În afară de minoritatea română concentrată în regiunea Odesa, Bucovina de Nord și Transcarpatia, în Ucraina există și o comunitate – mică – de români veniți din România. Unii s-au stabilit acolo înainte de război și au rămas, alții – cum sunt luptătorii din grupul Getica, sau medicul de front Medana – au ajuns după februarie, 2022. Veridica a stat de vorbă cu trei dintre acești români despre viața într-o țară aflată în război.
SORINA SEITVELIIEV: „Kievul era la jumătate între Crimeea și Cluj – deci acasă”
Pe Sorina Seitveliiev, o româncă din Cluj, am întâlnit-o într-un restaurant popular, la 10 minute de mers pe jos de piața Maidan din centrul Kievului. Restaurantul care se întinde pe două etaje este afacerea de familie cu care Sorina și soțul ei, cetățean ucrainean cu origini tătărești, au avut curajul să meargă mai departe chiar și în timpul războiului. Doar o lună a fost închis restaurantul, imediat după invazia rusească din februarie 2022, când devenise un hub de unde plecau pachete cu mâncare pentru cei nevoiași.
VERIDICA: Cum ați ajuns în Kiev?
Sorina Seitveliiev: Noi ne-am mutat în Kiev în 2013 vara. Familia soțului meu, care este tătar din Crimeea, avea un restaurant în Bakhchysarai, la deschiderea căruia și noi am participat.
Și când am ajuns la Kiev, am început să cunoaștem zone, restaurante, și ne-am dat seama că există o nișă pe care am putea-o ocupa. Și am început să ne gândim la deschiderea unui restaurant în Kiev, cu specific tătăresc, cu ajutorul restaurantului din Bakhchysarai care deja exista de șapte ani și care era cel mai bun restaurant din Crimeea, cu o istorie în spate.
Noi am decis să venim la Kiev pentru că era la mijlocul drumului dintre Bakhchysarai și Cluj, deci acasă. Și cumva am simțit că e o zonă din care ajungem mai ușor în ambele orașe.
Ulterior, am început să căutăm un spațiu. Eram foarte circumspecți și am încercat să găsim cea mai ieftină, cea mai bună soluție. Și așa am cunoscut, de fapt, Kievul. Nu știu muzee și puncte de atracție din Kiev, ci știu tot felul de pivnițe și localuri.
„Euromaidanul a fost un fel de Piața Universității, o revoluție care a schimbat o țară”
VERIDICA: V-ați mutat în Kiev în 2013, într-un an în care instabilitatea deja a început să fie simțită aici cu protestele și Euromaidanul. Înțeleg că asta probabil nu a ușurat decizia de a vă muta aici. Cum ați prins atunci începutul acestor evenimente care au dus la conflictul de azi? Cum ați resimțit Euromaidanul atunci?
Sorina Seitveliiev: Wow, a fost opusul. Am văzut ce a fost mai frumos în Ucraina și în Kiev. Euromaidanul a fost Piața Universității a ucrainenilor. Și era așa o atmosferă, cred că acolo s-a arătat ce e mai bun și mai frumos în Ucraina. Euromaidanul a fost un adevărat fenomen și cred că istoria o să-l consemneze ca atare și va fi studiat multă vreme pentru modul în care o mișcare absolut studențească s-a transformat într-o revoluție care a schimbat o țară.
VERIDICA: După acea perioadă, presupun că a fost mult mai dificil sau chiar imposibil să vă mai întoarceți în Crimeea, mai ales că înțeleg că rudele soțului erau acolo. Puteți să ne spuneți despre cum s-a produs, practic, ruptura asta dintre familia dumneavoastră și locurile de origine ale soțului dumneavoastră și cum a fost atunci simțită neputința de a vă întoarce în Crimeea?
Sorina Seitveliiev: În 2014, de Anul Nou, am fost în Crimea și am petrecut Revelionul acolo. Ne-am întors și pe urmă, la scurt timp au început toate mișcările, ocuparea Crimeei – incredibil! Ceva foarte greu de crezut în vremurile noastre, că o să trăim așa ceva. De atunci, nu ne-am mai întors în Crimeea.
„80% dintre cei din restul Europei credeau că va începe un război. În Ucraina, dacă întrebai pe oricine, era 20-30%”
VERIDICA: Ați fost aici și în februarie 2022, când a început războiul la scară largă. Spuneți-ne, cum s-au simțit acele momente?
