
Mulți deputați au votat pentru independența Republicii Moldova din frică, dar s-au opus unirii cu România, deși Bucureștiul ar fi acceptat, afirmă academicianul basarabean Valeriu Matei. Acesta a fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și a redactat textul Declarației de Independență, document care a consfințit la 27 august 1991 separarea de URSS. Într-un interviu acordat Veridica, Valeriu Matei a vorbit despre circumstanțele care au dus la independență, cum a lăsat în Declarația de Independență o portiță pentru unire, dar și despre pârghiile pe care Rusia încă le mai are în Republica Moldova.
VERIDICA: Domnule Matei, se împlinesc 32 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova. Aș vrea să rememorăm împreună contextul acestui eveniment, dar și cele mai importante momente legate de elaborarea și apoi votarea Declarației de Independență.
Separarea de Uniunea Sovietică și ieșirea din captivitatea statului sovietic a fost parte a programului meu electoral și al altor colegi care candidam cu sprijinul Frontului Popular din Moldova de atunci, partid din conducerea căruia eu făceam parte și în calitate de purtător de cuvânt.
Trebuie să spun că noi am făcut atunci primele teste ca să vedem reacția centrului imperial, recunoscând primii independența Republicii Lituania. Am avut atunci plăcerea să merg la Vilnius, unde am adus la cunoștință această decizie a noastră. Pe noi ne legau de colegii din țările baltice foarte multe lucruri. Organizaserăm împreună conferințe legate de Pactul Molotov-Ribbentrop, manifestări politice și fuseserăm la Vilnius în câteva rânduri, dar ne întâlnisem cu colegii noștri și la Riga la conferințele de acest gen.
Apoi au urmat reacțiile Moscovei și votarea de către noi concomitent a Declarației de Suveranitate, care atunci nu avea ca finalitate ieșirea din componența Imperiului Sovietic, ci doar o bază pentru negocierile așa-zisului Tratat Unional, dar am votat concomitent cu aceasta și avizul privind aprecierea politico-juridică a Pactului Molotov-Ribbentrop. Vă amintesc că acest lucru s-a întâmplat la 23 august 1990, când noi am adoptat simultan Declarația de Suveranitate și avizul de care aminteam mai sus privind Pactul de Neagresiune Sovieto-German și a protocoalele sale adiționale secrete.
Moscova ne-a cerut în mod ultimativ în toamna anului 1990 să anulăm aceste acte printr-un decret semnat de Gorbaciov pe 9 decembrie 1990. Acest decret ne-a folosit, deoarece făcând trimitere la el, am reușit să obținem atunci acces la documentele fostei Revoluții Socialiste din Octombrie 1917, apoi și din arhiva militară, și să scoatem acele documente privind ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța în iunie 1940, precum și dezmembrarea lor pe 28 iunie - 4 noiembrie 1940, atunci când prin decretul Sovietului Suprem al URSS, sudul și nordul Basarabiei, partea de nord a Bucovinei și Ținutul Herța au fost incluse în componența Ucrainei.
Am publicat apoi acele documente în patru limbi. Atunci când am scos aceste documente, am fost însoțit de Vitalie Văratec. Am mers la arhivele rusești împreună și dacă nu ar fi ars xerox-ul de la Reprezentanța Moldovei la Moscova, am fi reușit să facem și ultimele mape. Au rămas în arhiva Revoluției din Octombrie plângerile celor din Basarabia și Bucovina care nu voiau să fie transferați Ucrainei la acel moment. Există în arhivă două mape cu asemenea documente potrivit cărora multe localități nu doreau încorporarea lor în Ucraina.
Puciul anti-Gorbaciov de la Moscova, impulsul final pentru independența Republicii Moldova
VERIDICA: Cum ați ajuns să concepeți textul Declarației de Independență?
Sigur că procesul acesta de elaborare și de conștientizare a avut la bază două documente adoptate de noi. Primul este documentul final al primei Mari Adunări Naționale cu privire la suveranitatea și dreptul nostru la viitor, pe care am avut onoarea să-l scriu în noaptea de 26 spre 27 august 1989. Al doilea era Proclamația celei de-a doua Mari Adunări Naționale din 16 decembrie 1990, document prin care s-a declarat dreptul Basarabiei de a ieși din componența Imperiului Sovietic și a se reuni cu patria-mamă, România.
