Cea mai veche organizație de apărare a drepturilor omului din Rusia, Memorial, înființată încă de pe vremurile URSS-ului lui Gorbaciov, a fost lichidată pe cale judecătorească în 2021, cu câteva luni înainte de declanșarea războiului pe scară largă din Ucraina și cu un an înainte să primească premiul Nobel pentru pace. Într-un interviu acordat Veridica, istoricul Serghei Bondarenko vorbește despre importanța adevărului și a memoriei, despre falsificarea istoriei și despre necesitatea de a te recunoaște, uneori, înfrânt. Membru al organizației Memorial, Serghei Bondarenko este autorul cărții „Pierduți în memorie. Organizația Memorial și lupta pentru trecut în Rusia”.
Acest interviu a fost realizat ca parte a unei colaborări dintre Veridica și StraightForward Foundation, o organizație neguvernamentală anti-cenzură care ajută autori ruși în exil – jurnaliști, activiști etc. – să publice cărți care în Rusia lui Putin ar fi interzise.
Torționarii sovietici au scăpat de procese pentru că nu s-a dorit un nou val de teroare
VERIDICA: Organizația Memorial a apărut în anii perestroikăi lui Gorbaciov, când și-a propus să spună adevărul despre teroarea stalinistă și să ridice un monument victimelor represiunii politice. Ambele obiective s-au dovedit dificil de realizat deși, după cum spuneți în cartea dvs., acest lucru a motivat Memorialul să-și continue activitatea timp de mai bine de trei decenii. Vă rugăm să ne vorbiți despre aceste două obiective.
SERGHEI BONDARENKO: Aceste obiective nu au apărut în timpul perestroikăi, pentru că de mai multe decenii exista părerea că nu era posibilă o evoluție fără ca teroarea să fie cu adevărat înțeleasă și fără ca statul să-și asume public această teroare, astfel încât, prin amplasarea unui monument, să își demonstreze voința de a se distanța de ea și de a o recunoaște drept crimă. În a doua jumătate a anilor ‘80 mulți oameni care s-au adunat în jurul idealurilor Memorialului știau că încă de la sfârșitul anilor '50 și în anii '60 s-a vorbit chiar și în partid despre ridicarea unui monument. Dar a început și discuția despre ce înseamnă să spui adevărul despre teroare. Nimeni nu înțelegea, de fapt, ce înseamnă să faci publice numele victimelor, câte au fost, cum să o faci corect, ce presupune asta. Această discuție a început în anii '50, apoi a fost înghețată pentru câteva decenii, pentru a fi reluată cu o nouă putere. Și mi se pare că într-o anumită măsură acest lucru se va întâmpla și acum, că am ajuns într-un punct mort, că suntem într-o situație chiar mai rea decât cea de la sfârșitul perioadei sovietice. Atunci oamenii credeau că un monument ar reprezenta o recunoaștere din partea statului a vinovăției și dorința de a vorbi despre aceste lucruri. Și, în același timp, o conversație publică despre teroare ar fi însemnat că se vor deschide arhivele, că acele nume [ale victimelor] vor fi publicate, că acesta este cel mai important, cel mai mare subiect despre care nu s-a vorbit niciodată până la capăt și că, odată purtată această discuție, nu ne vom mai întoarce niciodată în acel trecut.
VERIDICA: Dar odată cu recuperarea trecutului, nu s-a pus oare și problema dreptății?
SERGHEI BONDARENKO: Sigur că da, dar trebuie spus că, deși teroarea nu s-a încheiat cu moartea lui Stalin, și prizonieri politici au continuat să fie arestați și închiși și sub Hrușciov, și Brejnev, și Andropov, în centrul discuției a fost mereu perioada lui Stalin. Și, pe de o parte, trecuseră deja cel puțin 30 de ani de atunci, iar de la cea mai brutală perioadă a terorii trecuseră deja 50 de ani. Deci, pe de o parte, era deja mai greu să-i judeci pe făptași, și mulți dintre ei muriseră. Iar pe de altă parte, poate chiar mai important este că printre oamenii care au devenit de fapt organizația Memorial a existat o poziție foarte răspândită: nu trebuie să aibă loc niciun proces mare în sens penal și nicio lustrație. Pentru că li se părea că altfel roata se va întoarce și se va ajunge din nou la teroare. Adică ei credeau că este important să ieșim din ciclul terorii. Li se părea că niște mari procese ar putea aminti de epurările politice și că pacea civilă, așa cum și-o imaginau ei, ar putea fi obținută prin discuții, prin posibilitatea de a lucra în aceleași comisii, de a merge la KGB sau fostul KGB și de a ajunge la o înțelegere cu ei.