Sorina Seitveliiev: La început, cred că atmosfera a fost diferită pentru că exista deja istoria ocupării Crimeei și toată lumea se aștepta să fie liniștit și fără vârsare de sânge. Primele ceasuri așa au fost.
A fost foarte ciudat că, de fapt, noi am aflat de la cei din Crimea că se întâmplă chestia asta, existau niște grupuri pe Telegram care au fost primele care au anunțat. Deci, cumva, sursele nu erau ucrainene. Sora mea care este în Olanda știa mai mult decât știam noi.
Pentru că toată lumea a trecut printr-un șoc. Dacă întrebai în afara Ucrainei, erau 80% convinși că războiul se va întâmpla. Dacă întrebai în Ucraina, vreo 20-30% credeau că se va întâmpla. Câteva instituții [s-au pregătit]. De exemplu băncile, foarte multe, au afișat niște proceduri de urgență.
Dar pentru majoritatea populației a fost un foarte mare șoc. Panica n-a fost așa de mare până nu s-a văzut la ce scară și ce grad de cruzime și agresivitate sunt capabili.
Noi am organizat în interiorul restaurantului o ședință în care am discutat un scenariu de urgență, cel mai rău caz posibil. Și cumva ne-am pregătit, ce să facem, cum să facem, cine, unde, ce. Și cred că toată lumea s-a gândit că „Sorina e zuzu”...
Noi am avut norocul să îi trimitem copii pe 18 februarie împreună cu bunicii în Turcia, ceea ce a fost foarte inspirat. Majoritatea populației civile s-a retras înspre vest, dar principalele drumuri au fost blocate, ocupate sau bombardate.
VERIDICA: Când v-ați dat seama că situația e una fără precedent?
Sorina Seitveliiev: Noi ne-am speriat și mai tare în momentul în care una dintre rudele noastre ne-a spus că scenariile sunt foarte pesimiste și exact textul clasic că în trei zile Kievul va fi ocupat. Și atunci ne-am speriat foarte tare. Soțul și cumnatul m-au dus la Cernăuți, de unde noi fetele am plecat iar bărbații s-au întors cu trenul.
Și erau doar ei doi în tot trenul întorcându-se înspre Kiev, iar când au ajuns au văzut din plin toate ororile: partea noastră din Kiev, partea din vest, era în război.
VERIDICA: Care a fost cea mai șocantă poveste pe care ați auzit-o de la o persoană în legătură cu ce se întâmpla atunci?
Sorina Seitveliiev: Cele mai șocante au fost poveștile oamenilor care s-au retras spre nord-vest pentru că, de fapt, au devenit exact zonele de maximă intensitate și violență. Copiii [mei ]făceau karate înainte de război și antrenorul lor de karate, era din zona aceea de nord, înspre Cernobîl. Și a mers la socri cu soția și un bebeluș de o lună și au rămas acolo absolut izolați. Toți vecinii plecaseră, ei, din păcate, n-au avut posibilitate, n-au avut mașină, nu au putut să plece, și-au rămas două săptămâni în pivniță. Pe urmă, a venit mătușa respectivului antrenor cu mașina să îi ia – i-a luat, au plecat cu două mașini, într-una din mașini s-a tras, au fost răniți, mama și sora, mătușa și bunica, o mașină a rămas acolo, pe urmă au plecat toți în a doua mașină, s-au întors înapoi, au mai stat încă o săptămână în condiții absolut incredibile.
VERIDICA: Spuneți-ne despre curajul de a continua această afacere pe care o conduceți acum, restaurantul în care ne aflăm în momentul de față.
Sorina Seitveliiev: Cred că nu-mi asum curajul ăsta, pentru că cumva a fost foarte natural. Din cauză că toate mijloacele de transport și aprovizionare au dispărut instant, mai mulți dintre angajații noștri s-au trezit în situația de a nu avea unde și cum să meargă. Și au rămas șase oameni.
Apoi s-au întors bărbații și la jumătatea lui martie deja am deschis restaurantul. Stația de metrou este foarte aproape și oamenii se adăposteau acolo. Niciun fel de magazine nu erau disponibile, totul era închis. Atunci s-au născut niște rețele de voluntari care pur și simplu duceau mâncarea oamenilor acasă; oameni în vârstă, oameni cu copii, oameni care simțeau că n-au unde să meargă, dar care se temeau să iasă din casă. Și acești voluntari, cu biciclete, pe jos, cu ce aveau, veneau și luau mâncarea de la noi și duceau aici și acolo și cam de două ori pe săptămână ajungeau la toată lumea.