Respingerea referendumului unional din martie 1991, [convocat] de Gorbaciov pentru păstrarea Imperiului Sovietic, ca și blocarea de către noi împreuna cu colegii noștri din Georgia – fostul președinte Zviad Gamsakhurdia – și cu colegii noștri din țările baltice de semnare și ratificare a unui nou Tratat Unional, a creat toate premisele pentru ca atunci când a izbucnit puciul din august 1991 de la Moscova să ieșim din componența Imperiului Sovietic.
Puciul din 19-21 august de la Moscova ne-a găsit într-un fel nepregătiți pentru că era perioada de concediu și cea mai mare partea Prezidiului Parlamentului, organul permanent al puterii supreme de stat de atunci care adopta acte normative, erau plecați.
Eu îmi amintesc foarte bine toate momentele acelei zile pentru că la ora 6 dimineața mie mi-a telefonat bătrânul Alexandru Usatiuc, cel care a făcut pușcărie sovietică. Noi elaboram atunci un fel de proces „Nurenberg 2” împotriva Partidului Comunist. Eu elaboram actele și pregăteam argumentarea ca istoric ce cunoaște problema Basarabiei și a dictaturii sovietice comuniste.
M-a întrebat ce facem cu procesul „Nurenberg 2”. I-am răspuns, mai în glumă, că acum îl vom amâna. M-am trezit imediat și eu și soția și am pornit epopeea de a-i suna pe colegii noștri.
Am sunat la Parlament la ofițerii de serviciu, dar acolo nu era nimeni. Am sunat apoi la Frontul Popular unde paznicii dormeau. I-am trezit și le-am spus să aibă grijă la porți, deoarece ne așteptam și noi la orice, inclusiv să vină să ne aresteze.
Dar puciștii au acționat în felul lor. I-am telefonat apoi lui Ion Hadârcă, fiind atunci cel mai înalt în funcție. El se trezise de dimineață, dar plecase cu șoferul și a închis telefonul din mașină, deoarece mergea spre Sângerei la tatăl său care nu se simțea bine. A aflat când a ajuns acolo că este lovitură de stat la Moscova.
Apoi am mers la Parlament, am văzut acolo și elemente hilare. Unii s-au speriat. Știi că la război sunt mulți eroi, mai ales după război. Dar în zilele acelea fierbinți era nevoie de decizie, hotărâre și fermitate. Eu am ajuns primul la Parlament și nu era nimeni.
Primul pe care l-am găsit și căruia i-am telefonat a fost Valeriu Muravschi, cel care era pe atunci premier al Republicii Moldova. Muravschi mi-a spus că la dânsul în anticameră au venit generalii Colesov și Osipov, spunând că GKChP-ul i-a numit pe unul comandatul Moldovei și pe altul comandantul Chișinăului. Așteptau să intre la primul ministru.
I-am spus atunci lui Valeriu Muravschi să le spună că am adunat vreo 5.000 de băieți care au luptat în Afganistan și venim să-i luăm în primire pe acești comandanți. Să vezi ce le facem, îi împușcăm în piață!
Sigur, i-am spus în glumă, deoarece nu era nimeni, dar cei doi generali ruși au rupt-o la fugă. Când am ajuns la biroul lui Valeriu Muravschi, cei doi generali nu mai erau acolo.
Am mai mers apoi să încerc ușile birourilor altor colegi cărora le telefonasem să vină să ne întâlnim și să stabilim anumite lucruri. Să ne mobilizăm, să păzim anumite obiective strategice precum gările, aeroporturile etc. I-am spus atunci lui Muravschi să îi ceară ministrului de Interne să ia măsuri de precauție, deoarece rușii putea să vină să ocupe instituțiile-cheie ale statului.
L-am căutat apoi la televiziune pe ministrul [Telecomunicațiilor] Timofei Andros și apoi pe șeful televiziunii de stat, care a fugit în acele zile. Am dat numai peste Gheorghe Dan care conducea radioul și care era speriat de moarte și a spus că nu ia niciun fel de măsuri pentru că nu-și asumă. Am pus atunci pe alții la conducere, deoarece șefii acestor instituții media se subordonau Parlamentului.
