Deşi data de 2 martie 1992 este considerată oficial ziua în care a început războiul de la Nistru, primele ciocniri armate între forţele de poliţie moldoveneşti şi formaţiunile militare ale regiunii separatiste au avut loc încă în ultimele luni ale anului 1991.
După proclamarea independenței de către Republica Moldova, la 27 august 1991, relațiile între Chișinău și Tiraspol s-au deteriorat considerabil. În regiunea transnistreană, situată aproape integral la est de râul Nistru (cu excepția orașului Tighina și a două sate din apropierea sa, Gâsca și Chițcani), s-au intensificat acțiunile de substituire a autorităților și instituțiilor subordonate puterii de la Chișinău cu unele aflate sub controlul așa-zisei Republici Nistrene.
Separatiștii transistreni își constituie o importantă forță militară, formată din Garda Republicană, miliție, detașamente teritoriale de salvare, regimente muncitorești și cazaci. Aceste trupe care, potrivit unor date numărau peste 20 000 de oameni, au fost înarmate, echipate și pregătite de armata a 14-a a Federației Ruse, dislocată în regiune.
Republica Moldova, în acel moment, nu avea încă armată proprie. Forțele sale armate au fost înlocuite la începutul războiului de cei câteva mii de polițiști și de detașemente de voluntari. Armata Națională a Republicii Moldova s-a constituit, de facto, în timpul războiului.
Primele lupte între forțele controlate de rautoritățile de la Chișinău și trupele separatiste s-au produs la 13 decembrie 1991, când are loc un atac al gardiștilor transnisteni lângă podul de la Dubăsari. În urma acestui atac au murit patru polițiști moldoveni și 20 de gardiști transnistreni.
Martie, 1992. Începutul războiului
După mai multe săptămâni de liniște relativă, în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, gardiștii și cazacii atacă sediul comisariatului de poliție din Dubăsari, ultimul comisariat aflat încă sub controlul Chișinăului. 34 de persoane care se refugiaseă în interiorul comisariatului au fost dezarmate și luate prizonieri.
Autoritățile și poliștii din Dubăsari și localitățile vecine care au reușit să scape se retrag la Cocieri, localitate care devine un centru de rezistență în lupa contra separataștilor de la Tiraspol. În seara aceleeași zile, 2 martie, un detașament al poliției cu destinație specială de la Chișinău trece Nistrul pe gheață pentru a le veni în ajutorul celor refugiați la Cocieri. Gardiștii și cazacii atacă satul Cocieri, dar sunt respinși.
În primele zile ale lunii martie 1992 forțele transistrene pătrund în satul Coșnița, altă localitate din raionul Dubăsari, atacând cei 15 polițiști moldoveni care, la rândul lor, deschid focul, reușind să respingă atacul. La 13 martie 1992 gardiștii atacă din nou Coșnița, ucigând un polișist și rănind mai mulți. La 14 martie 1992 forțele transistrene aruncă în aer podurile peste Nistru de la Vadul lui Vodă și de la Dubăsari. Trupele moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrând 15 morți. În timpul noptii sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete. Luptele continuă pe tot parcursul lunii martie.
Pe durata aceleiași luni au urmat mai multe apeluri și proteste ale președintelui Mircea Snegur și ale Parlamentului de la Chișinău către comunitatea internațională, denunțând agresiunea comisă de Armata a 14-a a Rusiei pe teritoriului Republicii Moldova. Deși Moscova respingea aceste acuzații, ea a continuat să sprijine pe față regimul separatist de la Tiraspol.
Pe 24 martie 1992 este semnat un acord de încetare a focului și se face un schimb de prizonieri.
Cinci zile mai târziu, la 29 martie 1992, premierul de atunci al Republicii Moldova, Valeriu Muravschi, le cere separatiștilor transnistreni să depună armele în 48 de ore, lucru care nu s-a întâmplat însă.
Aprilie, 1992. Ultimatum rusesc. Atacuri ale separatiștilor sprijiniți de Moscova
La 1 aprilie 1992 poliția moldovenească încearcă să elibereze orașul Tighina, controlat de secesioniști.
La 2 aprilie 1992, comandantul Armatei a 14-a a Rusiei, generalul Iurie Netkaciov, adresează un ultimatum președintelui Mircea Snegur, cerându-i ca forțele moldovenești să se îndeparteze la 15 km de Tighina.
La Chișinău este semnat un nou acord de încetare a focului. Acordul va fi respectat doar de către Chișinău.
Pe durata lunii aprilie vor avea loc atacuri în zonele Tighina, Pohreba – Cocieri, Coșnița – Doroțkaia, Pohreba – Roghi, Grădinița, Leontova, Varnița, Misovca, Bâcioc, Chițcani. Trupele moldovene sunt atacate cu aruncătoare de mine și rachete. Mine și rachete sunt lansate și asupra localităților, a populației civile, a barajelor, releelor de televiziune, posturilor de radio. Sunt minate și bombardate drumurile. La 5 aprilie, 1992, în orașul Tighina intră 20 de blindate ale armatei ruse, având arborate drapele ale Federatiei Ruse.
În paralel, continuă tratativele cvadripartite dintre miniștrii de externe ai Republicii Moldova, Romaniei, Rusiei și Ucrainei începute la 23 martie.