Ulterior, a fost World Central Kitchen care ne-a ajutat atunci când eram la zero și riscam să rămânem fără orice fel de resurse. Și pe urmă, la mijlocul lui martie, deja atât de multă lume venea și cerea să stea într-un loc normal unde să poți să vezi că lumea continuă, că viața continuă. Și încet, încet, am deschis. Și în prima zi a fost plin pentru că oamenii erau așa de dornici să stea la masă într-un spațiu normal că așa de repede s-a dus vestea că s-a deschis Musafir și toată lumea a venit aici.
Atunci nu erau alarme aeriene, mai mult se auzeau bombardamentele din vest, se auzeau atacurile, nu existau alarme atunci. Pe urma a început alarmele aeriene.
„În Kiev, ca româncă, mă simt mai exotică decât un american”
VERIDICA: Mi-ați spus anterior că aici în Kiev vă simțiți mai exotică decât un american. De ce credeți că există zidul acesta între România și Ucraina?
Sorina Seitveliiev: În primul rând, aici era Uniunea Sovietică, la noi nu. Cultural, e partea spațiului sovietic. Dar e și aproape de Polonia și cumva, toată mișcarea asta civică, activismul sunt de acolo. Și eu zic că are foarte mult de a face cu rădăcinile poloneze ale ucrainenilor. Sunt mult mai activi civic decât românii, cred eu. Sunt și mult mai patrioți. Cum suntem noi românii și bancurile noastre cu românii, autoironice – ei sunt mai puțin dispuși să facă asta, în special acum.
Diferențele sunt foarte mari. Marea distanță dintre români și ucraineni e din cauza propagandei sovietice, care spunea că românii sunt țigani. Deci dacă noi credem că în Vest se crede chestia asta, în est era la fel de răspândit stereotipul ăsta. În rest, pur și simplu, nu exista niciun fel de informație despre români.
VERIDICA: V-ați simțit vreodată discriminată aici?
Sorina Seitveliiev: Nu. Cred că discriminarea vine în momentul în care minoritatea respectivă e destul de importantă, astfel creându-se condițiile unei discriminări.
În Kiev sunt foarte puțini români.. există biserică, dar eu nefiind prea religioasă, nu știu. Plus că au faima de proruși, așa că…
VERIDICA: Majoritatea românilor, găsesc o viață mai bună în anumite aspecte, în Occident. E Ucraina „Occidentul” dumneavoastră?
Sorina Seitveliiev: Trebuie să spun că mi-am găsit locul.
Și cu familia, și cu business-ul, mă simt bine. Și facem ceva care ne aduce satisfacție și simțim că facem bine ce facem. Sunt mândră că Ucraina a făcut ce a făcut, că ucrainenii au găsit curajul să reziste și să lupte.
E o țară care, dacă i se va da posibilitatea, va crește și va produce lucruri importante, semnificative.
Alexandru Micu: din estul Europei spre Estul îndepărtat al Europei
Alexandru Micu e un alt român printre puținii care locuiesc încă în Kiev. Născut lângă Vălenii de Munte, județul Prahova, Alex este managerul unei echipe de testare în cadrul unei corporații specializate în dezvoltarea jocurilor video. Tot prin intermediul serviciului său a avut și primul contact cu Ucraina, unul care trebuia să fie de scurtă durată. Aproape 10 ani mai târziu, Alex e tot în Kiev și stă de vorbă cu noi.
VERIDICA: Planul inițial nu a fost să te muți în Ucraina. De ce ai rămas?
Alexandru Micu: Am ajuns în Ucraina la începutul lui 2016 prin mai, cu munca într-o misiune de câteva luni, inițial. În momentul respectiv lucram în București și mi s-a zis „am un fel de misiune pentru cineva în Ucraina, nu prea sunt mulți doritori dacă ai vrea să vii aici”.
Suntem câteva persoane din firma, din România, și nu știam mai nimic despre Ucraina în acel moment. După vreo patru luni, prietenul ăsta mi-a spus, că trebuie să mă hotărăsc, dacă mai rămân sau nu. Și zic „păi nu știam că era opțiune dacă vreau să mai stau sau nu – credeam că șase luni e by default, mă întorc înapoi în România”. Mi-a spus atunci că pot rămâne câteva luni, un an, și după asta, de la un an s-a făcut altul iar acum, la anul, o să fie zece. Și cam așa am ajuns.