Apoi am dat de șeful de cabinet al lui Mircea Snegur, dar și membru în Prezidiul Parlamentului, pe numele său Ion Borșevici. I-am zis să vina la Guvern la etajul cinci, acolo unde trebuia să ne adunăm membrii Prezidiului, ca să luăm decizii și să conducem.
Acolo, în sala de ședințe am schițat planul de măsuri, inclusiv am făcut o declarație pentru radio și televiziune. Între timp, le-am dat indicații și am lucrat direct cu Valeriu Saharneanu. Am deschis frecvențele și am făcut emisiuni fără întrerupere. M-au întrebat jurnaliști cum calificăm evenimentul și le-am spus: puci militaro-comunist.
Eu am scris documentul, iar când îl finalizam s-a întors Ion Hadârcă de la Sângerei. A venit la etajul cinci și i-am spus că, în calitatea celui care deținea cea mai înaltă funcție în stat, trebuie să apară la televiziune și să citească documentul. A ieșit atunci la televiziune din partea Prezidiului și a spus că este un puci militaro-comunist pe care trebuie să-l stăvilim. Am avertizat toate unitățile militare să evite ciocniri cu populația civilă. Era 20 august 1991.
Noi am fost singurii care am avut emisie 24/24. De asemenea, am mers și au lucrat cu cei de la radio ca să facă emisiunile. Directorul radio era speriat și a spus că el nu face nimic. Am vorbit cu Vasile Lanciu și am oprit ziarele puciștilor la tipografia Universul Azi. Pe cele care erau deja tipărite le-am suspendat. Erau apeluri ale puciștilor care fuseseră aprobate de unul de la Moldova Press care era de serviciu. Speriat fiind, acesta le-a tipărit. Azi este mare democrat, dar să nu-i dăm numele, deoarece o să zică că îl lovim acum când este în Parlament. Însă asta este realitate. Lui Vasile Lanciu i-am dat o dispoziție în scris că se interzic toate ziarele. El a oprit atunci toate ziarele de la publicare.
Am pornit de dimineață aceste acțiuni doar câțiva oameni, cei din Prezidiu și premierul Vasile Muravschi. După care s-a luat legătura telefonică cu Mircea Snegur. El ne-a relatat că îi telefonase Pugo, ministrul de Interne de la Moscova, care l-a întrebat „cu cine sunteți?”, iar Snegur a răspuns: cu Prezidiul.
Am trimis apoi mașini speciale cu pază către Sergheevca, acolo unde se afla Snegur în vacanță, ca să-l preia de pe drum.
Domnul Alexandru Moșeanu, aflând de puci și neavând bilet, a venit în cabina piloților cu avionul care venea la Chișinău. Seara, la acea ședință, am ieșit cu un document pe care l-am scris. Mircea Snegur menționa într-un interviu de acum 10-15 ani că mă grăbea să scriu documentul. L-am scris din partea Președintelui, Prezidiului, Parlamentului pentru toată populația. S-a ieșit în piață și s-au făcut toate acțiunile. Dar noi, înainte de asta, blocasem toate intrările în Chișinău și luasem sub pază Televiziunea, gările, aeroportul etc. Erau echipe întregi de pază, deoarece au existat unele tentative ale unităților militare să vină spre Chișinău dinspre Anenii Noi sau Ialoveni. I-am oprit pe drum, iar aceștia s-au întors, deoarece le-am spus că avem baricade și oameni înarmați și nu vrem vărsare de sânge. Astfel, ofițerii au dat ordin să plece înapoi, deoarece nici ei nu ardeau de dorința de a intra în Chișinău. Astfel, la noi, lucrurile s-au produs pașnic, fără conflicte.
Din momentul în care s-a produs puciul, noi ne-am pus problema convocării ședinței Parlamentului. Astfel, pe 21 august 1991 s-a convocat o ședință extraordinară cu câți deputați au reușit să vină, deoarece încă era o frică mare și nu se terminase puciul de la Moscova.
Astfel nu s-a putut pune pe ordinea de zi să votăm o declarație de independență față de Imperiul Sovietic. Aveam textul pregătit încă de atunci, mai precis varianta pentru Declarația de Independență. S-a speculat atunci că nouă ne-ar fi fost adus textul acestui document de peste Prut.
În 21 august nu s-a putut, deoarece puciul era în toi, iar unii își căutau prin buzunare carnetele de partid. Astfel, sesiunea Parlamentului din 21 august nu s-a soldat cu nimic. Pe 23 august am pregătit Hotărârea și am scos în afara legii Partidul Comunist, filiala din RSS Moldovenească.
