Războiul din Transnistria a izbucnit din cauza rusofobiei, dezinformează MAE rus, care minte că Moscova ar fi încercat să reglementeze conflictul, deși chiar ea l-a alimentat.
ȘTIRE: Principala cauză a apariției conflictului de pe malurile Nistrului la sfârșitul anilor 1980 – începutul anilor 1990 au fost procesele politice și sociale legate de destrămarea URSS. Printre acestea s-au numărat restrângerea, de către Chișinău, a drepturilor lingvistice și altor drepturi ale populației netitulare din Moldova. Un impact serios asupra separării populației din Transnistria (ruși, ucraineni, moldoveni și alții) de autoritățile centrale de la Chișinău l-a avut sloganul promovat de naționaliștii radicali privind „reunirea istorică” a Moldovei cu România.
[...] Rusia a adoptat o poziție activă în căutarea soluțiilor de reglementare a conflictului. Datorită acțiunilor Armatei a 14-a a Rusiei, faza armată a conflictului dintre Chișinău și Tiraspol a fost oprită în primăvara-vara anului 1992. Ulterior, la 21 iulie 1992, președinții Rusiei și Moldovei, în prezența reprezentanților Transnistriei, au semnat Acordul „Cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. În iulie 1992 a început operațiunea de menținere a păcii, fiind create Forțele Mixte de Menținere a Păcii, formate din contingente rusești, transnistrene și moldovenești, Comisia Unificată de Control, Comandamentul Militar Unificat și instituția observatorilor militari.
[...] Rusia a depus propriile eforturi pentru reglementarea conflictului. Rezultatul acestora a fost, în 2003, parafarea de către părți a „Memorandumului privind principiile de bază ale organizării statale a statului unificat” („Memorandumul Kozak”). Semnarea acestuia a fost zădărnicită de conducerea moldovenească sub presiunea politică a observatorilor – Washington și Bruxelles.
NARAȚIUNI: 1. Conflictul transnistrean a izbucnit din cauza naționalismului și a politicilor rusofobe ale Chișinăului. 2. Memorandumul Kozak, propus de Moscova, ar fi fost o soluție fiabilă pentru reglementarea conflictului transnistrean.
OBIECTIV: Să promoveze narațiunile Kremlinului despre responsabilitatea exclusivă a Chișinăului în izbucnirea conflictului și rolul „pacificator” al Rusiei în regiune. Să acrediteze ideea că Moscova a fost un mediator onest, interesat de stabilitate, și că proiectul federalizării Republicii Moldova sub patronajul rusesc ar fi reprezentat o soluție legitimă și echitabilă.
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Motivul invocat de Tiraspol în 1990 pentru proclamarea independenței, pe fundalul destrămării URSS, a fost „pericolul” unirii cu România, subminarea minorităților naționale și a limbii ruse. În realitate, mai mulți istorici consideră că de fapt, aceasta a fost o reacție a elitelor politice și economice din stânga Nistrului, clientelare Moscovei, în încercarea de a-și menține statutul și privilegiile pe care și le creaseră în perioada sovietică. Separatismul transnistrean „nu a fost o revoltă a minorităților, ci a elitelor politice și economice”, consideră istoricul american Charles King.
Armata a XIV-a a Rusiei, dislocată în stânga Nistrului, a intervenit în războiul de pe Nistru de partea separatiștilor de la Tiraspol, controlați de Moscova
Este una din tacticile propagandei ruse să glorifice rolul misiunii de pacificare în prevenirea escaladării unui nou conflict pe Nistru, totuși misiunea și-a pierdut relevanța, în special în ultimii ani, iar Chișinăul cere de mai mulți ani la tribunele internaționale înlocuirea acesteia cu una civilă, cu mandat internațional. Și Adunarea Parlamentară a OSCE a cerut transformarea misiunii de pacificare.
Misiunea de pacificare a fost deseori criticată pentru ineficiența sa, dar și pentru incidente grave, precum împușcarea unui tânăr de un pacificator rus în 2012.
Memorandumul Kozak, propus de Moscova, a provocat dezbateri și proteste masive ale societății, la Chișinău, pe fondul temerilor că, prin prevederile sale, ar fi dus la așa-numita „transnistrizare” a R. Moldova, adică la menținerea acesteia în sfera de influență a Rusiei. Chiar și postul pro-Kremlin NTV, într-un reportaj realizat în 2013 publica imagini de la protestele de la Chișinău și menționa că memorandumul a fost elaborat sub presiunea Moscovei.
