul politic ulterior al evenimentului, sensibilitățile istorice și mai ales obiectivele celor care l-au instrumentalizat, într-un fel sau altul, au împiedicat multă vreme evaluarea sa obiectivă.
Motivele sunt multe, însă cel mai important ține de consecințele politice pe care le generează chiar și simpla lui categorisire, fără a mai aduce în discuție critica personajelor istorice care au stat la originea sa. Varietatea de formule prin care a fost denumit evenimentul, unele dintre ele de-a dreptul absurde, arată că acesta a făcut obiectul unei permanente „recitiri”, în cheia unor obiective politice tranzitorii. Lovitură de stat, „act”, „insurecție armată”, „restaurarea democrației” sau chiar „revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă” sunt formule care nu doar că implică o serie de opțiuni politice, dar aproape că exclud din start posibilitatea unei analize critice, libere de orice constrângere ideologică. În cauză nu se află atât consecința imediată a acestuia, anume înlăturarea unui dictator pe cât de tragic, pe atât de mediocru și criminal, cât efectele sale pe termen mediu, dar și motivațiile și viziunile celor care au luat parte la el.
„23 august a ținut loc de certificat de naștere a mișcării comuniste” din România
Pentru perioada naționalistă a regimului comunist, lucrurile erau relativ simple. Pentru Ceaușescu, ca și pentru Dej, în a doua parte a domniei sale, 23 august a ținut loc de certificat de naștere a mișcării comuniste naționale. În ansamblul de reprezentări și mituri vehiculate de istoricii regimului comunist, 23 august a fost un eveniment mult mai important decât înființarea partidului. Spre deosebire de înființarea formală a partidului, efect direct al loviturii de stat bolșevice și al existenței Cominternului, 23 august le dădea comuniștilor români nu doar iluzia că au contat în economia războiului, dar mai ales satisfacția de a fi reușit să-și surprindă patronii demonstrând inițiativă și curaj. Pe măsură ce diversiunea antisovietică a comuniștilor români a căpătat contururi din ce în ce mai ferme, lista personajelor participante s-a redus treptat, până când locul lor a fost luat de o masă amorfă de „forțe patriotice și muncitorești”, menită să justifice, prin inducerea voită a confuziei, caracterul de „mișcare populară”. Urma de pudoare ce le mai rămăsese, după ani de putere, dar mai ales faptul că unii dintre contemporanii evenimentului mai erau încă în viață, a făcut ca 23 august să nu fie atribuit lui Dej și nici lui Ceaușescu. Asta nu l-a salvat însă de la depersonalizare, așa cum nu l-a scăpat nici de transformarea într-un pseudo-canon fără reguli, numai bun spre a fi reinterpretat în funcție de context.
În 1974, atunci când Ceaușescu a oficializat indigesta formulă de „insurecție”, cu toate atributele sale, el a făcut-o cu ocazia discutării noului program al partidului, care transmitea aproape direct idea unui „nou regim”. Privită din această perspectivă, reevaluarea „actului” de la 23 august 1944, văzut ca un botez de foc al comuniștilor, care părea că-i spăla de păcatul originar al maculatei concepții în laboratoarele Cominternului, nu mai pare atât de lipsită de sens. Ulterior, istoricii de încredere ai partidului, sub eficienta conducere a lui Ilie Ceaușescu, au primit sarcina să evalueze impactul european al înlăturării lui Ion Antonescu de la putere și să furnizeze astfel propagandei ceva argumente concrete. Rezultatul direct al comenzii au fost cele șase luni cu care chipurile Al Doilea Război Mondial a fost scurtat prin ieșirea României din Axă. De notat, în treacăt, că povestea cu jumătatea de an câștigată a fost așa de bine primită, încât a generat o adevărată modă a calculelor, iar alți istorici ai regimului s-au apucat să evalueze în dolari, „la cursul zilei”, tributul plătit Porții de Țările Române, până la „eliberarea de sub jugul otoman”, dar asta este o cu totul altă poveste.