Apoi am convocat Adunarea Parlamentului, dar și marea Adunare Națională în piață pentru ca să ne votăm separarea de sovietici.
România ar fi acceptat Unirea în 1991, dar majoritatea politicienilor de la Chișinău nu și-o doreau
Văd acum multe discuții cum că puteam să facem unirea [cu România]. Totuși, un eveniment istoric ține cont de realitățile momentul și de raporturile de forță. Unii au venit cu tot felul de povești în jurul acestor evenimente.
Eu sunt un om care a fost în epicentrul acestor evenimente din acele zile. Cunosc în detaliu cum a decurs totul minut cu minut și am memoria foarte bună și atunci când îi văd pe unii care au stat ascunși în tufișuri și nu au avut nicio contribuție, nu s-au arătat că fie alături de oamenii care s-au adunat pe străzi, iar acum sunt mari experți în problemă.
Evenimentele recente se falsifică cel mai tare, iar unii au interesul să facă aceste lucruri. Dar noi încă mai suntem vii și slavă Domnului avem memoria întreagă. Era posibil atunci un act de unire? Nu, deoarece nu aveam o majoritate parlamentară care să sprijine acest deziderat!
Acum sunt întrebat de ce o majoritate de 267 de deputați au votat Declarația de Independență. Răspunsul este: de frică pentru mulți dintre ei. Era o parte conștientă, noi cei care am mers în avangardă. Dar ceilalți de ce nu au votat la 21 august 1991? Deoarece era încă în toi puciul de la Moscova. După finalizarea puciului și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist, altele erau deja condițiile.
Numai dacă ne amintim că membrii Partidului Agrarian, la 18 august 1991 ne-au înaintat nouă, Prezidiului, o rezoluție semnată de președintele fracțiuni Dumitru Moțpan și secretarul fracțiunii, Andrei Rusnac, în care ne cereau să păstrăm integritatea Uniunii Sovietice. Era puțin înaintea puciului, iar ei cereau asta ultimativ. De frică, ei au votat apoi Declarația de Independență. Acum vedem că nu-și mai amintesc ce anume ceruseră cu câteva zile înainte și cum s-au “schimbat la față” într-un răstimp atât de scurt.
Lucrurile acestea nu le putem uita, ca să ne dăm seama de context. Noi, dacă era să realizăm dezideratul de unitate națională, aveam nevoie de 48-50 de voturi de la fracțiunea Viața Satului, iar noi nu le aveam. Fracțiunea aceasta era stăpânită atunci de Mircea Snegur. El nu împărtășea acest deziderat în 1991. Poate s-a schimbat ceva între timp, dar atunci nu.
Cu conducerea României s-au purtat discuții și trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Nimeni din conducerea României nu a fost împotriva realizării dezideratului unirii. Am văzut tot felul de variante că Snegur voia unirea, dar nu o voia Iliescu. Sunt toate „povești populare arabe”.
Noi trimiseserăm atunci la București pe Ion Hadârcă, ca prim vicepreședinte al Parlamentului și pe Nicolae Țâu, ca ministru de Externe, ca în cazul unui eșec al nostru să formeze un guvern și organele puterii în exil în România. Ei au avut discuții cu șeful statului de la București și cu alții din conducerea României în acele zile. Dar cei din conducerea României au negociat și cu Snegur și cu Alexandru Moșeanu și cu echipa din Parlament pe de altă parte.
Apoi, Alexandru Bârlădeanu, cea de-a două persoană în statul român, a sosit la Chișinău mai devreme cu o zi decât se anunțase. Au fost niște discuții foarte la obiect despre ce putem face. S-au măsurat și capacitățile noastre de apărare, în caz că armata sovietică, care era pe întreg teritoriul Republicii Moldova, în frunte cu generalul Lebed, trecea la acțiune.
Fratele lui Lebed conducerea o unitatea la strada Vasile Lupu, chiar în centrul Chișinăului. Deci s-au discutat toate aceste aspecte, dar noi nu aveam cu cine să votăm în Parlament, deși sondasem opiniile tuturor. Declarația de Independență pe care eu am avut onoarea să o citesc o păstrez și astăzi, la fel ca toate variantele acestui document. Nu [vreau] ca să mă erijez în ceva anume, dar nici nu vreau ca meritele să și le asume alții. O să le dau la Arhivele Statului la București, deoarece e mai sigur.