La 6 aprilie 1992 are loc o reuniune a miniștrilor de externe care adoptă o declarație în care ce se pronunță împotriva implicării în conflict a Armatei a 14-a și pentru menținerea ordinii de drept de către autoritățile moldovenești pe tot teritoriul Republicii Moldova.
La mijlocul lui aprilie este înființat un grup de lucru pentru dezamorsarea situației din Tighina, dezarmarea formațiunilor paramilitare, deminarea zonei, asigurarea ordinii de către poliția moldovenească și miliția separatistă în oraș. Tot atunci se decide ca 400 de observatori, reprezentanți ai celor patru state, să supravegheze linia frontului care separa trupele moldovene de forțele separatiste, cu o lungime de 262 km.
Până pe 15 mai, însă, doar observatorii din R. Moldova și România au ajuns în zonă.
Mai 1992. Rusia intervine în război, de partea separatiștilor
La 4 mai 1992, la Gura Bâcului este semnat un acord privind retragerea forțelor armate, dar, în timpul nopții, separatiștii aruncă în aer podul de peste Nistru din apropierea localității. În zilele următoare au loc atacuri la Cocieri, Coșnița, Gura Bâcului, Drăgălina, Dubăsari-Pod, Roghi.
Criza se aprofundează după ce generalul Netkaciov primește ordin de la Moscova să pregătească de luptă unitățile Armatei a 14-a. Unități de tancuri și artilerie rusești părăsesc garnizoana Tiraspol, se îndreaptă spre Dubăsari și se alătură trupelor separatiste. Sunt atacate localitățile Coșnița, Cocieri, Corjova, Holercani, Molovata, Ustia, Zolonceni în raionul Dubăsari. Au loc atacuri violente până pe 26 mai. Trupele moldovenești, în general, rezistă atacului.
Președintele Snegur protestează față de agresiunea armatei ruse. Moscova susține că nu este implicată în destabilizarea situației din regiune.
Iunie 1992. Bătălia pentru Tighina, cea mai sângeroasă a războiului
În prima jumătate a lunii iunie atacurile separatiștilor se întensifică la Tighina, Cocieri, Coșnița, Corjova, Dubăsari, Doroțcaia, Pohreba. Concomitent sunt amenințați și persecutați cei care au rămas loiali autorităților de la Chișinău. În această perioadă sunt arestați în Transnistria membri ai grupului Ilașcu, fiind acuzați de terorism: Ilie Ilașcu, Ștefan Urâtu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco.
Pe fundalul acestor atacuri, autoritățile de la Chișinău par să cedeze în fața presiunilor Rusiei și devin tot mai conciliante față de separatiștii de la Tiraspol și față de Mocova. Moscova continuă să acuze Chișinăul de agresiune și de tentative de exterminare a populației slave din regiune, iar România este acuzată că livrează armament Republicii Moldova.
În pofida ezitărilor Chișinăului, cele mai sângeroase lupte de pe întreaga durată a războiului au loc în iunie, în special la Tighina.
În dimineața zilei de 20 iunie, orașul era în cea mai mare parte sub controlul trupelor moldovene. Tancuri ale Armatei a 14-a încearcă să forțeze podul dinspre Tiraspol spre Tighina, dar sunt oprite de forțele moldovene. Timp de două zile, asupra Tighinei se trage cu armament greu. Concomitent sunt atacate localitățile Dubăsari, Cocieri, Doroțcaia, Coșnița. Peste 200 de combatanți moldoveni și-au pierdut viața în luptele pentru acest oraș, iar alți 300 au fost răniți.
Iulie, 1992. Sfârșitul războiului. 30 de ani mai târziu, conflictul înghețat continuă
Războiul s-a încheiat oficial pe 21 iulie 1992 când președinții Rusiei, Boris Elțin, și al Republicii Moldova, Mircea Snegur, au semnat la Moscova acordul de încetare a focului.
Semnarea acestui Acord pare să fi semănat frustrare în rândurile unor parteneri ai Chișinăului, deoarece, până în iunie, Republica Moldova pledase pentru o misiune internațională de pacificatori și o implicare largă a organizațiilor internaționale, însă ulterior a abandonat această poziție, acceptând-o pe cea a Rusiei. Adică, în zona de conflict au fost introduse trupe de pace formate doar din militari aflați în subordinea Tiraspolului, Rusiei și Chișinăului, România fiind exclusă din acest proces.
Până la urmă singurul organism international care a fost implicat direct în implicarea conflictului a fost Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) care a obținut statut de mediator. Statut de mediator au mai obținut și Rusia și Ucraina. Ulterior, procesului de negocieri s-au alăturat Statele Unite și Uniunea Europeană, dar numai pe post de observatori.
Astăzi, după 30 de ani dela războiul din 1992, Republica Moldova nu deține niciun control asupra regiunii separatiste transnistrene care continua să se declare stat independent. Doar câteva localități din stânga Nistrului, printre care și Coșnița și Cocieri, se mai supun Chișinăului. Pe lângă forțele armate transnistrene, în regiune se mai află aproximativ 1 500 de militari ruși și un impunător arsenal de armament și muniții, în localitatea Cobasna, rămas încă din perioada sovietică.