Comuniștii au ascuns rolul regelui la 23 august și au cosmetizat imaginea mareșalului Antonescu
Dincolo de discuțiile cu privire la eticheta aleasă pentru evenimentele din 23 august 1944, un demers cheie al regimului, mai ales în timpul lui Ceaușescu, a fost acela de a-l scoate pe Regele Mihai I din povestea lui 23 august 1944, înlocuindu-l cu un impersonal „Palat” sau pur și simplul înlăturând orice referire la el. Mult mai blând s-a dovedit Ceaușescu cu nimeni altul decât Ion Antonescu. Considerându-se el însuși un „Conducător”, iar prin asta solidar cu Antonescu, Ceaușescu a dispus trecerea Holocaustului românesc sub tăcere și chiar nuanțarea imaginii sale istorice prin licențe literare.
Căderea regimului comunist a permis, destul de repede, restaurarea complexității tabloului istoric. Regele a fost readus la locul pe care l-a avut, anume de sursă de legitimitate și principal participant la complotul împotriva lui Ion Antonescu, iar deschiderea discuțiilor cu privire la Holocaustul românesc a făcut ca încadrarea morală a evenimentului să nu pună probleme majore. În mod paradoxal, repopularea discursului istoriografic cu personaje concrete și reconstituirea minuțioasă a genezei evenimentului nu au dus la evaluarea critică a acestuia, în sens științific. Exagerările și lamentațiile celor care îl consideră pe Ion Antonescu un erou tragic și care îi justifică abominabilele crime prin patriotism sunt excluse din start. Angajat deplin alături de Axă și Hitler, Antonescu a fost la fel de motivat de antisemitism, pe cât a fost de patriotism, așa cum îl înțelegea el. Dincolo de dorința legitimă de recuperare a unei părți a teritoriului național, pierdut în vara și toamna anului 1940, Antonescu a fost în mod egal angajat într-un cruciadă anti-bolșevică și antisemită, care se dorea un grandios și dramatic efort de reformulare a lumii.
Dacă în cazul lui lucrurile sunt relativ clare, agendele personale și de grup ale personajelor implicate în înlăturarea sa au rămas încă neanalizate. O nevoie la fel de mare nevoie de evaluare critică are și strategia opoziției democratice de ieșire a României din război. Marcați de prestigiul public al personajelor implicate, dar și de meritele istorice ale unora dintre protagoniștii lui 23 august 1944, istoricii și publicul lor au continuat să opereze cu judecățile de valoare furnizate chiar de cei care au participat la evenimente.
Înlăturarea lui Antonescu a scutit cea mai mare parte a teritoriului României de distrugerile pe care le-ar fi pricinuit o înaintare sovietică prin luptă, democrația a fost temporar restaurată, prin revenirea Regelui Mihai I la locul de drept, a fost obținut acordul Aliaților pentru anularea „Dictatului de la Viena”, iar rafinamentul diplomatic românesc a fost încă o dată dovedit prin tactica multiplelor canale de negociere cu Aliații. Toate acestea sunt considerate efecte ale înlăturării lui Ion Antonescu prin lovitura de Palat de la 23 august 1944 și în bună măsură fiecare dintre ele se sprijină pe o cantitate considerabilă de dovezi documentare, mărturii sau comparații care țin de rudimentele muncii de istoric. Cu toate acestea, 23 august nu poate fi considerat un eveniment epuizat din punctul de vedere al interpretării istorice.