Poate voi da o copie și la Chișinău, dar i-am lăsat acum să se developeze toți acei care în acele zile, n-au avut nicio contribuție, au stat ascuns prin tufișuri și care la indicația serviciilor speciale de prin Răsărit vin și fac istorie și vor să o răscolească cum vor ei. Dar acesta este un alt subiect.
Declarația de independență „lasă portița deschisă spre un act al reunificării naționale românești”
Declarația de Independență este făcută din trei părți. Partea constatativă - făcută cu participiu și gerunziu - în care se regăsesc cele mai importante jaloane ale istoriei noastre naționale și a dezmembrărilor făcute de forțele imperiale străine. Dar acolo era un aliniat care făcea trimitere și la faptul că actul din 27 martie 1918 își păstrează valabilitatea, deoarece nu a fost infirmat vreodată de niciun organ legal reprezentativ de putere. Notele ultimative date de Sovietici în iunie 1940 și actul de ocupație nu putea anula votul de unire din 27 martie 1918.
Acest aliniat a dispărut ca urmare a dezbaterilor din ședința Prezidiului din 26 august 1991 care a început la 26 august 1991 și s-a terminat după miezul nopții și nu am ajuns la o variantă finală. Atunci, la plecare, domnul Moșeanu m-a rugat: „Valeriu, dragă, rămâi și găsește o soluție pentru ca dimineață să putem aproba definitiv textul!”.
Toată lumea era epuizată. Eu am stat câteva ore cu textul Declarației în față la tribuna Prezidiului și mi-am făcut notițe. Știu și cine a spus lucrurile bune sau cine a aberat.
Și pentru că a dispărut aliniatul care făcea trimitere la Actul de la 27 martie 1918, am pus în text sintagma care vine din etnologie, știința pe care eu am făcut-o ca profesionist. Ține de etnogeneza unui popor, unei națiuni. Am pus acea sintagmă frumoasă care zice: „dreptul de a-și hotărî destinul de viitor în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. Ce înseamnă asta?
Dacă ați fost atent, în Declarația de Independență nu se vorbește de „poporul moldovenesc”, se vorbește despre populație ca fiind parte a poporului român și a națiunii. Toate aceste noțiuni vin din etnologie. Dar și biblic dacă vrei, deoarece Sfânta Scriptură spune că popoarele se pot mântui fiind unite. Dreptul de a ne hotărî destinul în spațiul istoric și etnic al Basarabiei lasă portița deschisă spre un act al reunificării naționale românești. Asta trebuie spus foarte clar.
În Declarația de Independență apare și sintagma de „limba română”. Se menționează adoptarea tricolorul românesc și toate duc spre această idee a unirii. Așa că dispariția aliniatului care făcea trimiterea la Actul Unirii de la 1918 a Basarabiei cu România a dus la apariția acestei sintagme foarte puternice care lasă deschide porțile spre viitor.
Partea declarativă este despre independența față de Imperiul Sovietic, iar ultima propoziție este „Așa să ne ajute Dumnezeu!”. Toate aceste deziderate sunt formulate sobru și amintesc de drama sfâșierii, de rezistența noastră, amintesc de Marile Adunări Naționale din 27 august 1989 și Marea Adunare Națională din decembrie 1990, pe care am avut onoarea să o prezidez, și alte evenimente.
Parlamentului Republicii Moldova a decretat atunci, pe 27 august 1991, ca limba română să fie limbă de stat și să fie reintrodus alfabetului latin. Pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a decis că limba română este limba de stat din Republica Moldova. De ce a trebuit să treacă mai bine de 30 de ani ca aceasta să fie recunoscută ca atare printr-o altă decizie a Parlamentului de la Chișinău din 16 martie 2023? Ca efecte ale politicii de asimilare și de tembelizare de Imperiul Țarist și apoi de regim sovietic în spațiul Basarabiei. Deoarece văd și acum că ucenicii plastografului Vasile Stati tot mai ies cu site-uri precum moldova1859.md și tot felul de oameni zăpăciți mintal care zic că nu a existat noțiunea de limbă română, fără să se întrebe cum se numea măcar prima carte tipărită în spațiul Moldovei - Cazania lui Vaarlam - scrisă în limba românească.