VERIDICA: Cum a fost să te muți din estul Europei în estul îndepărtat al Europei?
Alexandru Micu: La început îl cunoșteam pe tipul care la momentul respectiv a devenit managerul meu. El venea în Ucraina și cumva administra studio-ul la momentul respectiv de pe la sfârșitul 2013. Era aici când a fost Revoluția Maidanului și mai departe. Dar el nu stătea permanent, stătea două săptămâni, se întoarcea în România, era tot așa un fel de misiune pe termen lung. Nu știam exact ce-i în Ucraina, ce se întâmplă, cum e față de România. Și a fost, sincer, o surpriză enormă să ajung în Ucraina și să văd că este, cel puțin în 2016, în anumite aspecte mult în fața noastră. Și asta m-a surprins. Și când vine vorba de viață socială, și când vine vorba de lege de afaceri și de cum merge piața de IT.
Singurul român din companie care a rămas în Kiev
VERIDICA: Câți români dintre cei pe care i-ai cunoscut atunci au rămas și în ziua de astăzi?
Alexandru Micu: Niciunul. Îi știam pe câțiva tipi de la ambasadă, ultimul a plecat acum 3 săptămâni și mai știu pe un tip care vine din când în când. Și în rest, majoritatea au plecat când a început războiul și nu s-au mai întors. Deci vreo 2-3 care mai vin din când în când, să zic așa.
„Ultimii expați, colegi români, au plecat cu ultimul zbor din Odesa și Kiev, pe 21 februarie 2022. Eu am rămas.”
VERIDICA: În februarie 2022 unde erai? Cum ai prins momentul?
Alexandru Micu: O chestie bună pe care a făcut-o firma aia a fost că fiecare dintre ei avea o relație destul de bună cu ambasada franceză. Și în 2021, pe vară, toamnă, au început să ne zică de la firmă că în cazul în care începe ceva, ar trebui să fim pregătiți să plecăm din țară, că eram destul de mulți expați, din România mai ales.
La sfârșitul lui decembrie, deja am început să punem la punct ceea ce numim noi, BCP, Business Continuity Plan. Adică ce se întâmplă în caz că începe ceva. Război, catastrofă naturală și așa mai departe.
Am început de la cum era cu COVID-ul și am evoluat la ce se întâmplă în cazul în care începe un război. Și am făcut chestia asta, să putem să lăsăm oamenii să continue să lucreze remote, să se mute din Kiev, în altă localitate, unde s-ar simți ei mai în siguranță, pentru că ne gândeam că se începe ceva în Est sau în Sud, și aveam studioul în Odesa. Aveam oameni care erau de prin Mikolaev sau Zaporojie și le-am zis, aproape în decembrie, „din momentul ăsta, dacă credeți că sunt alte orașe unde vă veți simți mai în siguranță, în afară de orașele respective, puteți să vă mutați acolo, vă luați echipamentele cu voi”. Eu le-am zis managerilor mei că dacă începe ceva, mă descurc, dar nu plec; ei au plecat la începutul lunii ianuarie.
Ultimii dintre expați, niște colegi din România care lucrau în biroul din Odesa, au plecat pe 21 sau 22 februarie, cred că au luat ultimul zbor din Odesa și din Kiev. Și eu am rămas. Mai aveam doi români pe care îi știam și erau aici în Kiev cu mine. Eu și cu încă unul aveam mașină. Iar celălalt mi-a zis, „dacă se întâmplă ceva, oricum eu am avion să plec sâmbătă.”
Asta era undeva pe... luni, marți. Pe 23 februarie, seara, cu soția și cu prietenii, am stat acasă, am mâncat cină, borș, am băut și puțin alcool. Și pe 24 februarie, la 5 de dimineața, mă sună tipul ăsta din Kiev să ne vedem la 7, că aveam mașina pregătită cu canistră de 15 litri de benzina, am făcut deja bagaj și eu și soția. Și, am aruncat ce am putut, câteva chestii din frigider și am plecat.