Eforturile opoziției democratice de a negocia ieșirea României din război, marcate de naivitate și inconsistență
Rolul hotărâtor al Regelui în eveniment nu poate fi disociat de dorința naturală a acestuia de delimitare netă de o dictatură, ale cărei obsesii criminale nu le-a împărtășit, dar căreia i-a oferit legitimitate ori de câte ori a avut nevoie. Lipsa de reacție a Armatei la arestarea lui Ion Antonescu și prăbușirea liniei de comandă pe front, chiar în timpul ofensivei sovietice Chișinău-Iași, arată că și comandanții militari doreau să se disocieze de regimul lui Antonescu și de crimele sale, în perspectiva evidentă a pierderii războiului. Pe de-o parte, ieșirea unilaterală din război a permis sovieticilor să dezarmeze și să trimită în prizonierat mari efective militare și să dezarmeze flota, fără să fie condiționată de prevederile unui acord de armistițiu, pe care a întârziat deliberat să-l semneze. Pe de altă parte, dorința și capacitatea trupelor germane din București și Ploiești de a lupta a fost mult supraestimată de autorii loviturii de Palat. Cei doi negociatori ai opoziției, Barbu Știrbey și Constantin Vișoianu, în primăvara anului 1944, la Cairo, au refuzat cererea comună a Aliaților ca odată ieșită din Axă, România să deschidă imediat acțiunile de război împotriva trupelor germane. În condițiile în care, la începutul anului 1944, sovieticii erau ferm convinși de faptul că doar Antonescu are autoritatea de a încheia și de aplica un armistițiu, nu e de mirare că păreau dispuși să ofere trimisului lui Antonescu, Alexandru Crețianu, condiții mai bune pentru ieșirea din război. De altfel, așa cum arată în memoriile sale ambasadorul Nikolai Novikov, sovieticii îi considerau pe trimișii opoziției ca fiind în mod egal și reprezentanții lui Antonescu, iar aceștia nu au făcut mai nimic să șteargă această impresie. Tocmai de aceea, negocierile de la Cairo au fost mai degrabă o platformă bună doar pentru exerciții sovietice de imagine, în care românilor trebuia să li se arate deplina solidaritate între Aliați.
Insistențele lui Iuliu Maniu, ca de altfel a întregii opoziții democratice, mai întâi de a negocia doar cu britanicii și americani, iar apoi cele legate de ideea fixă a opoziției democratice de a condiționa ieșirea din război de prezența trupelor britanice în România, himeră subtil alimentată de britanici, nu au făcut decât să crească și mai mult iritarea sovieticilor, care au și luat inițiativa suspendării negocierilor. Așa cum se arăta în instrucțiunile primite de la Moscova de Novikov, în pauza dintre cele două runde, sovieticii considerau că Maniu este sub controlul lui Antonescu și că nu este capabil de acțiuni semnificative împotriva acestuia. În situația în care, în urma discuțiilor cu reprezentanții opoziției, Moscova ajunsese la concluzia că Antonescu nu dorește ieșirea imediată din război, condițiile de armistițiu oferite acestora au fost mai degrabă drastice.
Proiecțiile politice în interiorul cărora opoziția democratică a condus negocierile de armistițiu au fost nu doar fanteziste, dar de-a dreptul inconsistente intelectual. Supraestimarea capacității, dar mai ales a dorinței Marii Britanii de a interveni direct în chestiunea României, opunându-se într-un fel sau altul sovieticilor, a fost în cel mai bun caz flagrantă. Evident că Maniu sau Dinu Brătianu, la fel ca și Ion și Mihai Antonescu, nu puteau ști nimic despre felul în care se duseseră negocierile de la Moscova între Anthony Eden, ministrul britanic de externe, și Stalin, din decembrie 1941, însă e posibil să fi știut câte ceva despre epopeea guvernului polonez în exil de la Londra, pe care sovieticii l-au scos din ecuația Poloniei postbelice, cu acordul explicit al britanicilor și al americanilor. Reacția Londrei și a Washingtonului la ruperea relațiilor diplomatice cu polonezii din exil, de către Moscova, sub pretextul reținutei reacții poloneze la investigația țărilor Axei cu privire la masacrul de la Katyn, a arătat limpede că referitor la Europa Orientală, între Aliați nu există diferende ci doar fricțiuni. Tocmai sub impresia acestei evoluții previzibile, în decembrie 1943, președintele Beneș, aflat și el în exil la Londra, s-a văzut nevoit să semneze un tratat de alianță și asistență mutuală cu Uniunea Sovietică, care transforma Cehoslovacia încă nerestaurată într-un satelit al URSS. Este greu de crezut că liderii opoziției democratice românești nu au aflat despre încheierea acestui tratat și nici că nu aveau o anumită reprezentare cu privire la motivațiile ceho-slovacilor de a-l semna.