Pe de altă parte, desigur, dacă îi întrebi acum pe acești oameni, o să-ți spună că nu prea aveau de ales. Nu e ca și cum ar fi putut să organizeze un proces al foștilor călăi, așa că au făcut ce au putut. Pentru mulți dintre ei, îndemnurile la lustrație sau alte forme de justiție păreau dintru început nerealiste și mai degrabă inutile, iar cel mai corect lucru, atât pragmatic, cât și ideologic, ar fi fost să negocieze.
Poliția politică a lui Putin este la fel ca aceea din perioada sovietică
VERIDICA: Ce s-a întâmplat cu ideea de a ridica un monument în memoria victimelor terorii?
SERGHEI BONDARENKO: La începutul anilor '90, Memorialul a adus în Piața Lubianka așa-numita „Piatră Solovețki” [monumentul este un bloc de granit adus de pe teritoriul fostului lagăr Solovețki, un simbol al Gulagului și al terorii de stat sovietice, n.r.], care de la început nu părea și nu era un monument. Nu s-a spus niciodată că era exact ce ne doream. Dar pentru mulți oameni părea o piatră simbolică, de temelie, adică o piatră care ține locul monumentului care va fi ridicat cândva. În urmă cu câteva zile, Avocatul poporului din Rusia, o persoană complet odioasă, aproape caricaturală, a spus că ar trebui mutată Piatra Solovețki din Piața Lubianka, deoarece se află acolo nu ca un monument al victimelor represiunii, ci ca un memento al faptului că aici, alături sunt lucrătorii fostului KGB, poliția secretă, și atunci când oamenii participă la acțiuni în memoria victimelor represiunii politice, ei o fac și pentru a arăta că ei [angajații fostului KGB] sunt de vină. Sigur, oamenii de aceea și participă. Și exact așa și stau lucrurile. Exact așa, actuala poliție politică este nu doar moștenitoarea a ceea ce a fost, ea este ceea ce a fost.
Dar se pare că această discuție, care se purta tot mai activ la sfârșitul anilor '80, a fost despre faptul că acest monument ar trebui să fie diferit, și că, oriunde ar fi – în Piața Lubianka sau în Piața Roșie – ar trebui să fie legat de un program de stat de amploare de conștientizare a trecutului. Și, într-un fel, dacă e să facem un pic de metafizică, statul însuși ar trebui să se schimbe pentru ca acest monument să apară. Îmi amintesc multe discuții despre monument la începutul anilor '90 și în anii '10, când oamenii cei mai consecvenți spuneau că statul, care există acum, nu poate ridica acest monument. Adică, orice ar construi acum, oricât de mare ar fi, tot nu va face decât să sublinieze ipocrizia, va fi doar un gest simbolic gol, va fi un monument care va ocupa locul monumentului real, care nu există. Pentru că dacă ar fi să ne imaginăm un astfel de monument acum, el ar trebui să reflecte, desigur, și teroarea regimului Putin, și crimele sale recente. De aceea, cumva, această idee și această muncă nu se încheie.
VERIDICA: Așadar, vorbiți despre un monument care trebuie să existe de fapt în mințile oamenilor?
SERGHEI BONDARENKO: Într-o mare măsură, da. Și acesta este paradoxul muncii pe care o face Memorialul: pentru că obiectivul final este fundamental aproape de neatins, el continuă să fie important, iar munca continuă să fie făcută. Dar problema este că nici acest „în mințile oamenilor” nu este un proces static. Și este ilustrativ faptul că în primii ani de existență a organizației, când Memorial avea succes și vizibilitate publică, se spunea că acum îl vom publica pe Soljenițîn în tiraje uriașe, vom include toate acestea în programa școlară, le vom turna cu forța în mințile oamenilor, și totul se va schimba și trecutul nu va mai reveni niciodată. Dar s-a dovedit că lucrurile nu funcționează așa, că acest „în minți” este, de asemenea, foarte fluid, și nu este atât o declarație, cât o discuție care trebuie să continue. Mi se pare că Memorialul este mai degrabă responsabil de posibilitatea absolută a acestei discuții, astfel încât să nu se încheie și să continue, mai ales într-o situație atât de groaznică cum este cea de acum, pentru a putea influența ceea ce se întâmplă.