40 de ore pe drum
Tipul ăsta a venit cu prietena lui, eu cu soția, ne-am băgat, în mașină și am plecat la opt din fața apartamentului. Pe la prânz, eram la Sviatoșin, pe pod, și au început să vină ăștia cu blindatele și să rupă mijlocul, delimitarea de metal pe Jitomirska. Pe la trei, după amiază, patru, eram pe pod la Stoianka, care după două zile a fost distrus și vedeam avioanele, MIG-urile cum zburau din sud, dinspre Vaselkiv, peste stradă, până la nivelul copacilor.
Și cum am trecut de Stoianka, au început să pună tancurile lângă pădure. Mișcându-ne foarte încet, și având adrenalină, n-am dormit, am reușit să adorm a doua zi, pe la ora patru dimineață, când eram aproape de Cernauți. Și da, am ajuns, în total am condus aproape 40 de ore pe drum. Am ajuns pe 25 noaptea în București.
VERIDICA: Când te-ai întors în Ucraina și când te-ai mutat înapoi?
Alexandru Micu: M-am întors în Ucraina la începutul lui iunie. Și da, în prima săptămână din iunie eram înapoi în apartament. Iar în august ne-am întors înapoi amândoi, și soția.
„În Kiev mă simt ca acasă”
VERIDICA: Cum trăiești tu bombardamentele acum?
Alexandru Micu: Sunt anumite zone mai safe, altele mai puțin. Unde stau eu, e relativ safe pentru că e și relieful în zona asta orașului de așa natură. Dar din prisma războiului, în afară faptului că nu sunt mobilizat, am aceași rutină cu oricine din Kiev. Dimineața când mă trezesc, am aceleași chestii. Mă uit la știri, le citesc, la ora dinainte să mă duc la muncă, dacă a fost bombardament, trimit mesaj colegilor să-i întreb dacă sunt ok, dacă sunt în viață, dacă mai au geamuri. Și, pe lângă faptul că am și un job relativ stabil și nu sunt amenințat de mobilizare, mă simt și cumva dator colegilor care sunt pe front, dintre care sunt unii disperați.
Fac și eu ce pot și încerc să fiu acolo pentru colegii mei, pentru oamenii pe care, chiar dacă nu au familie sau prieteni care sunt mobilizați, îi văd că donează, fac și ei ce pot ca să-i susțină pe cei care sunt angajați în lupte, în război. Aici mă simt ca acasă nu neapărat de când a început războiul, ci de prin 2017-2018 de când m-am hotărât să stau permanent aici.
Au fost două experiențe marcante.
Prima a fost 10 octombrie 2022, când au început bombardamentele asupra infrastructurii. În momentul ăla, locuiam tot în complexul ăsta unde sunt acum, dar la o altă scară, la etajul 14. Era primul bombardament masiv din 2022, cu Kalibr, cu rachete.
Și am coborât în parcare, nu prea aveam semnal. E Wi-Fi în parcare, e tot confortul, dar toată lumea a coborât și era supra-saturat Wi-Fi-ul, așa că ieșisem pe rampa de la parcare, să trimit mesaje la muncă să văd ce fac colegii, să le zic că nu vin la birou.
Și la un moment dat am auzit racheta și din instinct, mi-am zis să mă uit, să văd de unde vine. Și în momentul ăla mi-am dat seama că asta nu e o chestie pe care trebuie să o aștept, așa că am coborât repede în subteran.
A doua a fost în 2023, ianuarie sau februarie, când au lovit și o țeavă de gaze. În momentul ăla când stăteam la scara aia, la etajul 14, vedeam tot parcul.
Și la fel, a început bombardamentul pe la 5-6 dimineața, pe la 6 s-a calmat puțin și, până la urmă, a venit încă un rând de rachete. Și soția a plecat, a coborât, pe la ora 6 jumate, la sala de sport.
N-am mai coborât în subsol, eram la etajul 14. La 7 am ieșit din duș și, cam în același moment, trebuia să vină și ea. Am ieșit în sufragerie, mă uit în dreapta spre balcon și văd Kinjal care trece prin fața balconului, așa, la vreo 50 de metri între mine și turnul de televiziune. Și șuiera și începea să dea din flares. M-am dus în hol, că la apartamentul ăla n-aveam doi pereți solizi decât în hol. Și în hol vine soția și zice „Ce s-a întâmplat?" Și mă vede așa, puțin alb la față și i-am răspuns, „A trecut un Kalibr prin fața geamului."