În context european, 23 august 1944 a fost un eveniment „lipsit de urmări politice consistente”
Nici unul dintre evenimentele de mai sus, ca de altfel nici 23 august 1944, nu a influențat radical planurile politice sovietice cu privire la aceste țări, aflate atunci în formare. De fapt, în vara anului 1944, deși ca și ceilalți participanți ai Alianței, sovieticii gândeau deja războiul în termeni politici, cel mai important obiectiv rămânea înfrângerea și ocuparea Germaniei. Pretențiile sovietice teritoriale față de aceste țări fuseseră deja clar formulate, cu excepția celor legate de Transcarpatia cehoslovacă, iar chestiunea regimurilor politice nu se punea atât de acut, atâta vreme cât trupele sovietice erau deja în aceste țări. În acest sens, Moscova și-a luat toate măsurile de precauție pe care le-a considerat necesare, însă nimic din ceea ce a întreprins nu a afectat direcția acțiunilor de război.
Înlăturarea lui Antonescu a fost fără îndoială un eveniment menit să arate apetența României pentru independență, însă ea nu a făcut decât să accelereze înaintarea sovietică spre Balcani și Europa Centrală. Așa cum o arată documentele sovietice, Moscova era pregătită pentru conviețuirea, cel puțin pe termen mediu, cu Regele Mihai și ceilalți lideri ai opoziției, asigurată fiind de occidentali că interesele sale în zonă sunt respectate. Nici revenirea Transilvaniei de Nord la Patrie nu poate fi pusă exclusiv pe seama guvernului Groza și a prevederii din Acordul de armistițiu; aceasta era destul de vag formulată și, în plus, pentru sovietici respectarea tratatelor era, deseori, opțională. Încăpățânarea maghiarilor de a nu-i vota pe comuniști, la alegerile din noiembrie 1945, dar mai degrabă indolența sovieticilor care nu s-au implicat în „organizarea” lor – așa cum aveau să o facă peste un an în România – a jucat un rol la fel de important. Pe lângă aceasta, Stalin și apropiații săi, așa cum avea să o arate și Hrușciov în memoriile sale, căpătaseră o adevărată maghiarofobie, după intrarea acestei țări în război împotriva URSS, pe care o considerau total nejustificată și neprovocată.
Victorioși, dar secătuiți, atâta vreme cât Roosevelt s-a aflat la putere în SUA, sovieticii erau vital interesați de menținerea alianței cu americanii, mai ales în perspectiva reconstrucției postbelice, căci legitimitatea sferei lor de influență nu era contestată de nimeni. Efectele concrete ale celebrului acord de procentaj între Churchill și Stalin au fost mult exagerate, iar dacă îl privim din perspectivă britanică, acesta pare o victorie diplomatică aproape nesperată, având în vedere situația din Grecia. Absența unei flote sovietice semnificative și resursele limitate de care dispunea Stalin au făcut ca acesta să fie destul de scrupulos în respectarea acordului, fapt care l-a adus în conflict direct cu Tito. Cert este că în sordidul târg cu Churchill, deși încerca să dea impresia de stăpân al Europei, marele strateg Stalin a reușit să primească ceea ce deja avea și să renunțe la ceea ce era pe cale să câștige fără mari eforturi. Diplomația sovietică avea să repete povestea trei decenii mai târziu, la Helsinki, însă de data această cu efecte letale pe termen mediu pentru regim.
Revenind la 23 august 1944, privit în context european, evenimentul a fost lipsit de urmări politice consistente, fără a reuși nici măcar să instaureze un soi de încredere între opoziția democratică și sovietici. Uimit de curajul său, în condițiile în care îl considera o simplă unealtă în mâinile lui Antonescu, Stalin l-a tolerat pe „Regele comsomolist”, așa cum îl numea pe monarh, atâta vreme cât a considerat că prezența sa nu-i pune în pericol planurile. Nici opțiunea sa hotărâtă pentru comuniștii de origine română, în dauna celor recrutați din minoritățile naționale, nu a început să ia formă sub impresia lui 23 august 1944, fiind mai degrabă un fenomen de consum intern sovietic. Forma granițelor României a fost stabilită de interesele politice sovietice, iar cadența evoluției țării către instalarea deplină a regimului comunist a fost dictată nu atât de reacțiile interne, cât mai ales de dinamica relațiilor între Marile Puteri și în egală măsură de capacitatea limitată a sovieticilor de a-și administra eficient propria sferă de influență.
---copie-image.webp)