Palatul memoriei crimelor sovietice vs. Ministerul Adevărului
VERIDICA: Puteți să ne dați un exemplu de proiect al organizației Memorial?
SERGHEI BONDARENKO: V-aș povesti despre arhiva „Memorial” care lucrează în principal cu amintiri și literatură memorialistică. Adică, este o instituție care adună nu acele informații și surse care erau colectate în mod tradițional, inclusiv de arhivele de stat sau private. Ea acumulează memoria terorii sovietice chiar ca subiect principal. Când vorbim deja de 1.000 de [mărturii memorialistice] care descriu mai mult sau mai puțin în detaliu experiența de lagăr, arhiva deja devine un cloud al acestei memorii, deja ea există nu numai și nu atât pentru a stabili exact unde, cine, când a fost, în ce lagăr, din ce an în ce an, și așa mai departe. O sarcină mult mai importantă este de a păstra ceea ce se pierde din cauza timpului, din cauza faptului că viața exterioară s-a schimbat atât de mult, de a păstra acest material și aceste emoții, această durere, astfel încât să avem un loc în care ea continuă să existe și un loc în care te poți întoarce. În engleză, există conceptul de memory palace. Într-un fel, arhiva chiar este un palat al memoriei, o mnemotehnică pentru a memora un număr foarte mare de informații. Într-un fel, desigur, Memorialul este un palat al memoriei în care un număr uriaș de amintiri diferite se păstrează în locuri diferite. Și Memorialul exista nu doar pentru a le stoca, ci și pentru a le putea accesa în orice moment.
VERIDICA: Odată cu epoca lui Putin, în Rusia a început să se vorbească de o restalinizare, în cadrul căreia vedem o reevaluare pozitivă a imaginii lui Stalin, vedem inaugurări de monumente dedicate acestuia. Este asta o încercare de a rescrie istoria, de a crea un Minister al Adevărului ca la Orwell?
SERGHEI BONDARENKO: Ca să înțelegem acest fenomen, am putea să ne amintim că asta s-a mai întâmplat odată. De la sfârșitul anilor '60 până la începutul anilor '80, se auzeau tot mai des voci care spuneau că Stalin a făcut o mulțime de lucruri bune, că războiul a fost câștigat sub conducerea lui, și că, în general, el poate fi menționat într-un context pozitiv... Numele său a revenit în presă, personajul său a reapărut în filmele de război. Dar atunci se petrecea o altfel de restalinizare. Mi se pare extrem de important că în anii 2000, nu mai vorbim deja de o revenire la Stalin ca figură istorică, ci de un construct care avea foarte puțin de-a face cu figura istorică reală. Pentru că, practic, nu mai existau oameni care să fi trăit și să-și mai amintească de acea perioadă. Rămăseseră doar amintirile unor oameni din a doua generație de după Stalin. Însăși posibilitatea de a lucra atât de agresiv cu memoria și de a reconfigura această narațiune, precum și faptul că ea a devenit atât de plastică, atât de maleabilă, s-a datorat faptului că a trecut mai mult timp, distanța temporală era deja suficientă.