În rest, dacă e alarmă și știu că sunt avioane în aer, nu stau să mă uit pe sus și să nu cobor în subsol.
VERIDICA: Cât de deprimant e să locuiești în Ucraina în condițiile astea, mai ales că vine iarna și vezi că nu mai e curent, atacurile se intensifică, vine și frigul..?
Pentru mine nu mai e deprimant. M-am obișnuit și m-am pregătit ca majoritatea care au putut să se pregătească. Ideea e că toți pe care-i știu în cercurile de prieteni și colegi de pe la muncă, în funcție de venituri, toată lumea încearcă să se pregătească. Cei care sunt mai oropsiți sunt cei care au venituri mici și nu pot să-și cumpere un Ecoflow (acumulator cu priză de 220V), nu pot să-și cumpere generator sau stau la etajul 14, sau în Troyeșina, unde sunt zone mai sărace.
Dar stresul se acumulează, nu aș zice că sunt deprimat, dar simt cum, după vacanță sau după câteva zile de concediu, mă simt ok și după aceea în loc să dureze câteva luni bune, după două săptămâni sau după câteva bombardamente, iar încep să fiu obosit sau să zic, azi nu mă mai duc la muncă, lucrez de acasă. Totuși încerc să țin anumite obiceiuri, să mă duc la sală de trei ori pe săptămână și mă gândesc la alții care sunt mai puțin pregătiți ca mine, că eu am și Ecoflow, stau la parter, e cumva sub balcoanele de la clădire, deci sunt mai protejat, nu mă mai duc în subsol în fiecare noapte. Îmi permit să mă gândesc ca, peste câteva luni, să dau 200-300 de euro și să-mi pun un Plastifilm pe geamuri. Alții nu pot să găsească 200 de euro pentru folie de geamuri. Gândindu-ne la situațiile altora, ne e mai ușor și mie și soției să ne obișnuim chestia asta.
Dacă pe stradă nu mă mobilizează nimeni, dacă plec din țară, nu mă oprește nimeni, deci nu e chiar atât de stresant dacă te gândești logic și dacă ești pregătit.
Voluntar român în Ucraina: „Câștigam peste două mii de euro pe lună, dar mă simțeam gol. În Ucraina, sunt o persoană mai bună în fiecare zi”
Sebastian Pavaleanu este un român din Suceava care s-a mutat în Ucraina pentru a ajuta – face voluntariat. În prezent locuiește în Irpin și s-a mutat aici pe o perioadă nedeterminată.
VERIDICA: Mutarea ta în Ucraina a fost parte dintr-un plan sau ceva spontan?
Sebastian Pavaleanu: Eu am ajuns aici prin intermediul unui prieten de-al meu. El a lucrat cu Fight for Freedom, în România, ulterior a venit aici să lucreze și m-a chemat ca voluntar. Am venit inițial pentru o săptămână, să ajut la un proiect de reconstruire a unor case într-un sat. Am stat săptămâna aia, după aia am mai stat încă una și m-am întors în România pentru o lună. Apoi, m-am decis să vin aici să ajut. Și de atunci sunt aici, pe termen nedeterminat. Mai merg acasă ocazional poate în vacanțe sau de sărbători.
VERIDICA: Decizia ta de a te întoarce în Ucraina a avut legătură cu faptul că după tot ce ai văzut în Ucraina în acele câteva săptămâni, îți era prea greu să te întorci la normalitate?
Sebastian Pavaleanu: Oarecum da. Și asta a avut un impact. Și echipa de aici, un alt impact. Nu mă tem de război și, deși am fost și pe zonele de pe front, tot așa, nu am nici o problemă. E greu să găsești bărbați pentru voluntariat, iar în echipa asta sunt doar fete, majoritatea. Bărbați, doar eu și celălalt coleg al meu român.
VERIDICA: Deseori, noțiunea de „diasporă românească” e asociată aproape exclusiv cu români plecați în străinătate, deseori în Occident, pentru a căuta o viață mai bună. Tu nu ai plecat în Ucraina din motivul acesta. Spune-ne puțin despre experiența ta.