„Imperiul sovietic nu se va mai reface. Singura cale pentru transnistreni și găgăuzi este să se alăture populației majoritare spre dezideratul de integrare europeană”
VERIDICA: Domnule Matei, cum apreciați Dvs atitudinea de astăzi a Chișinăului față de rezolvarea dosarului transnistrean, deoarece și această chestiune este trecută în Declarația de Independență. După mai bine de 30 de ani, nici Transnistria nu a fost alipită și trupele ruse sunt încă pe teritoriul Republicii Moldova. În scenariul în care Ucraina va câștiga acest război cu Rusia, credeți că existența Transnistriei ca entitate separatistă va mai continua?
Transnistria este o enclavă ocupată de fosta Armata 14 a Imperiului Rus. Sub acoperirea acestei armate s-au făcut acolo toate mișcările pretins politice cu tot felul de personaje inventate. Este firesc ca această enclavă să dispară pentru că ea a fost făcută să mențină ultima insulă de putere sovietică și de socialism subdezvoltat sovietic în acest spațiu. Nu au existat conflicte de origine etnică, sau un altfel de conflict.
Noi am definit la 22 martie 1992, printr-o decizie a Parlamentului, acest război de agresiune al Federației Ruse împotriva Republicii Moldova. Rușii au adus aici niște rătăciți veniți ca „Homo Sovieticus”. Circa 80% dintre ei nu sunt băștinași. Despre ce vorbim care să fie un conflict interetnic?
Doi la mână, a fost în acea perioadă vreun act normativ care să le limiteze drepturile? Limba rusă a fost lăsată ca limbă de comunicare între toți cetățenii și a fost mai răspândită decât limba oficială. Unde a fost această limbă rusă prigonită vreodată?
Se vorbește rusă la toate nivelurile și în toate instituțiile elective [în timp ce] sunt localități în care nu se vorbește în limba oficială a statului nici până astăzi. Ursul învață să meargă pe bicicletă în șase luni, dar indivizi care sunt aleși și realeși nu învață limba oficială a statului. Acesta nu este doar un gest de dispreț, ci de ură interetnică, pe care o porți față de acest pământ, față de acest popor, față de statul în care trăiești și de unde îți tragi foloasele. Așadar, nu a fost niciun act care să le îngrădească drepturile.
Că noi ne-am revendicat dreptul nostru, al majorității, de a vorbi în limba maternă sau că am scris în grafie latină, am făcut o crimă? Sau să ne cunoaștem adevărata istorie? Minoritățile etnice din Moldova se bucură de multe drepturi, dar pe parcursul acestor ani reprezentanții lor au comis chiar elemente de șantaj.
Dacă ne amintim de Luchianov, a doua figură în Comitetul Central a Partidului Comunist rus, el a spus atunci, în anii 90, că „dacă voi [Republica Moldova] veți semna necondiționat noul Tratat Unional o veți duce bine. Dacă nu, vă vom crea două republici separatiste și ele vor exista în Transnistria și Găgăuzia”.
Și așa au făcut. Moscova a vrut să fim umili în continuare fără a scoate vreun cuvânt.
Transnistria și Găgăuzia sunt niște construcții artificiale de sorginte sovietică. Unii nu vor să se vindece de nostalgia Uniunii Sovietice. Imperiul sovietic nu se va mai reface niciodată. Este mort de-a binelea și așa va rămâne. Nu se va mai reface regimul comunist, oricât de multe zvârcoliri ar avea. Singura cale pentru transnistreni și găgăuzi este să se alăture populației majoritare spre dezideratul de integrare europeană, de veritabilă democrație, nu cu alegeri cumpărate de oligarhul Ilan Shor sau oricine.
Transnistria este o mare bubă pe trupul Republicii Moldova. Moscova o menține prin toate mijloacele – economice, logistice, militare, propagandă. Federația Rusă va dispărea ca stat agresiv, unul care nu mai ține cont de normele internaționale sau de drepturile individuale. Acum, Rusia este un stat terorist în frunte cu un vechi kaghebist care deja nu mai raționează logic. Așa ceva nu poate exista, chiar dacă se poate menține pentru o perioadă. Nimic din ceea ce e clădit pe minciuna nu poate rezista.