De altfel, acest efort de a controla trecutul, un fel de Minister al Adevărului, cum spuneați, se pare că nici măcar nu este doar un fenomen rusesc. Aș spune că, de fapt, e în mare măsură determinat tehnologiс, de modul în care este folosit și controlat internetul. Dar la fel de important, ceea ce face ca situația să fie diferită de Ministerul Adevărului al lui Orwell, este că acum s-a dovedit că nu este necesar să suprimi sau să distrugi complet opinia celuilalt. Asta se vede în felul în care funcționează rețelele sociale, o vedem și dacă privim la ce se întâmplă în America. Important nu e să triumfe complet punctul tău de vedere. Important e să diluezi punctul de vedere advers, să creezi această eternă îndoială. Trăim în așa-numita eră a suspiciunii, când lucrurile funcționează chiar mai insidios și mai complex. Dacă ar fi vorba doar de o impunere brutală a unui singur punct de vedere, opoziția ar deveni mai puternică și mai consecventă. Dar tocmai aici e dificultatea și grozăvia – că nu se întâmplă așa. Vă pot da cel mai clar exemplu – cel al masacrului de la Katyn. Este un fapt bine știut: la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, ofițerii polonezi aflați în captivitate în Uniunea Sovietică, câteva zeci de mii de oameni, au fost împușcați din ordinul secret al lui Stalin lângă Smolensk, în pădurea Katyn, în Mednoie și în alte locuri. Câteva zeci de mii de oameni. Au fost găsite gropile comune. Uniunea Sovietică a negat timp de decenii că ar fi responsabilă pentru masacru, afirmând că naziștii fuseseră făptașii, chiar dacă toate dovezile demonstrau contrariul. În cele din urmă, a recunoscut oficial pentru că era o situație de netăgăduit. Au fost identificați până și executanții. Există documentele, există tot felul de dovezi fizice ale modului în care s-a comis masacrul. Și Elțîn l-a recunoscut, chiar și Putin l-a recunoscut. Există un memorial la Katyn, în pădurea aceea nefericită. Dar acum, după începerea războiului din Ucraina, în Duma de Stat și nu numai s-a spus deja în mod public că totul a fost o conspirație occidentală, că autoritățile nu ar fi trebuit să admită această vină în anii '90, dar ce să le ceri – perioadă liberală, că, în primul rând, nemții au făcut-o, și că, oricum, nu știm tot adevărul. Ei bine, cum poți să te lupți cu asta? Desigur, poți să contraargumentezi, și mulți istorici, nu doar de la Memorial, au făcut-o, cu documente, cu mărturii, reluând întreaga narațiune de la bun început. Dar se pare că, la un anumit nivel, nici asta nu mai funcționează. Este ca și cum ți-ai propune să le dovedești oamenilor că Pământul este rotund. Cum poți dovedi asta? Există un milion de dovezi. Dar vine omul și îți răspunde: „eu nu cred” sau „nu văd că este rotund, eu văd că e plat”. „Nu văd nicăieri curbura, deci nu e rotund”. Nu este un sistem propriu-zis ca la Orwell. Dar, desigur, are foarte multe caracteristici, într-un sens chiar mai rele decât cele descrise de clasicii totalitarismului, pentru că nici măcar ei nu-și puteau imagina un asemenea control asupra informației și un asemenea control tehnologic, cum există acum în Rusia. Toate aceste camere de supraveghere, toate aceste sisteme care îi permit statului să prindă oameni pentru cele mai mărunte postări pe internet. Mai degrabă, asta e realitatea.
În Rusia, „dacă lupți pentru ceva, pierzi”
VERIDICA: Spuneți în carte că, la un moment dat, membrii organizației Memorial s-au confruntat cu alegerea dintre istorie și politică. Și că, deși unii membri au intrat în politică, organizația a refuzat să meargă pe acea cale. Credeți acum că această decizie a fost corectă?
SERGHEI BONDARENKO: Nu cred că se poate răspunde la această întrebare fără a înțelege ce era politica la sfârșitul anilor '80. Și aș avansa două răspunsuri. Primul este că, într-un anumit sens, chiar și cei care la sfârșitul anilor '80 au spus că nu vor intra în politică, nu spuneau tot adevărul. Adică, în cei mai buni, cei mai deschiși, cei mai activi ani publici ai Memorialului, la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90, organizația făcea politică, chiar fără să fie partid politic, fără a participa la alegeri și așa mai departe. Adică, a jucat rolul politic clasic al unei instituții publice importante. Aș spune chiar că importanța sa consta tocmai în faptul că nu era implicat direct în politică, pentru că, desigur, politica – și aceasta e a doua parte a răspunsului meu – deci, politica și ideea de politic în general au devenit atât de toxice în perioada sovietică, atât de discreditate, încât oamenii care au încercat să se implice și să facă ceva în politică, cum a fost Serghei Adamovici Kovaliov, se considerau mai degrabă niște anti-politicieni. Adică, erau oameni care intrau în politică intenționând să distrugă sistemul, realizând că acesta nu poate exista ca înainte, că e nevoie de schimbări radicale. Dar în același timp, avem de-a face cu un paradox. E un reproș foarte des întâlnit în Rusia, nu numai la adresa Memorialului, că la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90 s-a deschis o fereastră de oportunitate și mulți oameni nu au profitat de ea din diverse motive. Și că alți oameni le-au luat locul. Și de aceea s-a ajuns unde suntem acum. Dar cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult mi se pare că problema nu constă în faptul că cineva nu s-a dus în Duma de Stat sau nu a ocupat un anumit post, pentru că, la urma urmei, am avut alegeri în Parlamentul rus, alegerile au fost destul de libere, nefalsificate, și vedem clar la toate alegerile din '93 încoace ce procent imens au câștigat fie comuniștii, fie cei pe care i-am numi acum partida războiului. Adică dreapta moderată și mai puțin moderată. Așa că nu se poate spune că dacă acești lideri ai Memorialului ar fi candidat în alegeri, chiar ar fi obținut un scor foarte bun. Mult mai probabil că nu. Dar pentru mine principalul nu este nici măcar eșecul, nu este faptul că n-au ajuns undeva, că n-au devenit politicieni, ci faptul că într-un moment în care părea că există mai multe oportunități, ei au ales să urmeze calea colaborării și să participe la acest consens, la căutarea acestui consens politic și social. Adică, nu au insistat cu adevărat, nu au mers să distrugă sediul KGB când era o mulțime în piața Lubianka, când a fost demontat monumentul lui Dzerjinski. Sigur, nu Memorialul trebuia să facă asta, dar membrii Memorialului erau în acea mulțime. Deși făceau parte din diferite comisii, ei nu au putut genera schimbări fundamentale, astfel încât să fie desecretizate documentele despre istoria terorii. Acestea sunt situațiile în care poate ar fi trebuit să protesteze mai puternic, să se retragă din acele comisii, să trezească opinia publică. Dar se pare că, în multe situații, s-a mers pe calea rațională, pe ideea că n-are rost să ne certăm, pentru că e mai important că suntem acum aici, și că vom putea face diverse lucruri în viitor. Deci au ales pragmatismul, care, de altfel, le-a permis să realizeze lucruri importante. Dar acum toate acestea par complet insuficiente. Și acum, în situația unui eșec atât de total, nu-ți vine să cauți vinovații, ci mai curând acel punct fără întoarcere, un rateu de la care a pornit totul.
VERIDICA: Cum vedeți viitorul Memorialului?
SERGHEI BONDARENKO: Cel mai puternic sentiment interior este că nimic nu poate fi la fel, că Memorialul nu poate fi la fel. Pentru că totul a ajuns la un moment de răscruce. Adică, începutul acestui mare război [cu Ucraina, n.r.] este realmente un punct critic, un punct critic de magnitudinea anului '91 [când, după puciul din august, s-a destrămat Uniunea Sovietică, n.r.]. Și dacă Memorialul este un proiect public, mare, complex, care nu aparține cuiva anume, ci este un lucru viu, atunci și el trebuie să se schimbe foarte mult din cauza a tot ce s-a întâmplat deja. Memorialul are o inerție uriașă, o moștenire uriașă, pentru că este o instituție care lucrează tot timpul cu trecutul. Aș spune că Memorialul este deja un simbol a ceea ce s-a întâmplat, a ceea ce deja s-a încheiat. Iar Memorialul care va fi, dacă va fi să fie peste o vreme, va fi un Memorial care, cred eu, va trebui să lucreze nemijlocit cu ceea ce se întâmplă acum, bazându-se pe moștenirea Memorialului din ultimele decenii, bazându-se pe vasta sa experiență în domeniu și pe experiența propriei sale înfrângeri. După cum vă amintiți, unul dintre cele mai populare sloganuri disidente era „Pentru succesul cauzei noastre fără speranță!”. Cel mai important scriitor sovietic, și cel mai important scriitor pentru mine a fost Varlam Șalamov. Și prin multe dintre cărțile sale și, ca să spun așa, prin propriul său destin el a suferit un eșec. Adică, în timpul vieții ele practic n-au fost citite, și el însuși și-a sfârșit viața aproape anonim, într-un loc îngrozitor. Spun asta pentru că există anumite subiecte, există anumite munci, cu care inevitabil trebuie să pierzi. Și ar fi ciudat ca la aproape trei ani de la declanșarea războiului Memorialul să fie la apogeu sau să i se întâmple ceva minunat. Memorialul, la fel ca toți oamenii din acest război, suferă o mare înfrângere. Dar se pare că această înfrângere este un fel de legătură cu ceea ce se va întâmpla în continuare. Pentru că este o perioadă în care nu se poate altfel: dacă lupți pentru ceva, pierzi. Și este clar de ce este așa. Și Memorialul va trebui să se reconstruiască în jurul acestei înfrângeri.