Sebastian Pavaleanu: Eu, personal, am lucrat și în Italia. Am fost la muncă acolo pentru bani, pentru un salariu mai bun. Dar, sincer să fiu, nu am fost absolut deloc satisfăcut, chiar dacă aveam un salariu destul de bun, peste două mii de euro pe lună. În schimb, eram gol. M-am întors în România și peste ceva timp am ajuns în Ucraina, unde în fiecare zi ești o persoană mai bună decât ai fost ieri. Nu regret absolut deloc faptul că nu am ales acum să fiu într-o altă țară și poate să lucrez pentru bani, pentru o mașină. De când sunt aici, am realizat că lucrurile astea materiale după care alergăm, o mașină, o casă… vine o dronă și explodează lângă tine și ți-ai pierdut toată munca. Lucrurile astea în viață te fac să te gândești un pic de două ori, știi?
VERIDICA: Nu te voi întreba dacă acum îți e frică pentru că, având experiența în războiului, îmi dau seama că e imposibil să nu simți frică. Așa că te voi întreba ceva ușor diferit: cum gestionezi tu frica și cum o simți atunci când devine copleșitoare?
Sebastian Pavaleanu: Întrebare bună. Personal, în momentele de genul, având credința mea în Dumnezeu, personal apelez la el. Am și persoanele din jur.
Spre exemplu când am fost în Izium am avut un camp pentru copii și foarte, foarte aproape de noi a căzut un Shahed urmat de altul. Și ne uitam unii la alții, nu știam ce să facem, știi? Și în momentul ăla ne-am rugat și am continuat mai departe. Asta mă ajută să îmi gestionez emoțiile.
VERIDICA: Îmi dau seama că oamenii găsesc tot felul de moduri de a face față și a gestiona situația. Hai să găsim totuși ceva mai universal, ce crezi că îi ajută pe oameni, la modul general?
Sebastian Pavaleanu: Comunitatea ajută foarte mult. Avem foarte multe persoane la centre care trăiesc în containere sau care sunt evacuate și pentru ei e foarte important când vin aici la centru să își poată împărtăși povestea si să se simtă ascultați.
Unii și-au pierdut casa, poate și familia. Fiecare poveste e diferită și pentru ei să fie ascultați este foarte important.
VERIDICA: Acum, care sunt cele mai importante lucruri pentru tine?
Sebastian Pavaleanu: Familia, clar. Țin foarte mult la familie și am învățat asta de când am plecat în Italia, dar mai mult aici. Importantă e și relația mea cu Dumnezeu. Dezvoltarea mea personală, un lucru pe care poate nu aș fi pus așa mult un accent înainte; descopăr skill-uri noi pe care nu le am. Și, clar, pacea: să fiu liniștit, să știu că ceea ce fac contează.
Toate vin cu sentimentul ăsta de împlinire, că ceea ce fac chiar ajută persoanele din jur, iar pentru mine chiar contează foarte mult. Să știu că pot fi de folos oamenilor.
„Am minimizat riscurile războiului pentru a nu o o speria pe mama”
VERIDICA: Nu te voi întreba ce reacție au avut ai tăi când ai venit în Ucraina, pentru că în mod clar nimeni nu poate fi împăcat cu ideea unei persoane dragi care merge la război. Te voi întreba, în schimb: ai minimizat vreodată riscurile războiului în fața familiei tale ca să nu îi sperii?
Sebastian Pavaleanu: Da, de foarte multe ori. Mama tot se uită la știri, poate știri de pe fronturi, mă sună, se panichează, nu știe dacă sunt bine.
Deci da, am făcut asta de foarte multe, tocmai pentru a nu o speria. Dar o țin la curent, frecvent, cu ceea ce se întâmplă aici și o asigur că sunt ok.
VERIDICA: Când a fost ultima dată când te-ai gândit că s-ar putea să nu o mai vezi pe mama?
Sebastian Pavaleanu: Cred că săptămâna trecută sau acum două. A fost un atac foarte mare aici în Kiev.
Nu știu ce a lovit, a lovit foarte aproape de noi. Dormeam și m-am trezit, se zdruncina acoperișul, toate casele se zdruncinau. Atunci m-am trezit din somn cu un sentiment de groază tare și m-am dus într-un subsol să dorm acolo.
VERIDICA: Dincolo de clișee și formalități, ce ai vrea să le transmiți românilor de 1 Decembrie?
Sebastian Pavaleanu: Cred că le-aș dori românilor să aibă mai mult spiritul ăsta de comunitate, să fie mai uniți, să ne ajutăm mai mult unul pe altul, în loc să… nu știu, să ne uităm la celălalt și să-l judecăm, să-l punem jos.