Transnistria, care reprezintă doar aproximativ 11% din teritoriul Republicii Moldova, ar fi avut prerogative și drepturi excesive și ar fi putut bloca orice decizii importante de politică externă și internă. MAE rus, promovează, de fapt, un document care ar fi menținut Republica Moldova în sfera sa de influență sau, după cum afirmă unii experți, ar fi transformat-o de facto într-un nou Kaliningrad.
CONTEXT/ETOS LOCAL: Regiunea transnistreană, din estul Republicii Moldova, cunoscută ca Transnistria, a fost alipită la fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească în timpul URSS, în schimb regiuni din sud și nord au fost transmise Ucrainei.
Între lunile martie și iulie 1992 în Transnistria a izbucnit un conflict militar între regimul separatist și autoritățile constituționale de la Chișinău. Rusia a fost implicată în conflictul transnistrean de partea separatiștilor prin contingentul militar succesor al Armatei a XIV-a sovietice, dislocat în regiune.
După războiul de pe Nistru din 1992, a fost semnat Acordul privind principiile reglementării paşnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, din 21 iulie 1992 (cunoscut și ca Acordul de încetare a focului) care prevedea inclusiv crearea unei misiuni de pacificare formate din militari ai Federației Ruse, Republicii Moldova și regiunii secesioniste din stânga Nistrului. Inițial era formată din 4800 de militari, dar cu timpul numărul acestora s-a redus la mai puțin de 1400 de militari, potrivit publicației specializate zonadesecuritate.md.
Rusia mai are dislocat în regiune și un contingent militar succesor al Armatei a XIV-a sovietice, care a fost implicat și în conflictul transnistrean de partea separatiștilor; oficial, contingentul respectiv asigură paza depozitului de muniție de la Cobasna. Rusia a promis în 1999 că va elibera depozitul și va retrage trupele, dar nu și-a îndeplinit nici până acum acest angajament. În prezent, toate demersurile Chișinăului privind retragerea forțelor sale armate de pe teritoriul Republicii Moldova sunt comentate de Moscova și Tiraspol drept încercare de a distruge misiunea de pacificare, deși este vorba de lucruri diferite.
La sfârșitul anului 2003, adică în a doua jumătate a mandatului comuniștilor și al lui Vladimir Voronin la conducerea Republicii Moldova, Moscova și Chișinăul au fost la un pas de a semna așa-numitul „memorandum Kozak” (Dmitri Kozak, pe atunci șef-adjunct al administrației prezidențiale de la Kremlin este considerat principalul autor al documentului), care prevedea federalizarea Republicii Moldova în care auto-intitulata Republică Moldovenească Nistreană ar fi avut statut de subiect al federației și dreptul de a constitui propriile organe statale – parlament, președinte, guvern, propria constituție, însemne statale etc. Planul prevedea o autonomie lărgită și pentru Găgăuzia, iar cele două entități autonome ar fi avut dreptul să numească 13 din cei 26 de senatori în parlamentul bicameral. Influența Transnistriei și Găgăuziei în Senat ar fi fost însă și mai mare, dat fiind că ceilalți 13 membri ai săi urmau să fie numiți de Camera Reprezentanților, din care ar fi făcut parte și reprezentanți ai Găgăuziei și Transnistriei. Cam la fel ar fi fost formată Curtea Constituțională, iar limba „moldovenească” și cea rusă ar fi avut un rol egal în sistemul administrativ.
Deși ar fi urmat să dețină aproximativ 35% în Senat și să numească 4 din 11 judecători la Curtea Constituțională, Transnsnistria ar fi urmat să aibă o contribuție de mai puțin de 17% la bugetul federal.
Potrivit unei alte prevederi controversate, Rusia urma să-și mențină trupele pe teritoriul Transnistriei pe un termen determinat (până la 17 ani, potrivit unor surse, la care face referire și MAE rus, sau până la 49 de ani, potrivit unei alte variante a documentului). De altfel, ar fi existat aproape 20 de variante ale Memorandumului Kozak, potrivit lui Vladimir Voronin, citat de Europa Liberă.
Discuțiile pe marginea planului Kozak au durat aproximativ un an și mai multe surse susțin că urma să fie semnat la 25 noiembrie 2003 la Chișinău, inclusiv de liderul rus Vladimir Putin, care ar fi fost întors de pe scara avionului după ce a fost anunțat că Vladimir Voronin s-a răzgândit. S-a întâmplat în condițiile în care proiectul documentului provocase proteste mari ale opoziției de la Chișinău; ulterior unele surse au afirmat că ar fi existat și presiuni din exterior, în special din partea Washingtonului, ca autoritățile de la Chișinău să nu semneze documentul.
Verifică sursele:
